Constată că prin sentinţa civilă nr.11896/2010 pronunţată de Judecătoria Braşov, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta W.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin şi în consecinţă s-a dispus obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumelor de 224.400 lei cu titlu de despăgubire şi 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Au fost respinse celelalte pretenţii şi cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele.
Conform menţiunilor înscrise în Cf nr. 9xxx Codlea, imobilele cu nr. topo 507 reprezentând grădină în intravilan de 367,20 mp şi cu nr. topo 5xx reprezentând casă şi curte de 1134 mp, înscrise sub A+1,2 au constituit proprietatea tabulară, cu titlul de a reclamantei(B+2).
La data de 14.02.1984, pârâtul Statul Român, în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974, prin Decizia nr. 66 a CPJ, a preluat, cu plată, în proprietate de la reclamantă, imobilele sus-menţionate, în suprafaţă totală de 1501,20 mp, acordând un drept de administrare operativă asupra casei de locuit şi curţii în favoarea ICRAL iar asupra grădinii în favoarea CP. al Oraşului C.
Intabularea dreptului de proprietate al pârâtului Statul Român asupra imobilului a fost realizată la data de 15.12.1998, concomitent cu înscrierea dreptului de administrare operativă în favoarea ICRAL şi a CP al Oraşului C.
Prin Dispoziţia Primarului Municipiului C nr. 4462 din 23.11.2006, reclamantei i s-au acordat despăgubiri (necuantificate la acest moment de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor) pentru nr. topo (5xx-5xx)/1 şi i s-a constituit un drept de folosinţă special ca cetăţean german, asupra terenului cu destinaţia de grădină, nr. topo (5xx,5xx)/2.
În contextul acestei situaţii de fapt, instanţa a avut în vedere, în mod prioritar, că nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâtul Statul Român a preluat de la reclamantă imobilele descrise în cerere, a fost raportată prin Decizia civilă nr. 1514/R din 09.12.2009 a Curţii de Apel Braşov, pe de –o parte la dispoziţiile legale aflate în vigoare la data preluării iar pe de alta, la situaţia juridică şi tehnică a bunurilor existentă la acelaşi moment.
Judecătoria a constatat că în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 1514/R din 09.12.2009 a Curţii de Apel Braşov au fost stabilite condiţiile esenţiale ale angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, fiind constatate fapta ilicită a acestuia, concretizată într-o privare de proprietate abuzivă a reclamantei şi prejudiciul constând în încălcarea dreptului de proprietate al părţii.
În consecinţă, s-a constatat că singurul mijloc efectiv de protecţie a dreptului de proprietate de care a fost lipsită reclamanta este acţiunea în pretenţii, pe deplin admisibilă. De altfel, soluţia este consacrată şi prin dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea. nr. 10/2001 modificată prin L. nr.1/2009, chiar dacă procedura nu este recunoscută ca fiind una efectivă în sensul jurisprudenţei CEDO.
În ceea ce priveşte despăgubirile de care reclamanta a beneficiat la nivelul anului 1984, instanţa a reţinut ca fiind de notorietate subevaluarea pe care autorităţile statului o realizau cu prilejul preluării forţate a proprietăţilor particularilor şi a reţinut că deşi încasate, sumele arătate, nu au fost solicitate de pârât pe calea cererii reconvenţionale.
În acest sens, prin decizia în interesul legii nr. XXXIII/09.06.2008 (decizie obligatorie pentru instanţele de judecată potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile unite a stabilit că „ Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice”.
În cauza Raicu contra României, Curtea a subliniat că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate şi că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 99/2011 pronunţată de Tribunalul Braşov, a fost admis apelul declarat de apelantul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu intimata – reclamantă W.A. şi cu intimatul – pârât MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva sentinţei civile nr. 11896 din 18.10.2010, pronunţată de Judecătoria Braşov în dos. civ. nr. 4261/197/2010, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă în totalitate acţiunea formulată şi precizată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii din hotărârea atacată care nu contravin celor de mai sus.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru acesta, constatăm că nu au fost invocate la judecata în fond a cauzei.
Pe fondul cauzei s-a constata însă că apelul este întemeiat întrucât intimata – reclamantă este beneficiara dispoziţiei nr. 4464/23.11.2006 de acordare a unor despăgubiri sub forma de titluri de despăgubire emisă de Primarul Municipiului C în temeiul Legii nr. 10/2001 (fila 28 – 30 din dosarul de fond). Conform articolului 3 din această decizie, cuantumul despăgubirilor pentru care vor fi acordate titluri de despăgubire, urmează a fi stabilit de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva deciziei de mai sus, intimata – reclamantă avea posibilitatea de a formula contestaţie în termen de 30 de zile de la comunicare, conform art. 26 alin. 3 din legea nr.10/2001.
La dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte că intimata W.A. a contestat dispoziţia de mai sus sau că a făcut vreun demers pentru recuperarea despăgubirilor conferite prin aceasta. În această situaţie în mod greşit instanţa de fond a prezumat că mecanismul conferit de Legea nr. 10/2001 nu este unul care să funcţioneze efectiv, adică să conducă la restabilirea unei situaţii juridice conforme legii, într-un interval suficient de scurt.
Mai mult decât atât, dispoziţia nr. 4462/2006 prin care intimata – reclamantă a obţinut despăgubiri nu a fost desfiinţată, astfel că dacă s-ar menţine soluţia instanţei de fond ar beneficia de două ori de despăgubiri pentru acelaşi imobil.
Conform principiului de drept exprimat în adagiul „electa una via, non recursum ad alteram”odată utilizată procedura Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi exercitată ulterior o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dreptul comun.
Faptul că acest act normativ – Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul de acces la un tribunal, pentru că împotriva deciziilor emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Astfel, în titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente a fost consacrat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În art. 19 din acest titlu se stipulează că deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 în contradictoriu cu statul, reprezentant de această comisie.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurenta W.A., criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs sentinţa este criticată pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a reţinut în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care acţiunea de faţă are în vedere calitatea actuală de proprietar al imobilului şi nu simpla calitate de persoană îndreptăţită la obţinerea de despăgubiri în condiţiile legii 10/2001. Ne aflăm în prezenţa unei acţiuni în revendicare, imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, iar practica judiciară şi jurisprudenţa CEDO au statuat că deşi în materia imobilelor preluate de stat în mod abuziv există lege specială pentru reglementarea situaţiei juridice a acestora, o acţiune pe calea dreptului comun este admisibilă deoarece procedura administrativă este o alternativă pentru foştii proprietari, care s-a dovedit a fi un instrument ineficient.
2. Se mai arată că urmare a schimbărilor legislative apărute prin legea 1/2009 reclamanta pretinde că are dreptul la despăgubiri constând în valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului, iar acest drept este protejat de dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la CEDO. Recurenta mai susţine că acest drept i-a fost recunoscut de toate autorităţile statului inclusiv de instanţele de judecată, prin dispoziţia nr.4462/23.11.2006 a UAT Codlea şi de instanţele de judecată prin decizia civilă nr. 1514/2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov. Nerestituirea imobilului către reclamantă până în prezent, în lipsa acordului oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate şi în respectarea bunurilor cetăţenilor.
3. Mai este subliniat interesul patrimonial pe care îl justifică recurenta, şi care arată aceasta este un interes suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil şi exigibil, care intră în sfera de aplicare a noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. În acest sens au fost invocate cu titlu de practică CEDO, cauzele Viasu Contra României, Faimblat contra României, Manoilescu contra României.
4. Procedura specială prevăzută de dreptul român nu conduce la repararea integrală, efectivă şi în timp util a prejudiciului.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că recursul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
Acţiunea promovată de reclamantă nu este o acţiune în revendicare, clasică, a proprietarului neposesor, împotriva posesorului neproprietar, ci este aşa după cum rezultă din modul de redactare a capătului de cerere principal, o acţiune, îndreptată împotriva Statului, prin care se solicită obligarea pârâtului, la plata de despăgubiri, echivalente cu plata valorii de piaţă a imobilului casă, înscris în CF 93xx Codlea, imobil trecut în proprietatea statului pe baza decretului 223/1974.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanta este beneficiara dispoziţiei nr.4464/2006 emisă de Primarul Oraşului Codlea, prin care i-au fost acordate despăgubiri sub formă de titluri despăgubire, care urmează să fie stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Împotriva acestei decizii, partea interesată putea să exercite calea de atac a contestaţiei, aspect nedovedit în cauză, iar acest lucru echivalează cu achiesarea reclamantei la propunerea de despăgubiri adoptată prin respectiva dispoziţie.
Faptul că mecanismul pus la dispoziţie de legiuitor, respectiv Fondul Proprietatea nu funcţionează, nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare. Legea 10/2001, de care, de altfel, a şi uzat şi în favoarea căruia a fost emisă o dispoziţie, prin care s-a acordat reparaţia în modalitatea de mai sus arătată, pentru imobilul construcţie, nu îi conferă reclamantei, dreptul de a apela la procedurile judiciare, în cadrul cărora să obţină o hotărâre judecătorească, în afara oricărei previziuni şi prospecţiuni bugetare.
S-ar ajunge astfel la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti care să înlocuiască titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală, înfiinţată pe baza legii speciale şi a căror eficienţă este minimă, neputând avea nici o garanţie de executare, atâta timp cât sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii şi a bugetului de stat.
Acţiunile îndreptate direct împotriva statului, prin care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii, decât cele prevăzute de lege nu pot avea temei suficient nici în CEDO şi nici în dispoziţiile art. 1 al Protocolului I adiţional la CEDO.
Aceasta pentru că CEDO, nu garantează dobândirea dreptului de proprietate ci sancţionează nerespectarea drepturilor şi libertăţilor ocrotite prin Convenţie.
Reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui „bun actual” în patrimoniul său, astfel că nu poate pretinde despăgubiri de la stat, pentru că i-a fost nesocotit acest drept. Pretenţiile reclamantei, se întemeiază pe un eventual drept de creanţă, care nu poate fi considerat un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional, decât dacă ar fi fost constatat sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, lucru care se putea realiza în speţa de faţă pe calea procedurii instituită de legea 247/2005.
Întrucât, notificarea formulată de reclamantă, a fost finalizată prin emiterea unei dispoziţii, în care s-a dispus acordarea de titluri de despăgubiri, înseamnă că dreptul invocat de reclamant, nu constituie un „bun existent” şi nu este titular al unei creanţe exigibile susceptibilă de executare.
Faţă de aceste considerente, în mod greşit instanţa de fond a apreciat existenţa unei neconcordanţe între legea internă şi CEDO, acordând prioritate acesteia din urmă, aşa cum s-a statuat în Decizia 33/2008 pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
În plus, faţă de cele de mai sus, a admite acţiunea în obligarea Statului Român, la despăgubiri, cu depăşirea limitelor stabilite de legea 10/2001 aşa cum a fost modificată prin legea 247/2005, prin care s-a stabilit un mecanism de acordare al despăgubirilor, plasează judecătorul în sfera legislativului, asumându-şi rolul de a crea legea şi nu de a o aplica, ceea ce conduce la un dezechilibru instituţional al statului.
Pentru aceste considerente instanţa apreciază că recursul declarat de recurenta reclamantă nu este întemeiat, criticile formulate în acest sens sunt nefondate şi în consecinţă va fi respins iar decizia pronunţată în apel va fi menţinută ca legală şi temeinică.
Decizia civilă nr. 1354/R/14 octombrie 2011
