Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Din înscrisul depus la f. 8 în prezentul dosar, reiese că între părţile prezentei cauze mai există un alt litigiu aflat în calea de atac a apelului la Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, sub nr. 28850/299/2009. Părţile acelui litigiu sunt: apelanta-reclamantă A şi intimaţii-pârâţi B, Spitalul E. , BNP VB, AGE din România, DNP, BNR, BCR, Grupul de Presă E., Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1, ASE, INCEAR, obiectul dosarului fiind anulare act.
La termenul de judecată de la 5.04.2013 în dosarul cu nr. 28850/299/2009 s-a consemnat în încheierea de şedinţă: „intimata – pârâtă depune o serie de înscrisuri şi sentinţa civilă din 2012 prin care i s-a pus în vedere apelantei – reclamante de a-şi schimba datele din cartea de identitate. Învederează instanţei că apelanta – reclamantă a depus acte false şi nu figurează pe listele asociaţiei”. La acel termen de judecată au fost prezenţi apelanta-reclamantă A, personal, intimata-pârâtă B, personal şi asistată de avocat, şi intimata-pârâtă BNP VB, prin avocat.
Dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale în sistemul Noului Cod Civil este reglementat de dispoziţiile art. 1349, care prevede că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”.
Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligaţional izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Aşa cum rezultă din normele legale menţionate mai sus, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii: trebuie să existe un prejudiciu, fapta ilicită, o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului.
Examinând situaţia de fapt expusă anterior, instanţa apreciază că nu s-a făcut dovada în speţă a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în sarcina pârâtei B.
Astfel, sub un prim aspect, instanţa apreciază că nici chiar din cuprinsul încheierii de şedinţă nu reiese că citatul redat aparţine pârâtei, personal, câtă vreme nu este identificată prin indicarea numelui său – ci doar generic „intimata-pârâtă” – pârâta B nefiind singura „intimată-pârâtă” prezentă la termenul de judecată de la 5.04.2013, în dosarul cu nr. 28850/299/2009, la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Chiar examinând conţinutul citatului redat instanţa apreciază că afirmaţiile consemnate în încheierea de şedinţă nu sunt de natură să aducă atingere drepturilor nepatrimoniale la onoare şi reputaţie ale reclamantei. Referitor la afirmaţia „sentinţa civilă din 2012 prin care i s-a pus în vedere apelantei – reclamante de a-şi schimba datele din cartea de identitate” instanţa apreciază că este vorba de o pură eroare materială, întrucât, într-adevăr, astfel cum reiese chiar din înscrisul de la f. 57-58, prin sentinţa civilă nr. 699/18.01.2013 pârâtei B. i s-a pus în vedere să efectueze demersurile necesare, potrivit dispoziţiilor legale, pentru a-şi schimba domiciliul de la adresa din Municipiul Bucureşti, Sector 1, str. P. M., nr.27, apart.2, înscris în cartea de identitate seria RT nr. …, emisă de Secţia 1 Poliţie la data de 22.09.2000. Or, acest aspect nu este de natură a afecta drepturile nepatrimoniale ale reclamantei.
Cât priveşte susţinerea „învederează instanţei că apelanta – reclamantă a depus acte false şi nu figurează pe listele asociaţiei”, nici aceasta nu este de natură a afecta drepturile nepatrimoniale ale reclamantei.
Deşi noţiunea de demnitate nu este definită de legiuitor, din interpretarea textului de lege se desprinde concluzia că noţiunea juridică se circumscrie prevederilor art. 72 alin. 2 NCC, care exprimă, astfel, conţinutul dreptului la demnitate. Ca atare, demnitatea unei persoane vizează, în principal, onoarea şi reputaţia acesteia, prima noţiune fiind înţeleasă în speţă ca element al patrimoniului moral al personalităţii umane.
Limitele acestui drept sunt prevăzute de art. 75 NCC, care dispun: „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.
De asemenea, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 3, conform cărora demnitatea umană reprezintă o valoare supremă garantată, dar şi cele ale art. 30 alin. 6 care statuează: ”Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”
Instanţa reţine că, potrivit chiar susţinerilor reclamantei, obiectul dosarului cu nr. 28850/299/2009 este nulitatea absolută a 39 de înscrisuri. Aceste înscrisuri au fost apreciate de reclamantă ca fiind cu scris şi semnături falsificate ale tatălui său N.N. C.. În alte cuvinte, chiar reclamanta o acuză pe pârâtă de fals, singura diferenţă fiind aceea că reclamanta a demarat un litigiu civil. Or, în acest context, de vreme ce chiar obiectul acelui litigiu ţine de caracterul falsificat al unor înscrisuri, afirmaţiile examinate nu sunt denigratoare.
Referitor la presupusele insulte la adresa reclamantei, redate de pârâtă pe holurile Tribunalului, precum şi la presupusa susţinere a pârâtei în sensul că reclamanta este fiica nedemnă a academicianului N. N. C., instanţa reţine că acestea nu fac obiectul dosarului întrucât reclamanta şi-a motivat acţiunea în fapt strict pe susţinerile consemnate în încheierea de şedinţă din data de 5.04.2013, nefăcând vreo cerere modificatoare sub acest aspect. De altfel, în aprecierea instanţei, aceste presupuse afirmaţii nici nu au fost dovedite în cauză.
În acest context, instanţa apreciază că depoziţia martorei VAM, audiată în cauză, ridică serioase semne de întrebare cu privire la obiectivitate. Instanţa reţine, pe de o parte, faptul că martorul audiat este prietenă cu reclamanta de 20 de ani, aspect ce o face vulnerabilă în faţa eventualelor sugestii venite din partea acesteia, în contextul în care între reclamantă şi pârâta B. este o stare vădită de duşmănie, luând în considerare multiplele procese în care cele două persoane sunt părţi, implicând atât relaţii de familie cât şi raporturi patrimoniale. De altfel, pârâta s-a opus audierii acestei martore, invocând o stare de duşmănie între ea şi martoră. De asemenea, instanţa apreciază că pregătirea profesională a martorei nu poate fundamenta concluzia unei lezări a imagini, reputaţiei şi onoarei reclamantei.
În raport de considerentele expuse, instanţa apreciază că nu pot fi reţinute, în sarcina pârâtei, fapte ilicite derivând din împrejurările consemnate în încheierea de şedinţă de la 5.04.2013 în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 28850/299/2009.
Fiind vorba de cerinţe cumulative necesar a fi îndeplinite, instanţa constată că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei în temeiul art. 1349 NCC.
În ceea ce priveşte cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. 1 NCPC instanţa o va respinge ca neîntemeiată, nefiind făcută dovada acestor cheltuieli, pârâta nefiind reprezentată de avocat în prezentul litigiu iar bonurile fiscale depuse ataşat concluziilor scrise reprezintă contravaloarea fotocopierii unor înscrisuri depuse de pârâtă pe care, însă, instanţa nu le-a încuviinţat ca probe în cauză.
Din înscrisul depus la f. 8 în prezentul dosar, reiese că între părţile prezentei cauze mai există un alt litigiu aflat în calea de atac a apelului la Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, sub nr. 28850/299/2009. Părţile acelui litigiu sunt: apelanta-reclamantă A şi intimaţii-pârâţi B, Spitalul E. , BNP VB, AGE din România, DNP, BNR, BCR, Grupul de Presă E., Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1, ASE, INCEAR, obiectul dosarului fiind anulare act.
La termenul de judecată de la 5.04.2013 în dosarul cu nr. 28850/299/2009 s-a consemnat în încheierea de şedinţă: „intimata – pârâtă depune o serie de înscrisuri şi sentinţa civilă din 2012 prin care i s-a pus în vedere apelantei – reclamante de a-şi schimba datele din cartea de identitate. Învederează instanţei că apelanta – reclamantă a depus acte false şi nu figurează pe listele asociaţiei”. La acel termen de judecată au fost prezenţi apelanta-reclamantă A, personal, intimata-pârâtă B, personal şi asistată de avocat, şi intimata-pârâtă BNP VB, prin avocat.
Dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale în sistemul Noului Cod Civil este reglementat de dispoziţiile art. 1349, care prevede că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”.
Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligaţional izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Aşa cum rezultă din normele legale menţionate mai sus, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii: trebuie să existe un prejudiciu, fapta ilicită, o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului.
Examinând situaţia de fapt expusă anterior, instanţa apreciază că nu s-a făcut dovada în speţă a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în sarcina pârâtei B.
Astfel, sub un prim aspect, instanţa apreciază că nici chiar din cuprinsul încheierii de şedinţă nu reiese că citatul redat aparţine pârâtei, personal, câtă vreme nu este identificată prin indicarea numelui său – ci doar generic „intimata-pârâtă” – pârâta B nefiind singura „intimată-pârâtă” prezentă la termenul de judecată de la 5.04.2013, în dosarul cu nr. 28850/299/2009, la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Chiar examinând conţinutul citatului redat instanţa apreciază că afirmaţiile consemnate în încheierea de şedinţă nu sunt de natură să aducă atingere drepturilor nepatrimoniale la onoare şi reputaţie ale reclamantei. Referitor la afirmaţia „sentinţa civilă din 2012 prin care i s-a pus în vedere apelantei – reclamante de a-şi schimba datele din cartea de identitate” instanţa apreciază că este vorba de o pură eroare materială, întrucât, într-adevăr, astfel cum reiese chiar din înscrisul de la f. 57-58, prin sentinţa civilă nr. 699/18.01.2013 pârâtei B. i s-a pus în vedere să efectueze demersurile necesare, potrivit dispoziţiilor legale, pentru a-şi schimba domiciliul de la adresa din Municipiul Bucureşti, Sector 1, str. P. M., nr.27, apart.2, înscris în cartea de identitate seria RT nr. …, emisă de Secţia 1 Poliţie la data de 22.09.2000. Or, acest aspect nu este de natură a afecta drepturile nepatrimoniale ale reclamantei.
Cât priveşte susţinerea „învederează instanţei că apelanta – reclamantă a depus acte false şi nu figurează pe listele asociaţiei”, nici aceasta nu este de natură a afecta drepturile nepatrimoniale ale reclamantei.
Deşi noţiunea de demnitate nu este definită de legiuitor, din interpretarea textului de lege se desprinde concluzia că noţiunea juridică se circumscrie prevederilor art. 72 alin. 2 NCC, care exprimă, astfel, conţinutul dreptului la demnitate. Ca atare, demnitatea unei persoane vizează, în principal, onoarea şi reputaţia acesteia, prima noţiune fiind înţeleasă în speţă ca element al patrimoniului moral al personalităţii umane.
Limitele acestui drept sunt prevăzute de art. 75 NCC, care dispun: „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.
De asemenea, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 3, conform cărora demnitatea umană reprezintă o valoare supremă garantată, dar şi cele ale art. 30 alin. 6 care statuează: ”Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”
Instanţa reţine că, potrivit chiar susţinerilor reclamantei, obiectul dosarului cu nr. 28850/299/2009 este nulitatea absolută a 39 de înscrisuri. Aceste înscrisuri au fost apreciate de reclamantă ca fiind cu scris şi semnături falsificate ale tatălui său N.N. C.. În alte cuvinte, chiar reclamanta o acuză pe pârâtă de fals, singura diferenţă fiind aceea că reclamanta a demarat un litigiu civil. Or, în acest context, de vreme ce chiar obiectul acelui litigiu ţine de caracterul falsificat al unor înscrisuri, afirmaţiile examinate nu sunt denigratoare.
Referitor la presupusele insulte la adresa reclamantei, redate de pârâtă pe holurile Tribunalului, precum şi la presupusa susţinere a pârâtei în sensul că reclamanta este fiica nedemnă a academicianului N. N. C., instanţa reţine că acestea nu fac obiectul dosarului întrucât reclamanta şi-a motivat acţiunea în fapt strict pe susţinerile consemnate în încheierea de şedinţă din data de 5.04.2013, nefăcând vreo cerere modificatoare sub acest aspect. De altfel, în aprecierea instanţei, aceste presupuse afirmaţii nici nu au fost dovedite în cauză.
În acest context, instanţa apreciază că depoziţia martorei VAM, audiată în cauză, ridică serioase semne de întrebare cu privire la obiectivitate. Instanţa reţine, pe de o parte, faptul că martorul audiat este prietenă cu reclamanta de 20 de ani, aspect ce o face vulnerabilă în faţa eventualelor sugestii venite din partea acesteia, în contextul în care între reclamantă şi pârâta B. este o stare vădită de duşmănie, luând în considerare multiplele procese în care cele două persoane sunt părţi, implicând atât relaţii de familie cât şi raporturi patrimoniale. De altfel, pârâta s-a opus audierii acestei martore, invocând o stare de duşmănie între ea şi martoră. De asemenea, instanţa apreciază că pregătirea profesională a martorei nu poate fundamenta concluzia unei lezări a imagini, reputaţiei şi onoarei reclamantei.
În raport de considerentele expuse, instanţa apreciază că nu pot fi reţinute, în sarcina pârâtei, fapte ilicite derivând din împrejurările consemnate în încheierea de şedinţă de la 5.04.2013 în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 28850/299/2009.
Fiind vorba de cerinţe cumulative necesar a fi îndeplinite, instanţa constată că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei în temeiul art. 1349 NCC.
În ceea ce priveşte cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. 1 NCPC instanţa o va respinge ca neîntemeiată, nefiind făcută dovada acestor cheltuieli, pârâta nefiind reprezentată de avocat în prezentul litigiu iar bonurile fiscale depuse ataşat concluziilor scrise reprezintă contravaloarea fotocopierii unor înscrisuri depuse de pârâtă pe care, însă, instanţa nu le-a încuviinţat ca probe în cauză.
