Acte ale autorităţilor publice
Tribunalul Mehedinţi – sentinţă din 24.02.2014. Gestionarul bunurilor instituţiei publice. Obligaţia de predare a acestor bunuri
Prin cererea înregistrată sub nr. M, reclamantul IP, prin Prefectul Judeţului Mehedinţi a formulat cerere de chemare în judecată a numitului NN, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a bunurilor (obiecte de inventar şi mijloace fixe) descrise în acţiune, iar în cazul în care bunurile nu mai există, obligarea la plata către reclamantă a sumei de 6242,94 lei reprezentând contravaloarea acestor bunuri.
În motivare, a arătat că pârâtul a avut calitatea de Prefect al Judeţului Mehedinţi, începând cu data de 26.03.2009 (HG nr. 336/2009) şi până la data de 11 mai 2012, când, potrivit HG. nr. 432/2012 raportul de serviciu a încetat.
În perioada cât s-a aflat în raporturi de serviciu cu instituţia prefectului, pârâtului NN i s-au încredinţat spre folosinţă, pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii sale şi pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, mai multe bunuri constând în obiecte de inventar şi mijloace fixe, bunuri care se regăsesc în listele de inventariere întocmite cu ocazia inventarierii efectuate în anul 2011 (liste inventariere din 4,11.03.2011) .
Cu ocazia efectuării inventarului de predare-primire, ca urmare a încetării raporturilor de muncă a gestionarului instituţiei, s-a constatat de către comisia de inventariere că lipsesc o parte din bunurile aflate în inventarul camerei Prefectului, bunuri care s-au aflat în folosinţa directă a pârâtului, aşa cum rezultă din listele de inventariere aferente anului 2011, respectiv din datele de 4,11.03.2011.
A precizat că aceste bunuri sunt: calculator portabil Fujitsu Amilo-1 buc-valoare 3029,76 lei, telefon mobil Nokia (an de fabricaţie 2006)-1 buc.- valoare 1672,33 lei, telefon mobil Nokia (an de fabricaţie 2010) – l buc.-valoare 742,23 lei, telefon mobil (an de fabricaţie 2008) 1 buc-valoare 798,62 lei
Cu această ocazie, administratorul instituţiei a declarat (declaraţia nr. 2008/6.03.2013) că bunurile mai sus descrise s-au aflat în folosinţa şi lista de inventar a pârâtului, iar la încetarea raporturilor de serviciu acestea nu au fost predate.
Cu adresa nr. B comunicată cu confirmare de primire, s-a solicitat pârâtului să restituie bunurile constatate lipsă sau contravaloarea acestora, iar în data de 20.03.2013 a fost returnată confirmarea de primire la sediul instituţiei, cu menţiunea la rubrica „ calitatea primitorului – mama.”
A susţinut că acest ordin a fost comunicat cu confirmare de primire de 3 ori pârâtului, dar de fiecare dată plicul împreună cu confirmarea de primire, s-a returnat cu menţiunea „expirat termen de păstrare”.
Potrivit art. 18 din Legea nr. 340/2004 privind Prefectul şi Instituţia Prefectului „Prefectul şi subprefectul răspund, după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii”.
Faţă de cele relatate, a considerat că se întrunesc condiţiile răspunderii civile, respectiv existenta raportului de serviciu, prejudiciul şi întinderea lui, fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie de pârât, legătura de cauzalitate între prejudiciu şi faptă.
A menţionat că raportul de serviciu a existat, aşa cum rezultă din HG nr. 336/2009 şi din HG nr. 432/2012. În toată această perioadă, pârâtul s-a aflat în raporturi de serviciu cu instituţia.
Faţă de cele invocate, a solicitat admiterea cererii şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a bunurilor (obiecte de inventar şi mijloace fixe) descrise sau, în cazul în care bunurile nu mai există, obligarea la plata către instituţie a sumei de 6242,94 lei reprezentând contravaloarea unor bunuri.
În drept, şi-a întemeiat prezenta acţiune pe dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, modificată şi actualizată, art.6 alin.(2), art. 18 din Legea nr.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, actualizată, art. 194 Noul Cod procedura civila.
În dovedire a anexat următoarele înscrisuri: extras din lista de inventariere din data de ……., nota – raport nr. …….., declaraţia nr. ………, adresa nr. ……,O.P. nr………, adresele nr. …………… şi nr. ……………
La data de 16.10.2013, pârâtul NN a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinica si nelegala.
A arătat că prin cererea de chemare in judecata s-a solicitat obligarea paratului l-a restituirea în natura a bunurilor (obiecte de inventar si mijloace fixe) sau obligarea la plata sumei de 6.242,94 lei, reprezentând contravaloarea acestora.
S-a arătat ca pe perioada in care pârâtul si-a desfăşurat activitatea de prefect i-ar fi fost încredințate spre folosinţa mai multe bunuri, respectiv 1 calculator si 3 telefoane mobile, bunuri care s-ar regăsi in listele de inventariere întocmite in data de 11.03.2011.
Astfel cum recunoaşte si reclamanta, pârâtul a avut calitatea de prefect al judeţului Mehedinţi până în data de 11.05.2012, iar sesizarea lipsei din inventar a unor bunuri presupus însușite de pârât s-a efectuat abia după aproape un an de zile, ca urmare a declaraţiei unei persoane care îşi înceta activitatea in cadrul instituţiei reclamante, declaraţie dată la 06.03.2013, ulterior emiţându-se o serie de înscrisuri fără suport legal si fără a se face dovada ca i-au fost comunicate direct pârâtului.
Cu privire la culpa pentru eventuala lipsa a acestor bunuri, aparţine atât instituţiei cât şi actualului prefect, care erau obligaţi ca, la data încetării raporturilor de serviciu, să întocmească un proces verbal de predare – primire prin care sa se verifice existenţa sau inexistenţa bunurilor aflate in inventar.
A susţinut că lipsa acestor bunuri nu este susţinută şi dovedită, după circa un an de zile aceste bunuri putându-se afla în posesia oricui, iar, prin prezenta acţiune, se încearcă cu rea-credinţă recuperarea de la parat a bunurilor sau contravalorii acestora, pentru acoperirea propriei culpe.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv reclamantul nu face dovada in nici un mod a faptei ilicite săvârşita cu vinovăţie de parat, a prejudiciului si întinderii acestuia cât si a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, ci doar presupuneri bazate pe declaraţia unei persoane care îşi încetează, la rândul ei, raporturile de serviciu.
A solicitat respingerea acţiunii ca netemeinica şi nelegală.
La data de 24.10.2013 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul NN, respectiv obligarea acestuia la restituirea în natură a bunurilor constatate lipsă sau a contravalorii acestora.
A arătat că a formulat acţiune împotriva pârâtului prin care s-a solicitat restituirea în natură a bunurilor constatate lipsă sau a contravalorii acestora, în cazul în care bunurile nu mai există.
A precizat că aceste bunuri i-au fost încredinţate pârâtului, fiindu-i necesare pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, dovada acestui fapt rezidă din documentul intitulat „lista de inventariere,, depus la dosarul cauzei, potrivit căruia în datele de 4,11.03.2011, comisia de inventariere care efectua inventarul aferent anului 2010, a constatat că aceste bunuri se găseau în posesia pârâtului, respectiv în locul de depozitare denumit „ cameră prefect”.
A arătat că în februarie 2013 s-a efectuat la nivel de instituţie inventarierea aferenta anului 2012 (aşa cum în martie 2011 a fost efectuată inventarierea aferentă anului 2010) concomitent cu o inventarierea ocazionată de încetarea contractului de muncă al gestionarului instituţiei, iar cu această ocazie, comisa de inventariere formată din mai multe persoane, şi nu gestionarul (aşa cum susţine pârâtul în întâmpinare) a constatat că lipsesc mai multe mijloace fixe si obiecte de inventar, unele din acestea aflându-se în gestiunea şi folosinţa pârâtului.
Referitor la acest aspect al predării bunurilor aflate in gestiunea sa, pârâtul prin întâmpinare, în mod tendenţios apreciază că această obligaţie i-ar reveni actualului prefect, despre care spune că „ avea obligaţia, la data încetării raporturilor de serviciu, să întocmească un proces verbal de predare-primire” or, în situaţia respectivă, cel ale cărui raporturi de serviciu au încetat este pârâtul şi nu actualul prefect, ale cărui raporturi de serviciu au luat naştere si nu au încetat.
Obligativitatea predării este instituită în sarcina celui care pleacă, iar cea a preluării în sarcina celui care vine. Actualul prefect, în cazul în care ar fi fost încheiat un astfel de proces verbal, ar fi preluat ceea ce ar fi predat fostul prefect, în speţă, pârâtul însă nu si-a îndeplinit această obligaţie de predare a bunurilor ce le avea în gestiune şi folosinţă.
Faţă de apărarea pârâtului că aceste bunuri ar putea fi în posesia oricui la momentul actual, se arată că aceste bunuri nu mai există fizic, în patrimoniul instituţiei, aşa cum a constatat comisa de inventariere, prin lipsa lor producându-se o pagubă in patrimoniul instituţiei.
În susţinerea celor mai sus expuse vin si prevederile art. 2517 Codului Civil, actualizat, potrivit căruia termenul general de prescripţie este de 3 ani , dacă legea nu prevede alt termen.
A precizat că prejudiciul este unul material (constă în bunurile constatate lipsă), efectiv (s-a constatat prin nota de constatare), direct – paguba este produsă în patrimoniul instituţiei, real, cert şi actual – nici până la data prezentei acţiuni nu s-au restituit bunurile respective.
Legătura de cauzalitate – prejudiciul produs instituţiei, evaluat la suma de 6242,94 lei, este urmarea neîndeplinirii obligaţiei de a preda aceste bunuri, care se aflau în folosinţa pârâtului la datele de 4,11.03.2011 (aşa cum rezultă din fisele de inventariere întocmite la nivelul anului respectiv) şi pe care nu le-a predat la încetarea raporturilor de serviciu; bunurile nu s-au mai regăsit cu ocazia inventarierii, în anul 2012, în patrimoniul instituţiei.
Faţă de toate aceste aspecte, a solicitat admiterea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul NN, respectiv obligarea acestuia la restituirea în natură a bunurilor constatate lipsă sau a contravalorii acestora, în cazul în care acestea nu mai sunt.
La data de 24.02.2014 reclamantul a formulat concluzii scrise prin care a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
A arătat că pârâtul a avut calitatea de Prefect al Judeţului Mehedinţi, începând cu data de ……. şi până la data de ………, când, potrivit HG. nr. 432/2012 raportul de serviciu a încetat.
În perioada cât s-a aflat în raporturi de serviciu cu instituţia pârâtului NN i s-au încredinţat spre folosinţă, pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii sale şi pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, mai multe bunuri constând în obiecte de inventar şi mijloace fixe, bunuri care se regăsesc în listele de inventariere întocmite cu ocazia inventarierii efectuate în anul 2011 (liste inventariere din 4,11.03.2011) .
Cu ocazia efectuării inventarului de predare-primire, ca urmare a încetării raporturilor de muncă a gestionarului instituţiei, s-a constatat de către comisia de inventariere că lipsesc o parte din bunurile aflate în inventarul camerei „ Prefectului,, bunuri care s-au aflat în folosinţa directă a pârâtului, aşa cum rezultă din listele de inventariere aferente anului 2011, respectiv din datele de 4,11.03.2011.
A precizat că aceste bunuri sunt: calculator portabil Fujitsu Amilo-1 buc-valoare 3029,76 lei, telefon mobil Nokia (an de fabricaţie 2006)-1 buc.- valoare 1672,33 lei, telefon mobil Nokia (an de fabricaţie 2010) – l buc.-valoare 742,23 lei, telefon mobil (an de fabricaţie 2008) buc-valoare 798,62 lei.
A precizat că toate bunurile ce se cer a fi recuperate i-au fost date în folosinţă pârâtului pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu aş cum rezultă din lege.
Faţă de cele invocate a solicitat admiterea cererii şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a bunurilor (obiecte de inventar şi mijloace fixe), iar în cazurile în care bunurile nu mai există obligarea la plata către instituţie a sumei de 6242,94 lei reprezentând contravaloarea acestora.
Analizând acţiunea formulată de reclamant, instanţa constată următoarele:
Pârâtul NN a avut calitatea de Prefect al Judeţului Mehedinţi, începând cu data de ………. şi până la data de ………, când, potrivit HG. nr. 432/2012 raportul de serviciu a încetat.
Potrivit art.18 din Legea nr.340/2004, prefectul şi subprefectul răspund, după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii.
În conformitate cu art.84 alin.1 lit.a din Legea nr.188/1999, răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează.
Întrucât presupusa pagubă cauzată de pârât a fost constatată de reclamantă în cursul anului 2013, când pârâtul nu mai avea calitatea de funcţionar public în cadrul instituţiei reclamante, nu se mai putea proceda la emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare potrivit art.85 alin.1 din Legea nr.188/1999.
Susţinerile pârâtului că acţiunea ar fi formulată tardiv, deoarece noul prefect trebuia să sesizeze lipsa bunurilor în termen de 15 zile de la primirea funcţiei sunt nefondate, deoarece legislaţia aplicabilă cauzei nu prevede niciun termen de decădere cum este cel invocat de pârât.
Pentru a exista însă răspundere civilă a funcţionarului public este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege, respectiv existenţa unei fapte ilicite a funcţionarului public, existenţa unui prejudiciu cauzat patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia funcţionarului.
În cauză, sarcina probei revine reclamantei, în temeiul art.249 C.proc.civ.
Reclamanta trebuie să probeze că bunurile la care se face referire în acţiune i-au fost încredinţate spre folosinţă pârâtului, precum şi că acesta a refuzat să le restituie sau le-a sustras la momentul încetării raporturilor de serviciu, bunurile respective rămânând în posesia sa.
Din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă nu rezultă că bunurile solicitat a fi restituite de către pârât s-au aflat în posesia acestuia din urmă în perioada derulării raporturilor de serviciu dintre părţi, după cum nu rezultă nici împrejurarea că la momentul plecării din instituţie, pârâtul şi-a însuşit bunurile respective sau a refuzat să le predea.
Este adevărat că din înscrisuri reiese că aceste bunuri se aflau la „Camera prefectului”, însă din niciun document nu reiese că acestea au fost predate pârâtului.
Mai mult, martorul audiat, gestionarul PT, a declarat că potrivit prevederilor legale, atunci când bunurile aflate în gestiune se distribuiau persoanelor care urmau să le folosească, se întocmea un bun de consum, care era semnat de persoana ce utiliza bunul şi răspundea pentru el. Or, acesta a recunoscut că la cabinetul prefectului nu s-a întocmit niciodată vreun astfel de bon de consum.
Potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 22/1969, gestionarul este persoana care are ca obligaţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară a persoanei juridice a cărui angajat este.
Potrivit actelor depuse la dosar, bunurile solicitat a fi restituite se află în gestiunea numitului PT, comisia de inventariere confirmând acest aspect.
Susţinerile reclamantei potrivit cărora numitul PT este gestionarul instituţiei şi la întocmirea fişelor de inventariere au fost respectate prevederile Ordinului M.F. nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile nu fac dovada faptului că pârâtul s-a aflat vreodată în posesia obiectelor de inventar sau mijloacelor fixe solicitate prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce nu există nici un proces verbal de predare – primire întocmit între gestionar şi pârât pentru folosinţa lor.
Este adevărat că potrivit art.31 din acelaşi act normativ (Legea nr. 22/1969 astfel cum a fost modificată) orice angajat răspunde integral şi fără a avea calitatea de gestionar în înţelesul art.1 însă, este necesar ca acesta să primească şi să folosească bunuri.
În cauza dedusă judecăţii nu s-au făcut dovezi în acest sens, nu s-a probat predarea – primirea, folosinţa şi refuzul restituirii bunurilor la care se face referire în acţiune.
În consecinţă, acţiunea formulată va fi respinsă ca neîntemeiată.
Cauza de mai sus este irevocabilă prin respingerea recursului formulat împotriva sentinţei.
