Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Sesizare nelegală. Aflarea adevărului. Rol activ.


Prin sentinţa penală nr.55 din 30.01.2008 pronunţată de Judecătoria Roman, în baza art.ll, pct.2, lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală a fost achitat inculpatul G. V. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. şi ped. de art. 246 alin. 1 Cod penal.(parte vătămată -G.N.)

S-au respins pretenţiile formulate de partea civilă.

Conform art. 191 pct. 1 lit. b Cod procedură penală a fost obligată partea civilă către stat la plata sumei de 200 lei , cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că prin sentinţa civilă nr. 227/7.02.2005 a Judecătoriei Roman s-a reconstituit în favoarea moştenitorilor defunctului G. C. I. unul dintre ei fiind şi partea vătămată dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de 10,59 ha., teren, situat în comuna B., judeţul Neamţ, hotărâre ce a rămas definitivă şi irevocabilă. Ca urmare a înfiinţării comunei B., terenul reconstituit părţii vătămate se afla pe raza acestei comune. Până la preluarea tuturor actelor, registrul de la comuna B., a trecut o perioadă de timp şi aşa cum arată şi martorii audiaţi în cauză – f1.41,42 au aflat foarte târziu de sentinţa civilă amintită. Cu toate acestea în încercarea lui de a da curs solicitării părţii vătămate, inculpatul i-a pus la dispoziţie păşune, teren pe care partea vătămată 1-a refuzat. Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, la nivelul comunei noi înfiinţate există un deficit de teren arabil în balanţa de fond funciar. Astfel, la nivel de comună a fost adoptat un proiect care are la bază remăsurarea suprafeţelor de teren arabil, compararea lor cu cele din titlurile de proprietate eliberate, încercând astfel să se acopere acest deficit, în condiţiile în care ar fi stăpânite suprafeţe de teren mai mari decât cele din titlu de proprietate.

Pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este necesar ca funcţionarul public, cu ştiinţă, să nu îndeplinească un act ori să-1 îndeplinească în mod defectuos.

Faptul că partea vătămată nu a fost pusă în posesie nu se datorează relei credinţe a inculpatului ci unui complex de împrejurări obiective, cum ar fi de exemplu, deficitul de teren arabil în balanţa de fond funciar existent la nivelul comunei.

Astfel, în baza art. 11 pct.2 lit.a rap. la art. 10 lit.d Cod procedură penală, instanţa de fond a achitat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 al.l Cod penal.

Partea vătămată a depus la dosar la data de 07.01.2008 o declaraţie de constituire parte civilă însă, potrivit art. 15 al.2 teza a Il-a în faţa instanţei de judecată constituirea ca parte civilă se face până la citirea actului de sesizare. Ca urmare constituirea a fost făcută cu mult după citirea actului de sesizare, motiv pentru care a fost respinsă.

Prin decizia penală nr.355/AP/04.12.2008, pronunţată în dosarul nr.2812/291/2007 al Tribunalului Neamţ s-a dispus respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de procuror şi de partea vătămată.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a arătat că pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este necesar ca funcţionarul public, cu ştiinţă, să nu îndeplinească un act, ori să-1 îndeplinească în mod defectuos.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că din probele administrate în cauză nu rezultă reaua credinţă a inculpatului care în calitatea sa de preşedinte al Comisiei comunale de aplicare a Legii nr. 18/1991 a avut disponibilitatea de a respecta dispoziţiile sentinţei civile nr.227/2005 a Judecătoriei Roman, însă din înscrisurile depuse la dosar rezultă că la nivelul comunei noi înfiinţate, Bo., există un deficit de teren arabil în balanţa de fond funciar.

Inculpatul a încercat să dea curs solicitării părţii vătămate, în sensul că i-a pus la dispoziţie teren păşune, dar aceasta a refuzat.

Având în vedere aceste considerente, cât şi toate demersurile care se fac la nivelul comunei pentru a se rezolva toate problemele de aceeaşi natură ale cetăţenilor, tribunalul a constatat că ambele apeluri sunt nefondate.

În cauză a formulat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, considerând că ambele hotărâri sunt nelegale şi netemeinice, în ceea ce priveşte achitarea inculpatului G. V. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor – prev. de art.246 alin.l Cod penal, pe motiv că inculpatului i-a lipsit reaua credinţă.

Adoptând această soluţie, ambele instanţe au comis o eroare de apreciere a probelor administrate în cauză.

Astfel, potrivit propriilor declaraţii date în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut faptul că a luat la cunoştinţă despre conţinutul sentinţei civile nr.227/07.02.2005 a Judecătoriei Roman, din luna noiembrie 2005, dar întrucât era aglomerat cu recenta numire, nu s-a putut ocupa imediat de cererea părţii vătămate G.N.

Cererea acestuia din urmă a rămas, însă, în nelucrare pe durata întregului an 2006. In numeroase rânduri partea vătămată s-a adresat cu această problemă.

Prefecturii Neamţ, aceasta comunicându-i, prin adresa nr.1417/121/28.06.2006, că s-a pus în vedere Primăriei Bo. să i se soluţioneze cererea şi să i se comunice de îndată rezultatul.

Cu toate acestea, abia în luna ianuarie 2007, inculpatul, având calitatea de primar al comunei Bo., a făcut demersuri pentru identificarea activelor funciare disponibile pe raza comunei şi i-a adresat părţii vătămate oferta de acordare a unei suprafeţe de 7,8 hectare teren păşune, în loc de 10,59 hectare teren agricol, aşa cum prevedea sentinţa civilă nr.227/07.02.2005 a Judecătoriei Roman.

Partea vătămată nu a fost de acord cu această propunere şi a solicitat ca, în împrejurarea în care nu există suficient teren agricol disponibil pe raza comunei Bo. pentru punerea sa în posesie cu suprafaţa de 10,59 hectare, să i se întocmească documentaţie pentru despăgubirea sa în bani, reprezentând contravaloarea terenului acordat prin hotărâre judecătorească.

Reaua-credinţă a inculpatului rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză, dar mai ales din tergiversarea, în mod cu totul nejustificat, a demersului părţii vătămate, de a dobândi terenul atribuit prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Astfel, din luna noiembrie 2005, când a luat cunoştinţă despre cererea părţii vătămate şi 24.04.2007 – când a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, inculpatul G. V. ar fi putut să dea curs solicitării părţii vătămate şi să depună o minimă diligentă pentru punerea în executare a sentinţei civile nr.227/07.02.2005 a Judecătoriei Roman.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi decizia penală recurată, prin prisma motivelor invocate în termenul dispus de art.385/10 alin.2 Cod procedură penală, precum şi a celor care pot fi luate în considerare din oficiu potrivit art.385/9 alin.3 Cod procedură penală, Curtea de Apel reţine următoarele:

Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că din probele administrate de către prima instanţă rezultă situaţia de fapt redată în considerentele sentinţei penale apelate şi nevinovăţia inculpatului. De asemenea, încadrarea juridică dată faptelor descrise este discutabilă în condiţiile în care se reţine că nu există rea-credinţă din partea inculpatului, dar nu se analizează în nici un fel întrunirea elementelor constitutive a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art.249 Cod penal.

Încă de la sesizarea primei instanţe de judecată s-a produs o neregularitate perpetuată până în faţa Curţii de Apel Bacău, neregularitate care a afectat respectarea principiului aflării adevărului, precum şi justa soluţionare a cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin.4 Cod procedură penală.

Astfel, deşi în art.264 alin.3 Cod procedură penală se prevede obligativitatea verificării actului de sesizare a instanţei de către prim-procurorul unităţii de parchet care a emis rechizitoriul, această condiţie ce decurge din principiul constituţional care stă la baza funcţionării şi organizării Ministerului Public, respectiv cel al legalităţii şi al controlului ierarhic superior, pe tot parcursul judecăţii a fost omisă îndeplinirea ei.

Legea procesual penală oferă remedii uşor de urmat de către organele judiciare, respectiv cele cuprinse în art.300 alin.2 şi 332 alin.2 Cod procedură penală, însă acestora nu li s-a dat curs.

Prin urmare, lipsa verificării obligatorii a rechizitoriului, ce a dus la o sesizare nelegală a instanţei de judecată, coroborată cu neîndeplinirea unei alte obligaţii legale a Judecătoriei Roman şi a Tribunalului Neamţ de a avea rol activ pentru lămurirea tuturor aspectelor necesare soluţionării juste a cauzei, impun rejudecarea acesteia încă de la începutul acestei faze a procesului penal.

Astfel, primele instanţe s-au mulţumit să proclame lipsa de rea-credinţă a inculpatului, fără a arăta în concret din ce probe decurge, probe care să aibă în vedere perioada de inactivitate a inculpatului iar nu ceea ce s-ar preconiza să se facă. Nu se spune nimic de perioada noiembrie 2005 – aprilie 2007 şi nici de poziţia inculpatului, care încearcă să repună în discuţie o hotărâre judecătorească irevocabilă, în loc de a o executa.

Pe de altă parte, chiar în lipsa relei-credinţe şi a intenţiei, primele .instanţe nu analizează în nici un fel existenţa vinovăţiei în forma culpei, corespunzătoare infracţiunii prevăzute de art.249 Cod penal.

Evident că se pierde din vedere şi vătămarea gravă suferită de G. N„ vătămare ce persistă şi care încalcă, pe lângă legislaţia în materie de proprietate, şi exigenţele impuse de art.l din Protocolul nr.l adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Se reţine cu uşurinţă de instanţele inferioare că nu existau suprafeţe libere pe teritoriul comunei, deşi tot inculpatul şi apoi, aceleaşi instanţe, susţin că nu s-a făcut documentaţia cadastrală. Nu se explică cum s-a tras această concluzie, tocmai având în vedere lipsa unei evidenţe funciare de specialitate. De asemenea, se ignoră în totalitate posibilitatea efectuării unei expertize în cauză, chiar din oficiu, pentru lămurirea acestui aspect.

În concluzie, constatându-se incident cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct.2 Cod procedură penală privind neregularitatea actului de sesizare, deficienţă neremediată în cursul judecăţii şi care a fost de natură, coroborată cu inactivitatea instanţelor, să influenţeze justa soluţionare a cauzei, în baza art.385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală, se va admite recursul procurorului, se vor casa cele două hotărâri şi se va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, Judecătoria Roman.