Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Pitesti, la data de 13.03.2009 , sub nr.2826/280/2009, reclamantii T.F., T.Ghe. au chemat în judecata pe pârâtii R. B. M, si altii, solicitând instantei ca, prin hotarârea ce se va pronunta, sa fie obligati pârâtii sa respecte servitutea de trecere a terenului situat în Pitesti, str. Smeurei nr.4, judet Arges, sa ridice eventualele obstacole si sa amenajeze drumul servitutii de trecere, iar în caz contrar sa fie autorizati reclamantii sa le faca pe cheltuiala pârâtilor, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea actiunii, reclamantii au aratat ca au cumparat, prin act autentic, încheiat la Notariatul de Stat al judetuluiArges cu nr.10657/13.04.1994, de la numita M. M. suprafata de 2.736 m.p., teren situat în Pitesti, str. Trivale nr.9, judet Arges , iar vânzatoarea M. M., prin actul mentionat mai sus, a constituit un drept de servitute de trecere cu piciorul si auto pentru o suprafata de 4 m pe latura dinspre nord, de iesire la strada Smeurei, pentru proprietarii T. F. si N. C. Prin actul autentificat sub nr.2865/08.11.1996 la BNP Pârvu Emilia, aceiasi M. M. a vândut lui C.M. suprafata de 1158 m.p. din suprafata totala de 1358 m.p. si o casa, bunuri imobile situate în Mun. Pitesti, str. Ion Antonescu nr.4 Bis (fosta strada Smeurei ), iar la nord terenul cumparat se învecineaza cu drumul servitute, în acelasi act mentionându-se expres ca se mentine servitutea de trecere creata.
Au sustinut reclamantii ca, prin încheierea din data de 16.07.2003 (notar Pârvu Emilia) s-a rectificat eroarea materiala din contractul de vânzare cumparare nr.2865/1996, în sensul ca s-au mentionat alte vecinatati pe care le-ar fi avut terenul la data cumpararii în anul 1996, rectificare ce a avut loc la 7 ani de la vârsta vânzarii.
S-a mai aratat ca, la data de 24.12.1996, s-a încheiat actul autentic nr.3433 denumit contract de schimb, prin care C.M. si C. V., pe de o parte, si Biroul Notarial C.V., pe de alta parte, au dat suprafata de 300 m.p. teren biroului, iar biroul a dat în schimb 200 m.p., ambele terenuri fiind situat în Mun. Pitesti , str. Ion Antonescu nr.4, judetul Arges. C.M. si C.V. au întocmit apoi un Act de dezmembrare a terenului intravilan situat în str. Smeurei nr.4 bis judet Arges, în suprafata de 2.101,36 m.p. în doua parcele, prima în suprafata de 1887 m.p. si a doua în suprafata de 214 m.p. teren drum de trecere . Astfel, au aratat ca numitii C.M. si C.V. au detasat prin schimb si dezmembrare, servitutea de trecere în suprafata de 214 m.p teren, de restul proprietatii lor, pentru ca apoi sa vânda pârâtului R.B.M., cu actul autentificat sub nr.1842/24.06.2005, ocazie cu care partile contractante au constatat stinsa prin confuzie servitutea pe considerentul fals, ca R. M. a devenit proprietar atât la fondului dominant cât si al fondului aservit.
Servitutea a fost creata în indiviziune pentru T., C. si N.C., asa încât, în aceasta situatie, nu a operat stingerea servitutii prin confuziune.
Actele încheiate de pârâti nu sunt opozabile reclamantului, în ceea ce priveste servitutea de trecere, reclamantii nu pot folosi trecerea stabilita initial prin servitute din cauza actiunii pârâtilor, iar titlul pe care îl au le da dreptul sa o foloseasca si sa o apere.
La 22 aprilie 2009, reclamantii si-au modificat actiunea în sensul ca înteleg sa cheme în judecata, în calitate de pârâti pe C. M., C. V., N. C. si N. I., pentru ca, în principal, sa le fie opozabila hotarârea pronuntata în acest proces, iar în subsidiar sa fie obligati sa respecte servitutea de trecere de iesire în str. Smeurei pentru pârâti si reclamanti si sa ridice eventualele obstacole.
Judecatoria Pitesti, prin sentinta civila nr.2298/09 martie 2011, a admis în parte cererea precizata formulata de reclamanti; a obligat pârâtii sa respecte servitutea de trecere identificata conform raportului de expertiza întocmit de expert Mandu Lidia; a obligat pârâtii sa ridice eventualele obstacole, iar în caz contrar a autorizat reclamantii sa efectueze aceste lucrari pe cheltuiala pârâtilor; a respins celelalte capete de cerere si a obligat pârâtii la plata catre reclamanti a sumei de 2500 lei, reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, prima instanta a retinut ca, prin actul de vânzare cumparare autentificat sub nr.10657/13.04.1994, vânzatoarea M. M. a vândut reclamantului T. F. suprafata de 2376 m.p. teren de constructie si agricol situat în Pitesti, str. Smeurei nr.4, constituindu-se un drept de servitute de trecere cu piciorul si auto pe o portiune de teren lat de 4 m pe latura dinspre Nord pentru acces la si dinspre strada, pentru proprietatea T. F., Covaliu si Nae Constantin.
Limitele si dimensiunile terenului vândut si al servitutii au fost cuprinse în schita alaturata actului.
Prin contractul de vânzare cumparare autentificat sub nr.2865/8.11.1996, M. M. a vândut pârâtului Cîrstoiu Marin suprafata de 1158 m.p.( din suprafata totala de 1358 m.p. situat în Pitesti, str. Ion Antonescu (fosta Smeurei) nr.4 Bis, din acest act rezultând ca se mentine servitutea de trecere creata prin actul de schimb autentificat sub nr.22121 si transcris sub nr.7630/7731/8.09.1994, servitute ce a fost schimbata prin actul de mai sus întrucât a fost creata prin actul de vânzare cumparare nr.2587/1972, în favoarea familiilor Covaliu Nae si Tolea.
Prin încheierea din 16.07.2003 a BNP Pîrvu Emilia, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurata în contractul de vânzare cumparare nr.2865/1996, în sensul ca terenul în suprafata de 1158 m.p. are alte vecinatati, iar prin Actul Aditional autentificat sub nr.21/09.08.2004 la contractul nr.2865/08.11.1996 s-a consemnat ca suprafata ce face obiectul contractul de vânzare cumparare sus mentionat, este de 1797 m.p. vecinatatile terenului fiind cele înscrise în contract si în încheierea de rectificare, cu precizarea ca suprafata vânduta a fost dintotdeauna învelita cu gard, iar la data vânzarii aceasta nu a fost masurata, ambele parti întelegând sa fie vânduta suprafata existenta în limitele îngradirii.
Prin Actul de dezmembrare autentificat sub nr.1730/15.06.2005, C.M. si C.V. au dezmembrat imobilul în suprafata de 2101,36 m.p. situat în intravilanul Mun.Pitesti, str. Smeurei nr.4 bis, în doua corpuri de proprietate, respectiv corpul de proprietate nr.1 în suprafata de 1887 m.p. si corpul de proprietate nr.2 în suprafata de 214 m.p.
Prin contractul de vânzare cumparare autentificat sub nr.1842/24.06.2005, C.M. si C.V. au vândut lui R.B.M. suprafata de 214 mp, teren cu destinatie drum acces, situat în intravilanul Mun. Pitesti, str. Smeurei, nr.4 bis.
Prin contractul de vânzare cumparare autentificat sub nr.1622/24.04.2004 Covaliu Vladimir si Covaliu Victoria au vândut lui R.B.M., suprafata de 1122,51 m.p., curti-constructii, situat în intravilanul Mun. Pitesti, str. Smeurei nr.4,judet Arges.
S-a mentionat în acest act ca accesul la terenul cumparat se face pe drumul de servitute ce porneste din strada Smeurei pâna la limita vestica a terenului cumparat, având o latime de 4 m pe traseul delimitat pe documentatia cadastrala, cumparatorul neavând voie sa blocheze în vreun mod aceasta cale de acces.
Anexat acestui contract se afla planul de amplasament si delimitare a corpului de proprietate aflata la filele 144-146.
În raportul de expertiza, întocmit de expert Mandu Lidia aflat la filele 164-171, au fost transpuse în teren toate actele de proprietate ale partilor, inclusiv ale autorilor acestora, tinându-se cont si de schitele cadastrale aferente, fiind identificata servitutea de trecere invocata de reclamant.
Din raportul de expertiza în plansele anexate s-a stabilit situatia actuala a terenurilor partilor, situatia initiala a terenurilor partilor în proces potrivit actelor de proprietate, a schitelor si documentelor cadastrale si situatia actuala a terenurilor partilor în proces potrivit actelor de proprietate si a servitutii de trecere filele 169-171.
S-a mai retinut de instanta de fond ca reclamantii au dobândit prin contractul de vânzare cumparare autentificat sub nr.10657/13.04.1994 un drept de servitute în favoarea lui T.F., Covaliu si Nae Constantin, drept de servitute ce se mentine si pâna în prezent, pârâtii având obligatia la respectarea acestui drept de servitute.
Împotriva acestei sentinte, ca si împotriva încheierii din 3 martie 2010, au declarat apel pârâtii R. A. C. si R. B. M., precum si pârâtii C.V. si C.M., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivele de apel, apelantii R.A.C. si R.B.M. au sustinut ca încheierea de sedinta din 3 martie 2010 este nelegala, întrucât instanta a dispus audierea martorilor reclamantilor cu nesocotirea dispozitiilor art. 186 Cod pr. civ., în sensul ca acest martor a fost audiat, desi nu s-au respectat dispoz. art. 170 si art. 186 al.2 Cod pr. civ., nedepunându-se lista cu martori în termen de 5 zile de la încuviintare si nici nu s-a acoperit aceasta decadere prin prezenta martorului la termenul fixat pentru ascultarea sa.
Pe fond, în mod eronat, prima instanta a retinut ca exista un drum de trecere ce este prevazut inclusiv în actele lor de proprietate, desi atât actele lor de proprietate cât si raportul de expertiza evidentiaza un drum de trecere fara a fi vorba de un drum public care sa permita accesul oricarei persoane sau de un drum afectat de o servitute de trecere în favoarea reclamantilor. Ca, instanta trebuia sa faca o analiza comparativa a actelor de proprietate ale partilor si sa stabileasca daca actele de proprietate ale apelantilor contin obligatia de a respecta un drum de trecere în favoarea reclamantilor si numai în aceasta situatie sa aprecieze ca actiunea acestora este întemeiata. Trebuia sa verifice daca reclamantii au un drept de servitute legal constituit si legal înscris în registrele de publicitate imobiliara, opozabil partilor din acest dosar pentru ca numai astfel reclamantii ar fi îndreptatiti la o actiune confesorie, în caz contrar având la îndemâna doar o actiune în stabilirea unui drept de servitute ce ar trebui respinsa cu simpla motivare ca reclamantii au lotul pentru care solicita drept de trecere alipit de un lot cu deschidere la strada Trivale si cu alte posibilitati de acces la alte cai publice, mult mai scurte si mai putin pagubitoare.
Au mai sustinut ca numai prin trecerea unui termen de 30 de ani o servitute de trecere se poate stinge prin neuz, apreciind ca servitutea de trecere este una necontinua si aparenta. Ca, servitutea de trecere reclamata de familia Tolea este una necontinua si neaparenta, iar potrivit art. 623 din Codul civ., numai servitutile continue si aparente pot fi dobândite prin uzucapiune si numai acestea nu se pierd prin neutilizare; per a contrario servitutile necontinue si neaparente se pot pierde prin neutilizare, ori, în speta, începând cu 8 noiembrie 1996 si pâna în momentul declansarii prezentului proces, familia Cîrstoiu si apoi apelantii au folosit terenul de 214 m.p. în mod neîntrerupt, pasnic si netulburat, posesia exercitata de ei fiind însotita si de un act translativ de proprietate, fapt ce a condus la dobândirea prin uzucapiune de la 10-20 ani .
Apelantii C. V. si C. M. au criticat si ei încheierea de sedinta din 3 martie 2010, sub acelasi aspect al nelegalitatii audierii martorului propus de reclamanti, deoarece nu s-a depus lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviintare, nedepunere sanctionata cu decaderea.
Totodata, în motivele de apel au sustinut ca au fost chemati în judecata în principial pentru ca hotarârea pronuntata sa le fie opozabila, iar în situatia în care pretind drepturi proprii sa fie obligati sa respecte servitutea ca si ceilalti pârâti; au sustinut ca principalul acestuia nu putea fi primit pentru ca nu era necesara chemarea lor în judecata pentru a le fi opozabila o hotarârea pronuntata în litigiu dintre alte parti, iar subsidiarul nu putea fi primit deoarece nu au pretins drepturi proprii suplimentare fata de cele expuse deja în actiunea introductiva, adica dreptul de proprietate asupra terenului pe care în prezent este amenajat drum de trecere.
Au mai sustinut ca instanta a facut o analiza a probelor administrate retinând o stare de fapt care nu corespunde realitatii. Astfel, în actul autentificat sub nr.2865/1996, prin care C. M. a cumparat de la M. M., s-a precizat ca se mentine servitutea de trecere creata în anul 1972 în favoarea numitilor Nae Covaliu si Tolea, însa Tolea nu a cumparat în anul 1972 si nu a avut un drept de servitute decât eventual în anul 1994. Cum în actul prin care Cîrstoiu a cumparat se mentine servitutea creata în anul 1972, este clar ca nu este vorba de o servitute în favoarea reclamantilor Tolea, cu atât mai mult cu cât servitutea constituita în anul 1972, în favoarea proprietatilor Nae si Covaliu avea un traseu care nu corespunde cu drumul actual.
Au sustinut ca în mod gresit instanta a retinut ca servitutea de trecere, fiind un drept real este opozabil tuturor desi pentru a fi opozabil erga omnes trebuia transcris. Or, din certificatul de sarcini ce a stat la baza actului lor de vânzare cumparare a rezultat ca terenul cumparat era liber de sarcini, nefiind grevat de servitute în favoarea reclamantilor.
Mai mult decât atât pentru a fi admisa o actiune confesorie, reclamantii trebuiau sa faca dovada ca pârâtii i-au împiedicat sa-si exercite dreptul, or, în speta, acestia nu au folosit niciodata drumul de servitute si nu au avut intentia de a trece din moment ce, îngradindu-si proprietatea, nu au practicat o poarta de acces din drumul de servitute pe terenul lor, de atunci, reclamantii pierzându-si dreptul prin neuz.
În sedinta publica din 07 septembrie 2011, prin încheiere interlocutorie calea de atac a fost calificata ca fiind recurs, încheierea de mai sus leaga partile si instanta cu atât mai mult cu cât Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin încheierea de stramutare pronuntata în dosarul nr.7537/1/2011, a mentinut actele Judecatoriei Pitesti. Prin aceeasi încheiere au fost mentinute actele Judecatoriei Pitesti (cele privind recalificarea).
În sedinta publica din 21 decembrie 2011, urmare a încheierii nr.7871/4.11.2011, pronuntata în dosar nr.7537/1/2011, de Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin care s-a admis cererea de stramutare formulata de petentii T. F. si T. Ghe., cauza a fost scoasa de pe rolul Tribunalului Arges si înaintata spre solutionare Tribunalului Mehedinti .
S-a înregistrat la acest tribunal sub nr.2826/280/2009.
Prin decizia civila nr. deciziei civile nr. 283/R din 06 martie 2012, pronuntata de Tribunalul Mehedinti, în dosarul nr. 2826/280/2009, s-au respins, ca nefondate, recursurile formulate de recurentii pârâti R.B.M., R.A.C. si recurentii pârâti C. M. si C.V. împotriva încheierii din data de 03.03.2010 si împotriva sentintei civile nr.2298/09.03.2011, pronuntata de Judecatoria Pitesti, în contradictoriu cu intimatii reclamantii T. F., T. Ghe. si intimatii pârâti N. C. si N. I..
Au fost obligati recurentii la 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, catre intimatii T.F. si Gheorghita.
Pentru a pronunta astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:
Potrivit art. 129 al.5 Cod pr. civ., judecatorii au îndatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului în cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, în scopul pronuntarii unei hotarâri temeinice si legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se împotrivesc .
În speta, atât timp cât judecatorul fondului a apreciat utila solutionarii cauzei administrarea probei cu depozitia martorului propus de reclamant peste termenul prevazut de lege, administrarea probei în conditiile de mai sus nu este nelegala, fiind dispusa de judecator în baza rolului activ prevazut de art. 129 al.5 Cod pr. civ., situatie în care criticile privind încheierea de sedinta din 3 martie 2010 a Judecatoriei Pitesti nu pot fi primite.
Cât priveste fondul cauzei, respectiv sentinta civila nr. 2298/2011 a Judecatoriei Pitesti, s-a apreciat, de asemenea, ca instanta de fond a facut o justa apreciere a probelor pronuntând o solutie temeinica si legala .
Sub acest aspect, dispozitiile art. 620-643 din vechiul Cod civil ( aplicabil raporturilor juridice deduse judecatii ) reglementeaza servitutile stabilite prin fapta omului, servitutii care, pornind de la luarea în considerare a intereselor proprietarilor unor terenuri învecinate, au în vedere impunerea unor sarcini normale, în asa fel încât imobilele sa poata fi folosite conform destinatiei lor.
Unul dintre modurile de constituire a servitutilor de cea mai larga aplicatie practica îl reprezinta constituirea acestora prin titlu, respectiv prin conventie (cazul de speta) sau prin testament.
În cauza de fata, în mod corect, instanta de fond a valorificat actele depuse la dosar si expertiza efectuata în cauza, apreciind ca prin contractul de vânzare cumparare, autentificat sub nr.10657/13 aprilie 1994 si schita anexa la acest contract autoarea M. M. a înstrainat reclamantului T. F., casatorit, o suprafata de teren de 2376 m.p. teren de constructie si agricol situat în Pitesti, str. Smeurei nr.4 ,cu vecinii din act .
Prin acelasi act, s-a constituit un drept de servitute de trecere cu piciorul si auto pe o portiune de teren lata de 4 m pe latura dinspre nord, pentru acces la si dinspre strada pentru proprietatea T. F, Covaliu si Nae Constantin.
Din modul de redactare a clauzei de mai sus, a rezultat ca servitutea de trecere a fost creata pentru folosinta în indiviziune a celor trei beneficiari: Tolea, Covaliu si N. C.
Ulterior, aceeasi autoare M. M., cu actul autentic nr.2865/1996, a vândut pârâtului C. M. suprafata de 1158 m.p. din suprafata totala de 1358 m.p. si o casa situate în Pitesti, str. Ion Antonescu nr.4 bis ( fosta Smeurei).
În acest contract este mentionata servitutea de trecere prin actul de schimb, autentificat anterior cu servitutea de trecere de mai sus, facându-se mentiunea ca aceasta servitute creata în 1972 a fost schimbata în favoarea C., Nae si T. .
Dat fiind principiul relativitatii efectelor contractelor între parti, în conditiile art. 969 Cod civ., este evident ca o data înstrainat dreptul de servitute reclamantilor T. F., prin contractul autentificat sub nr.10657/13 aprilie 1994, autoarea M. M. nu mai avea în patrimoniu acest drept pentru a-l înstraina ulterior cumparatorilor Cîrstoiu.
Tocmai de aceea, s-a facut mentiunea existentei servitutii anterioare în contractul autentificat sub nr.2865/1996 si orice încercare ulterioara de modificare a realitatii juridice de mai sus prin îndreptarea erorii materiale pronuntata la 16.07.2003, cu privire la modificarea vecinatatilor din contractul de vânzare cumparare nr.2865/1996 sau actul aditional nr.2690/2004 la acelasi contract, nu poate nesocoti înstrainarea anterioara a servitutii prin contractul autentic nr.10657/1994, încheiat cu reclamantii T .
Mai mult decât atât, cumparatorul C. M., primind în patrimoniul o suprafata de teren grevata cu acelasi drept de servitute în baza contractului de vânzare cumparare nr.9865/1996, nu putea înstraina, în baza aceleiasi relativitati a efectelor contractelor, pârâtului R.B.M., prin contractul de vânzare cumparare autentificat sub nr. 1842/24 iunie 2005 decât suprafata de teren, asa cum o avea în patrimoniu, grevata deci de servitute.
De altfel, în conventia încheiata la 24.06.2005 între C. M. si C. V. si R.B.M. pe de alta parte( fila 18 dosar fond), este mentionat dreptul de servitute ce face obiectul prezentei cauze.
Nu se poate sustine ca dreptul de servitute nu a fost transcris în Registrul de publicitate imobiliara pentru a fi opozabil pârâtilor de vreme ce vânzatoarea care a înstrainat dreptul de servitute reclamantilor a fost aceeasi care a înstrainat acest drept pârâtilor C., pârâti care s-au obligat la respectarea acestei servituti prin contractul initial încheiat în anul 1996.
La rândul lor, având calitatea de parti – cumparatori în acest contract si mai departe de vânzatori în contractul încheiat cu pârâtii R., pentru rationamentul de mai sus ca nu puteau primi si ulterior înstraina mai mult decât autoarea M. avea în patrimoniu în momentul încheierii contractului de vânzare cumparare, autentificat sub nr.2865/1996, nu pot invoca inopozabilitatea contractului nr.10667/13 aprilie 1994 încheiat de M. M. cu reclamantii T., pe motiv de inexistenta formalitatilor de publicitate imobiliara – aspect ce nu poate fi invocat decât de terti.
Mai mult decât atât, asa cum s-a aratat mai sus, prin contractul de vânzare cumparare nr.10657/1994 , beneficiarii dreptului de servitute T. C. si N.C. primeau în indiviziune acest drept de servitute, având deci calitatea de parti în contractul de mai sus .
Nu poate fi primit nici motivul de recurs privind stingerea dreptului de servitute prin neuz, în sensul ca de la data dobândirii prin contractul autentificat sub nr.10667/1994, reclamantii nu l-au exercitat.
Este unanim acceptat în doctrina si practica judiciara ca stingerea servitutilor poate avea drept cauza fie o cauza general comuna tuturor drepturilor reale ( revocarea, rezolutiunea sau anularea titlului, expirarea termenului , etc.) fie o cauza speciala prev. de art. 636 -643 din Vechiul Cod Civil, care se refera, printre altele la neuz si confuziune.
Cât priveste stingerea servitutii prin neuz în conditiile art. 639 -640 din acelasi cod, acesta presupune neîntrebuintarea servitutii timp de 30 de ani, termen care în speta fiind vorba de o servitute necontinua, se calculeaza de la data ultimului act de folosinta. Cum recurentii sustin ca reclamantii nu s-au folosit de dreptul de servitute din momentul dobândirii lui, s-a constatat ca pâna la data introducerii actiunii termenul de uzucapiune de 30 de ani prevazut de textul de mai sus nu s-a îndeplinit.
Mai mult decât atât, fiind vorba de o reglementare speciala a cauzelor de stingere a dreptului de servitute reglementare în care se prevede expres termenul de 30 de ani, nu se poate aplica prin analogie dispozitiile privind uzucapiunea scurta de la 10 la 20 de ani, asa cum sustin recurentii în motivele de recurs .
Nu se poate sustine, de asemenea, drept cauza de stingere a dreptului de servitute nici confuziunea invocata de recurenti si prev. de art. 638 din acelasi cod civil. Pentru a opera confuziunea e necesara reunirea atât a fondului dominant cât si a fondului aservit în mâna unuia dintre proprietari sau în mâna unui tert, ceea ce nu e cazul în speta.
Nici motivul de recurs care se refera la inexistenta cererii de chemare în judecata a pârâtilor C., nu este fondat, de vreme ce prin cererea de chemare în judecata, asa cum a fost modificata, acestia au fost chemati în judecata si pentru a fi obligati sa respecte servitutea de trecere în litigiu.
Este evident ca prin actele juridice de modificare a contractului de vânzare cumparare nr.2865/8 noiembrie 1996, încheiate cu vânzatoarea M. I. M., ca si prin actul de vânzare cumparare întocmit cu pârâtii R.B.M., acestia au avut o conduita juridica de natura sa lezeze exercitarea legitima a dreptului de servitute de catre reclamanti, motiv pentru care în mod corect instanta de fond a apreciat interesul reclamantilor în chemarea în judecata si a pârâtilor C., care pentru motivele de mai sus, au calitate procesuala pasiva.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtii R. B. M., R. A. C. si C. M., C.V..
Recurentii pârâtii R.B.M. si R.A.C. au sustinut ca, în mod gresit, prin încheierea de sedinta din 7 septembrie 2011, pronuntata de Tribunalul Arges, a fost calificata calea de atac drept recurs si nu apel, încheiere ce nu putea fi atacata decât o data cu fondul.
Cu privire la admisibilitatea recursului, recurentii au sustinut ca actiunea reclamantilor este una confesorie , de valorificare a unui drept real, pretins existent în patrimoniul reclamantilor la data formularii cererii de chemare în judecata actiune confesorie în legatura cu care Înalta Curte de Casatie si Justitie, solutionând recursul în interesul legii si pronuntând decizia nr.32/2008, nu a inclus-o în cadrul actiunilor evaluabile în bani.
Au mai aratat recurentii ca pretentiile reclamantilor au fost în legatura cu un bun în valoare de 180.000 lei( dupa pretuirea reclamantilor) la momentul formularii cererii de chemare în judecata, astfel ca în cauza nu au fost aplicabile dispozitiile art. 2821 Cod de procedura civila, deoarece valoarea reala a bunului la data formularii cererii depasea 100.000 lei.
De asemenea, au mentionat ca nici pentru al doilea capat de cerere admis – obligarea la a ridica obstacolele existente pe suprafata de teren afectata de servitute, calea de atac nu putea fi decât apelul si nu recursul.
Au sustinut astfel ca hotarârea a fost data cu aplicarea gresita a legii, respectiv a dispozitiilor art. 2821 Cod de procedura civila.
S-a mai aratat ca solutia tribunalului este gresita si în privinta calificarii caii de atac, deoarece, pe de o parte, aceasta este data de lege si nu stabilita de instantele de judecata, iar pe de alta parte, la momentul pronuntarii, valoarea pretentiilor depasea pragul de 100.000 lei.
Considera recurentii ca instanta nu a fost alcatuita potrivit dispozitiilor legale si au invocat dispozitiile art. 304 punctul 1 din Codul de procedura civila, solicitând pentru aceste motive admiterea recursului, casarea hotarârii si trimiterea cauzei la instanta de apel.
În subsidiar, în situatia în care se va considera ca nu se impune trimiterea cauzei la instanta de apel, recurentii au solicitat sa se constate ca sunt îndeplinite conditiile de admisibilitate a recursului, sa se modifice hotarârile celor doua instante, în sensul respingerii actiunii.
În acest sens, au aratat ca cele doua instante, de fond si de apel, au considerat, în mod eronat, ca reclamantii intimati au un drept de servitute ce le este opozabil, în lipsa oricaror probe care sa stabileasca în mod cert acest fapt, deoarece reclamantii nu au dovedit existenta vreunei conventii de instituire a servitutii în favoarea proprietatii lor, care sa le fie, în mod legal, opozabila.
Au mai aratat recurentii ca hotarârea a fost data cu aplicarea gresita a legii, invocând dispozitiile art. 304 punctul 9 Cod de procedura civila; întrucât încheierea de sedinta din 3 martie 2010, prin care prima instanta a dispus audierea martorului reclamantilor este nelegala; au fost nesocotite dispozitiile art. 186 din Codul de procedura civila, respectiv a fost ascultat martorul propus de reclamanti, dupa ce acestia au nesocotit dispozitiile art. 170 si art. 186 alin. 2 – nu au depus lista cu martori în termen de 5 zile de la încuviintare si nici nu s-a acoperit aceasta decadere prin prezentarea martorului, potrivit art. 186 alin. 4, la termenul fixat pentru ascultarea sa; hotarârea instantei de apel prin care a retinut ca nu opereaza decaderea în conditiile art. 170 din Codul de procedura civila este nelegala.
Au mai sustinut ca hotarârea instantei de apel a fost data cu aplicarea gresita a dispozitiilor art. 623 din Codul civil si a dispozitiilor art. 1895 din Codul civil, întrucât instanta a considerat ca numai prin trecerea unui termen de 30 de ani o servitute de trecere se poate stinge prin neuz si ca servitutea de trecere pe care o pretind reclamantii este una necontinua si aparenta.
Recurentii C. M. si C.V., în motivarea recursului lor, au criticat pentru nelegalitate si netemeinicie sentinta pronuntata si încheierea de sedinta din 07 septembrie 2011, pronuntata de Tribunalul Arges, prin care a fost calificata calea de atac exercitata ca fiind recurs si nu apel.
Prin concluziile depuse în sedinta de la termenul de judecata din 19.06.2012, intimatii reclamanti T. F. si T. Ghe. au invocat, exceptia inadmisibilitatii recursurilor pe fond respingerea acestora, cu cheltuieli de judecata.
De asemenea, în sedinta publica de la acelasi termen de judecata – 19.06.2012, s-a invocat exceptia netimbrarii recursului declarat de pârâtii C. M. si C.V..
Curtea, examinând cu precadere exceptiile invocate, în conformitate cu art.137 alin.1 C.pr.civ., constata ca este întemeiata exceptia netimbrarii recursului de catre pârâtii C.M. si C.V.
În acest sens, se retine ca în conformitate cu prevederile Legii 146/1997 cu modificarile ulterioare, actiunile si cererile introduse la instantele de judecata sunt supuse taxelor de timbru care, potrivit art.20 alin.1 din lege se platesc anticipat, neîndeplinirea acestei obligatii fiind sanctionata cu anularea, potrivit art.20 alin.3 din Lg.146/1997.
Cum la dosarul cauzei nu exista dovada achitarii de catre recurentii pârâti a taxei de timbru în cuantum de 9,5 lei, reprezentând taxa judiciara de timbru si 0,15 lei reprezentând timbru judiciar, desi acestia au fost citati cu mentiunea expresa a achitarii acestei taxe, Curtea urmeaza anula ca netimbrat recursul declarat de cei doi pârâti.
În ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii recursului formulat de recurentii pârâti R.B.M. si R.A.C., Curtea constata ca aceasta este în strânsa legatura cu motivele de recurs care vizeaza calificarea date caii de atac de catre Tribunalul Mehedinti, astfel încât urmeaza a fi analizata odata cu examinarea recursului.
Examinând sentinta atacata, prin prisma criticilor formulate, Curtea apreciaza ca recursul declarat de pârâtii R.B.M. si R.A.C. este fondat, având în vedere urmatoarele considerente:
Tribunalul Mehedinti a calificat gresit calea de atac exercitata în cauza împotriva sentintei civile nr.2298/09.03.2011 pronuntata de Judecatoria Pitesti, în raport de natura litigiului dedus judecatii.
Astfel, se constata ca reclamantii au învestit instanta de judecata cu o actiune confesorie, prin care au solicitat respectarea unei servituti de trecere despre care au sustinut ca a fost stabilita prin titlu si, de asemenea, cu o cerere având ca obiect “obligatie de a face”, constând în obligarea pârâtilor sa ridice eventualele obstacole si sa amenajeze drumul servitutii de trecere.
Sub aspectul cailor de atac ce pot fi exercitate împotriva sentintei pronuntate de prima instanta, Curtea retine ca apelul este calea ordinara de drept comun, cauzele care sunt exceptate de la declararea apelului fiind expres si limitativ prevazute la art. 2821 C.pr.civ., potrivit caruia:
“(1) Nu sunt supuse apelului hotarârile judecatoresti date în prima instanta în cererile introduse pe cale principala privind pensii de întretinere, în litigiile al caror obiect are o valoare de pâna la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea partilor, profesionisti sau neprofesionisti, asupra actiunilor posesorii, actiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrarile în registrele de stare civila si luarea masurilor asiguratorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savârsite în procesele penale si în alte cazuri prevazute de lege.
(2) Hotarârile instantelor judecatoresti prin care se solutioneaza plângerile împotriva hotarârilor autoritatilor administratiei publice cu activitate jurisdictionala si ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, daca legea nu prevede altfel.”
Or, actiunea dedusa judecatii nu se încadreaza în niciuna dintre aceste situatii limitativ prevazute, actiunea confesorie în respectarea dreptului de servitute neavând natura unui litigiu evaluabil.
În acest sens, se constata ca, la momentul sesizarii instantei (03.03.2009), actiunile având ca obiect ” servituti” nu erau enumerate printre cele evaluabile în bani prevazute la art.2 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ci dimpotriva erau prevazute în categoria actiunilor si cererilor neevaluabile în bani, la art.3 lit.j din lege – ” actiuni posesorii si cereri care au ca obiect servituti” .
Chiar si în prezent, actiunile având ca obiect servituti, desi se timbreaza asemanator cererilor evaluabile în bani în conditiile art. 2 alin. (1) din Legea nr.146/1997 (la o valoare stabilita la 20% din valoarea bunului a carui posesie se solicita sau asupra caruia se solicita constituirea unei servituti ), continua sa-si pastreze natura juridica de actiuni neevaluabile în bani, fiind determinate ca atare la art.3 lit.j din lege.
Împrejurarea ca, prin modificarea legislativa, a intervenit o schimbare în modul de calculare a taxei de timbru, în raport de valoarea bunului asupra caruia poarta servitutea, nu determina o schimbare a naturii juridice a actiunii din neevaluabila în evaluabila, atâta timp cât legea continua sa o califice drept neevaluabila si nu exista nici un text de lege care sa-i dea o alta natura juridica.
Mai mult, trebuie avut în vedere ca actiunea formulata are si un al doilea capat de cerere, în ” obligatie de a face” care este, de asemenea, un petit neevaluabil în bani si care este supus apelului.
Drept urmare, Curtea apreciaza ca prezentul litigiu, nefiind unul dintre cele la care se refera art. 2821 , alin.1 si 2 C.pr.civ., hotarârea judecatoreasca prin care Judecatoria Pitesti s-a pronuntat asupra actiunii reclamantilor este supusa apelului, astfel încât în mod gresit a fost calificata drept recurs calea de atac exercitata.
În aceste conditii, calea de atac fiind apelul si nu recursul, aceasta trebuia solutionata în complet de doi judecatori si nu de trei, cu aplicarea dispozitiilor procedurale referitoare la judecata apelului, astfel încât este incident motivul de casare prevazut de art.304 pct.1 C.pr.civ., instanta care a pronuntat decizia nr.283/06.03.2012 nefiind alcatuita potrivit dispozitiilor legale.
Cum acest motiv de nelegalitate referitor la nelegala compunere a completului de judecata, de altfel motiv de ordine publica, loveste în totalitate decizia atacata, neputându-se retine ca pentru unele dintre parti calea de atac pe care o aveau la dispozitie era apelul, iar pentru altele recursul, Curtea retine ca se impune casarea în totalitate a sentintei atacate, inclusiv în privinta partilor care nu au declarat recurs sau al caror recurs a fost anulat.
Totodata, fata de existenta acestui motiv de casare, devine inutila cercetarea celorlalte critici invocate în recurs.
Pentru aceleasi motive expuse anterior, Curtea a apreciat ca este neîntemeiata exceptia inadmisibilitatii prezentului recurs, în conditiile în care decizia nr.283/06.03.2012, pronuntata de Tribunalul Mehedinti trebuia sa fie o decizie data în apel, definitiva, dar suspusa în continuare recursului. Calea de atac împotriva hotarârilor judecatoresti este prevazuta de lege, iar calificarea gresita a caii de atac de catre instanta care a exercitat controlul judiciar asupra hotarârii pronuntate la prima instanta nu poate avea drept consecinta înlaturarea dreptului partii de a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obtine protectia dreptului sau, cu respectarea normelor de procedura specifice fiecarei cai de atac.
În acest sens, Curtea a avut în vedere si considerentele deciziei nr.14/16.03.2009, pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin care s-a respins recursul în interesul legii promovat de Procurorul General cu privire la interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 299 raportate la prevederile art. 377 din Codul de procedura civila, cu motivarea ca nu exista o jurisprudenta unitara sub aspectul acestei probleme de drept, la momentul sesizarii Înaltei Curti, fiind invocata o singura hotarâre judecatoreasca prin care a fost declarat ca inadmisibil recursul exercitat împotriva unei decizii pronuntate de o instanta în recurs, urmare recalificarii caii de atac exercitate de parte sau gresitei calificari a caii de atac.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat ca recursul este admisibil si fondat, astfel încât îl admite si în temeiul art.312 alin.3 si 5 C.pr.civ. rap. la art.304 pct.1 C.pr.civ., caseaza sentinta atacata si va trimite cauza la Tribunalul Mehedinti, spre judecarea apelului.
