Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine urmatoarele:
In data de 01.08.2008, reclamantul a incheiat cu parata contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, avand ca obiect suma de 115.000 euro pe o perioada de 360 de luni. Scopul acestui imprumut a fost achiziţionarea imobilului situat in M. B., Str. B., nr…. , et…., ap….., sector 2.
Legea aplicabila acestui contract de credit este Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare. Astfel, conform art.11.2 din Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008: „Prezentul contract s-a încheiat in conformitate cu prevederile Legii nr.190/1999 cu modificările ulterioare, privind creditul ipotecar, precum si a normelor de aplicare.”
Prin acelaşi contract, la art.2 pct.2.2., s-a instituit in sarcina reclamantului obligaţia de achitare a ’’cheltuielilor directe in suma de 1.150 euro, care reprezinta cheltuieli aferente intocmirii dosarului’’ si care ”vor fi plătite de către Client la data semnării Contractului.”
Se mai retine de catre instanta ca in speta sunt aplicabile in speta si prevederile Legii nr.193/2000.
In primul rand, instanta apreciaza ca se impune calificarea nulităţii care sancţionează o eventuală clauză abuzivă, respectiv dacă nulitatea este relativă sau absolută.
Deşi este adevărat că Legea nr.193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracte abuziv, ci inopozabiiitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, aşa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Astfel, în ceea ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocroteste o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr.193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr.93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat ca „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
In acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule clauzele abuzive ale unui contract, arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.
Aşa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulate de către reclamant, aceasta nu se referă la vicierea consimţământului, ci la constatarea caracterului abuziv al unei clauze din contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unei clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acesteia, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative şi anume anularea clauzei respective.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule.
In ceea ce priveste fondul cauzei, instanta constata ca actiunea reclamantului este intemeiata si urmeaza a fi admisa, pentru urmatoarele considerente:
In primul rand se impune precizatea ca, având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 şi art.3 şi art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.
Se invocă de catre parata excluderea verificării de către instanţe a clauzei de la art.2 pct.2.2. din contract din perspectiva caracterului abuziv, în condiţiile în care aceasta face parte din obiectul contractului, a fost negociata şi nu a produs un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credinţe. În ceea ce priveşte aceste aspecte, instanţa va efectua o analiză a condiţiilor enunţate.
Referitor la noţiunea de „consumator”, se constată că art.2 din Legea nr.193/2000, aşa cum a fost modificată, a preluat definiţia dată de art. 2 alin.(1) lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Prin urmare, protecţia asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziţie cu profesionistul, acţionează în afara activităţii sale profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menţionate şi care nu acţionează în scopul obţinerii unui profit. Raţiunea reglementărilor este comună, respectiv de protejare a consumatorului care se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare.
Raportat la contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, reclamantul are calitatea de consumator, fiind persoana fizica ce a contractat un credit ipotecar.
Art. 6 alin. (4) din lege transpune art.4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi are următorul conţinut: “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
Contrar opiniei paratei, instanta retine ca in jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în interpretarea normelor relevante din directivă, Curtea a subliniat de mai multe ori că instanţa naţională este competentă a aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze privind costul creditului, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare sau un mecanism de modificare a costului.
Cu titlu de exemplu, în considerentele Curţii, expuse în hotărârea pronunţată în cauza C-472/10 Invitel, se arată că: „În conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de-o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.”
În continuare, s-a precizat că este de competenţa instanţei naţionale să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care figurează în condiţiile contractelor încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau un furnizor si care prevede costuri aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri, în cadrul acestei aprecieri urmând a verifica „în special dacă, ţinând seama de toate clauzele care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii din care face parte clauza în litigiu, precum şi de legislaţia naţională care prevede drepturile şi obligaţiile care s-ar putea adăuga celor prevăzute de condiţiile generale în cauză, sunt specificate într-un limbaj clar şi inteligibil metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii şi, după caz, dacă consumatorii au dreptul să pună capăt contractului.”
În hotărârea pronunţată în cauza C-76/10 Pohotovosť s.r.o., Curtea a arătat: „revine instanţei naţionale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit precum cea din speţă, care prevede în sarcina consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanţă, o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13. În cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instanţe sarcina de a stabili toate consecinţele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator.”
În aceeaşi speţă, referindu-se la lipsa menţionării DAE într-un contract de credit de consum, Curtea a statuat că instanţa naţională „are posibilitatea de a aprecia, chiar din oficiu, dacă omiterea menţionării DAE în clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13.”
În cauza C-453/10 Jana Pereničová şi Vladislav Perenič, Curtea a reţinut în considerentele hotărârii, referindu-se la un contract de credit de consum standardizat în care s-a menţionat o DAE mai mică decât cea reală: „Constatarea caracterului neloial al unei asemenea practici comerciale reprezintă un element printre altele pe care instanţa competentă poate să îşi întemeieze aprecierea, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, în privinţa caracterului abuziv al clauzelor contractului referitoare la costul împrumutului acordat consumatorului.”
Sunt relevante şi considerentele cu caracter general expuse de Curte în hotărârea pronunţată în cauza C-618/10 Banco Español de Crédito SA: „trebuie amintit, de la început, că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.
Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menţionată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenţă, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre părţi.
Pentru aceste considerente, instanţa nu poate primi opinia paratei care exclude orice intervenţie a instanţei în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce privesc obiectul convenţiei.
În ceea ce priveşte noţiunea de „clauză abuzivă”, art.3 din Directiva 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Prevederile incidente din Legea nr.193/2000 sunt: art. 1 alin. 3 – se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; art. 4-O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Dispozitiile Legii nr.193/2000 mentionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE.
În ambele reglementări se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
De asemenea, alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanţa reţine că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte; existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.
Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008 încheiat între părţi are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate. Astfel, între reclamant, parte contractanta aflata în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primei, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.
S-a sustinut de catre parata ca aceasta clauza cuprinsa la art.2 pct.2.2. din contract a fost negociata, aducandu-se in acest sens argumentul legal de prevederea inserata la art.11.3. din Contractul de credit ipotecar, „Clientul declara ca a citit, inteles si acceptat clauzele prezentului Contract si ca acestea au fost negociate cu Banca, in conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000 republicata, cu modificările ulterioare” si faptul ca parata a primit cererea de credit si a transmis reclamantului răspuns prin adresa nr.0050/01.08.2008.
Or, instanta nu poate retine aceasta aparare, pentru urmatoarele considerente:
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării clauzei contestate din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamantul a avut şi alte opţiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi revenea.
In ceea ce priveste prevederea inserata la art.11.3. din Contractul de credit ipotecar, instanta retine ca aceasta are de asemenea un caracter standard, preformulat si nu are decat rolul de a ’’acoperi’’ banca de eventualele sustineri ale caracterului nenegociat al vreunei clauze contractuale. Insa, in concret, simpla inserare a acestei prevederi in contract nu face in sine dovada caracterului efectiv negociat al acestei clauze.
In ceea ce priveste adresa nr.0050/01.08.2008, instanta observa ca, asa cum in mod corect a sustinut si reclamantul, prin aceasta adresa, reclamantului i s-au comunicat numai conditiile in care i se va acorda creditul solicitat, neexistand nicio negociere privitoare la aceste condiţii.
Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor, băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condiţiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea şi prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaşte cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situaţie nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei a carei nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamantul clauza a carei nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumbă, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată. În atare situaţie, instanta reţine că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.
Acelaşi este şi sensul art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune aşa cum este şi contractul de credit din cauză.
In acest sens, instanta va avea in vedere dispozitiile art.4 din Legea 193/2000 citate mai sus si faptul ca, potrivit art.4 alin 3, daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens, ceea ce nu s-a intamplat in cauza.
Astfel, in speta, observând conventia de credit intervenita intre reclamant si parata, este evident ca aceasta conventie cuprinde clauze prestabilite de catre împrumutator, fara ca împrumutatul sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau inlatura, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
In acest context, instanta nu poate retine apararile paratei conform carora reclamantul a cunoscut si acceptat conditiile contractului, Legea nr.193/2000 sanctionand introducerea unor clauze abuzive in contractele standard, preformulate, care au fost acceptate de consumatori, ele neputand fi negociate.
Faptul că reclamantul a acceptat să semneze convenţia de credit în condiţiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunţat la dreptul de a solicita anularea vreunei clauze.
Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine caracterul de adeziune al contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, şi deci caracterul nenegociat al clauzei contestate de reclamant.
Fata de acest aspect, din textele sus-amintite reiese faptul ca, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie sa nu creeze, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor. Prin urmare, aceste din urma aspecte vor fi avute în vedere in continuare.
Astfel, relativ la clauza prevazuta la art.2 pct.2.2. din contract, instanta retine ca, asa cum in mod corect a sustinut si reclamantul, desi parata foloseste sintagma de „cheltuieli directe” pentru a justifica incasarea sumei de 1.150 euro, in realitate, aceasta denumire este utilizata pentru a induce in eroare (utilizându-se termeni similari cu cei din art.15 Legea nr.190/1999) si a justifica astfel încadrarea in prevederile legale. Insa, aceasta suma nu reprezintă altceva decât un comision de acordare, fiind stabilit in procente raportate la soldul iniţial al creditului.
Art.15 din Legea nr.190/1999 prevede in mod expres: „In sarcina imprumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente intocmirii dosarului si constituirii ipotecii’. Insa, pentru a ne afla in cadrul prevederilor legale, aceste cheltuieli trebuie efectuate in mod concret si justificate de către parata prin documente financiar contabile (facturi, chitante etc.) ulterior efectuării lor, ceea ce parata nu a facut.
In ceea ce priveste sustinerea paratei conform careia nu avea obligatia justificarii acestor cheltuieli, instanta o va inlatura ca fiind vadit neintemeiata. Aceasta deoarece, nu poate fi primit ca parata, in mod discretionar si pentru ratiuni numai de ea stiute sa nu ofere nicio justificare concreta a sumei percepute efectiv cu titlu de ’’cheltuieli directe’’, sa nu explice in concret, in cuprinsul contractului, in ce au constat aceste cheltuieli.
Argumentele paratei din cuprinsul intampinarii prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii acestei sume, nu pot fi primite cata vreme aceste elemente se vor a fi clarificate in timpul procesului, fara a fi fost evidentiate in conventia de credit.
Parata nu numai ca nu a probat efectuarea acestor cheltuieli, dar le-a si stabilit anticipat, inainte de acordarea creditului, in cuantum de 1% din soldul creditului.
Intentia paratei de a incasa un comision de acordare si nu de a primi contravaloarea cheltuielilor necesare intocmirii dosarului de credit reiese si din Chitanta de depunere nr.600901/01.08.2008 prin care s-a achitat de către reclamant suma de 1.150 euro, unde parata mentioneaza la rubrica Provenienţa fondurilor/ Funds source: alimentare cont-plata comisioane credit din economii.
Aceasta prevedere contractuala vine în contradicţie cu dispozitiile art.15 din Legea nr.190/1999, modificata, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, care prevede că: „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente”.
Banca susţine că aceasta suma ar fi o cheltuială a sa, aferentă întocmirii documentaţiei de credit, reprezentând contravaloarea unui serviciu prestat de bancă. Instanţa va aprecia însă că această interpretare a băncii nu stă în picioare deoarece: clientul a adus documentele solicitate de către bancă, toate pe cheltuiala lui; tot clientul este cel care plăteşte taxa de evaluare a imobilului adus în garanţie pentru creditul solicitat, tot clientul achită taxele notariale şi de instituire a ipotecii în favoarea băncii, asigurarea acestui imobil. Deci clientul achită tot, banca nu are niciun risc, creându-se astfel disproporţii vădite între drepturile şi obligaţiile celor două părţi. Din această cauză, legiuitorul a dorit să limiteze doar în cazul creditelor ipotecare, cheltuielile ce pot fi reţinute în sarcina clientului. Spre deosebire de acestea, în cazul creditelor de consum nu există o normă similară celei din art.15 din Legea nr.190/1999.
Aceasta suma cu titlu de cheltuieli directe a fost stabilita contrar bunei credinţe. Insasi încercarea de mascare a caracterului de comision de acordare prin utilizarea cuvintelor „cheltuieli directe” este de natura a proba reaua-credinţa a paratei.
Clauza în discuţie nu respectă exigenţele bunei credinţe, deoarece aceasta a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului. Potrivit considerentului nr.16 al Directivei nr.93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”. Practic, prin inserarea acestei clauze, pârâta a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul reclamantului, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe.
Instanţa reţine că în fapt suma de 1.150 euro, reprezentand un procent de 1% din soldul creditului la care se face referire în convenţia supusa analizei, nu a putut fi justificata de către pârâtă în condiţiile în care elementele enumerate în întâmpinare care determină în opinia sa perceperea acestei sume nu sunt în măsură să conducă la justificarea achitarii unui asemenea cuantum.
Cu atât mai puţin poate fi justificat cuantumul sumei stabilite cu titlu de cheltuieli directe, în condiţiile în care pârâta nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestei sume.
Dacă justificarea acestei sume o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).
Susţinerile paratei cu privire la manifestarea unui acord de voinţă din partea consumatorului şi care obligă partea inclusiv în privinţa acestei sume nu pot fi primite.
Aceasta deoarece, consimţământul dat de consumator la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta, în calitate de comerciant, a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive cocontractantului aflat într-o poziţie defavorabilă.
Sunt considerente pentru care instanta va constata caracterul abuziv si pe cale de consecinta nulitatea absoluta a clauzei cuprinse la art.2 pct.2.2.-”Cheltuieli directe” din Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008.
In ceea ce priveste solicitarea reclamantului de restituire a sumei 1.150 euro, reprezentand ”Cheltuieli directe”, se retine ca fundamentul pretenţiei îl constituie plata nedatorată, ca urmare a dispariţiei cauzei executării prestaţiei reclamantului, prin declararea nulităţii clauzei contractuale în baza căreia reclamantul şi-a executat obligaţiile, respectiv a achitat aceasta suma.
Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art.1092 C.civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, instanţa constată întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamant–solvens cu privire la suma de 1.150 euro, a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţi absolute şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.
Astfel, pe de o parte instanţa reţine că repunerea părţilor în situaţia anterioară este posibilă din punct de vedere obiectiv, pârâta putând restitui suma nedatorata de către reclamant, astfel că raţiunea pentru care a fost instituită excepţia de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară pentru contractele cu executare succesivă nu îşi are justificare în acest caz.
Pe de altă parte, calificarea juridică a unui act ca fiind cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă este dată de modalitatea de executare a prestaţiilor ce incumbă părţilor. Astfel, în ipoteza în care contractul este sinalagmatic pentru a putea fi calificat cu executare succesivă este necesar ca ambele prestaţii să aibă acest caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestaţii să aibă caracterul vizat.
Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că actul juridic încheiat între părţi constituie act juridic cu executare dintr-o dată, neputând fi calificat cu executare succesivă, din moment ce obligaţia băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă, considerent pentru care restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestuia este admisibilă.
Aşadar, luând în considerare dispoziţiile art.1092 C.civ. şi având în vedere principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acele clauze nu ar fi existat, ca urmare a declarării nulităţii clauzei prevazute la art.2 pct.2.2.-”Cheltuieli directe” din Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, instanţa va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, sens în care va obliga pârâta sa restituie reclamantului suma de 1.150 euro in echivalent lei la data platii, reprezentand ”Cheltuieli directe”.
In ceea ce priveste dobanda legala calculata asupra sumei de 1.150 euro de la data achitarii, respectiv 01.08.2008 si pana la data achitarii integrale a debitului, instanta retine ca accipiensul (pârâta) a fost de rea–credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate şi prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), şi este ţinuta astfel şi la plata dobânzii legale.
Potrivit art.2 şi art.3 din O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală”, aceasta fiind stabilită la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
De asemenea, prin art.11 din O.G. nr.13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, O.G. nr.9/2000 a fost abrogată, începând cu data de 01.09.2011 (data intrării în vigoare a O.G. nr.13/2011).
Conform art.1 alin.3, art.2 şi art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:’’ (3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.’’; În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.’’; (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.’’
Prin urmare, pentru toate considerentele expuse mai sus, instanta va admite si acest capat de cerere si va obliga parata sa plateasca reclamantului dobanda legala calculata asupra sumei de 1.150 euro de la data achitarii, respectiv 01.08.2008 si pana la data achitarii integrale a debitului, care se va calcula conform art.2 şi art.3 din O.G. nr.9/2000 de la data de 01.08.2008 si pana la data de 01.09.2011 si conform art.2 şi art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 incepand cu data de 01.09.2011 si pana la data achitarii integrale.
In final, instanta va lua act ca reclamantul va solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.
In data de 01.08.2008, reclamantul a incheiat cu parata contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, avand ca obiect suma de 115.000 euro pe o perioada de 360 de luni. Scopul acestui imprumut a fost achiziţionarea imobilului situat in M. B., Str. B., nr…. , et…., ap….., sector 2.
Legea aplicabila acestui contract de credit este Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare. Astfel, conform art.11.2 din Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008: „Prezentul contract s-a încheiat in conformitate cu prevederile Legii nr.190/1999 cu modificările ulterioare, privind creditul ipotecar, precum si a normelor de aplicare.”
Prin acelaşi contract, la art.2 pct.2.2., s-a instituit in sarcina reclamantului obligaţia de achitare a ’’cheltuielilor directe in suma de 1.150 euro, care reprezinta cheltuieli aferente intocmirii dosarului’’ si care ”vor fi plătite de către Client la data semnării Contractului.”
Se mai retine de catre instanta ca in speta sunt aplicabile in speta si prevederile Legii nr.193/2000.
In primul rand, instanta apreciaza ca se impune calificarea nulităţii care sancţionează o eventuală clauză abuzivă, respectiv dacă nulitatea este relativă sau absolută.
Deşi este adevărat că Legea nr.193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracte abuziv, ci inopozabiiitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, aşa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Astfel, în ceea ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocroteste o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr.193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr.93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat ca „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
In acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule clauzele abuzive ale unui contract, arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.
Aşa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulate de către reclamant, aceasta nu se referă la vicierea consimţământului, ci la constatarea caracterului abuziv al unei clauze din contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unei clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acesteia, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative şi anume anularea clauzei respective.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule.
In ceea ce priveste fondul cauzei, instanta constata ca actiunea reclamantului este intemeiata si urmeaza a fi admisa, pentru urmatoarele considerente:
In primul rand se impune precizatea ca, având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 şi art.3 şi art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.
Se invocă de catre parata excluderea verificării de către instanţe a clauzei de la art.2 pct.2.2. din contract din perspectiva caracterului abuziv, în condiţiile în care aceasta face parte din obiectul contractului, a fost negociata şi nu a produs un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credinţe. În ceea ce priveşte aceste aspecte, instanţa va efectua o analiză a condiţiilor enunţate.
Referitor la noţiunea de „consumator”, se constată că art.2 din Legea nr.193/2000, aşa cum a fost modificată, a preluat definiţia dată de art. 2 alin.(1) lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Prin urmare, protecţia asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziţie cu profesionistul, acţionează în afara activităţii sale profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menţionate şi care nu acţionează în scopul obţinerii unui profit. Raţiunea reglementărilor este comună, respectiv de protejare a consumatorului care se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare.
Raportat la contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, reclamantul are calitatea de consumator, fiind persoana fizica ce a contractat un credit ipotecar.
Art. 6 alin. (4) din lege transpune art.4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi are următorul conţinut: “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
Contrar opiniei paratei, instanta retine ca in jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în interpretarea normelor relevante din directivă, Curtea a subliniat de mai multe ori că instanţa naţională este competentă a aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze privind costul creditului, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare sau un mecanism de modificare a costului.
Cu titlu de exemplu, în considerentele Curţii, expuse în hotărârea pronunţată în cauza C-472/10 Invitel, se arată că: „În conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de-o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.”
În continuare, s-a precizat că este de competenţa instanţei naţionale să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care figurează în condiţiile contractelor încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau un furnizor si care prevede costuri aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri, în cadrul acestei aprecieri urmând a verifica „în special dacă, ţinând seama de toate clauzele care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii din care face parte clauza în litigiu, precum şi de legislaţia naţională care prevede drepturile şi obligaţiile care s-ar putea adăuga celor prevăzute de condiţiile generale în cauză, sunt specificate într-un limbaj clar şi inteligibil metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii şi, după caz, dacă consumatorii au dreptul să pună capăt contractului.”
În hotărârea pronunţată în cauza C-76/10 Pohotovosť s.r.o., Curtea a arătat: „revine instanţei naţionale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit precum cea din speţă, care prevede în sarcina consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanţă, o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13. În cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instanţe sarcina de a stabili toate consecinţele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator.”
În aceeaşi speţă, referindu-se la lipsa menţionării DAE într-un contract de credit de consum, Curtea a statuat că instanţa naţională „are posibilitatea de a aprecia, chiar din oficiu, dacă omiterea menţionării DAE în clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13.”
În cauza C-453/10 Jana Pereničová şi Vladislav Perenič, Curtea a reţinut în considerentele hotărârii, referindu-se la un contract de credit de consum standardizat în care s-a menţionat o DAE mai mică decât cea reală: „Constatarea caracterului neloial al unei asemenea practici comerciale reprezintă un element printre altele pe care instanţa competentă poate să îşi întemeieze aprecierea, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, în privinţa caracterului abuziv al clauzelor contractului referitoare la costul împrumutului acordat consumatorului.”
Sunt relevante şi considerentele cu caracter general expuse de Curte în hotărârea pronunţată în cauza C-618/10 Banco Español de Crédito SA: „trebuie amintit, de la început, că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.
Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menţionată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenţă, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre părţi.
Pentru aceste considerente, instanţa nu poate primi opinia paratei care exclude orice intervenţie a instanţei în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce privesc obiectul convenţiei.
În ceea ce priveşte noţiunea de „clauză abuzivă”, art.3 din Directiva 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Prevederile incidente din Legea nr.193/2000 sunt: art. 1 alin. 3 – se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; art. 4-O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Dispozitiile Legii nr.193/2000 mentionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE.
În ambele reglementări se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
De asemenea, alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanţa reţine că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte; existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.
Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008 încheiat între părţi are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate. Astfel, între reclamant, parte contractanta aflata în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primei, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.
S-a sustinut de catre parata ca aceasta clauza cuprinsa la art.2 pct.2.2. din contract a fost negociata, aducandu-se in acest sens argumentul legal de prevederea inserata la art.11.3. din Contractul de credit ipotecar, „Clientul declara ca a citit, inteles si acceptat clauzele prezentului Contract si ca acestea au fost negociate cu Banca, in conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000 republicata, cu modificările ulterioare” si faptul ca parata a primit cererea de credit si a transmis reclamantului răspuns prin adresa nr.0050/01.08.2008.
Or, instanta nu poate retine aceasta aparare, pentru urmatoarele considerente:
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării clauzei contestate din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamantul a avut şi alte opţiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi revenea.
In ceea ce priveste prevederea inserata la art.11.3. din Contractul de credit ipotecar, instanta retine ca aceasta are de asemenea un caracter standard, preformulat si nu are decat rolul de a ’’acoperi’’ banca de eventualele sustineri ale caracterului nenegociat al vreunei clauze contractuale. Insa, in concret, simpla inserare a acestei prevederi in contract nu face in sine dovada caracterului efectiv negociat al acestei clauze.
In ceea ce priveste adresa nr.0050/01.08.2008, instanta observa ca, asa cum in mod corect a sustinut si reclamantul, prin aceasta adresa, reclamantului i s-au comunicat numai conditiile in care i se va acorda creditul solicitat, neexistand nicio negociere privitoare la aceste condiţii.
Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor, băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condiţiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea şi prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaşte cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situaţie nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei a carei nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamantul clauza a carei nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumbă, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată. În atare situaţie, instanta reţine că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.
Acelaşi este şi sensul art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune aşa cum este şi contractul de credit din cauză.
In acest sens, instanta va avea in vedere dispozitiile art.4 din Legea 193/2000 citate mai sus si faptul ca, potrivit art.4 alin 3, daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens, ceea ce nu s-a intamplat in cauza.
Astfel, in speta, observând conventia de credit intervenita intre reclamant si parata, este evident ca aceasta conventie cuprinde clauze prestabilite de catre împrumutator, fara ca împrumutatul sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau inlatura, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
In acest context, instanta nu poate retine apararile paratei conform carora reclamantul a cunoscut si acceptat conditiile contractului, Legea nr.193/2000 sanctionand introducerea unor clauze abuzive in contractele standard, preformulate, care au fost acceptate de consumatori, ele neputand fi negociate.
Faptul că reclamantul a acceptat să semneze convenţia de credit în condiţiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunţat la dreptul de a solicita anularea vreunei clauze.
Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine caracterul de adeziune al contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, şi deci caracterul nenegociat al clauzei contestate de reclamant.
Fata de acest aspect, din textele sus-amintite reiese faptul ca, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie sa nu creeze, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor. Prin urmare, aceste din urma aspecte vor fi avute în vedere in continuare.
Astfel, relativ la clauza prevazuta la art.2 pct.2.2. din contract, instanta retine ca, asa cum in mod corect a sustinut si reclamantul, desi parata foloseste sintagma de „cheltuieli directe” pentru a justifica incasarea sumei de 1.150 euro, in realitate, aceasta denumire este utilizata pentru a induce in eroare (utilizându-se termeni similari cu cei din art.15 Legea nr.190/1999) si a justifica astfel încadrarea in prevederile legale. Insa, aceasta suma nu reprezintă altceva decât un comision de acordare, fiind stabilit in procente raportate la soldul iniţial al creditului.
Art.15 din Legea nr.190/1999 prevede in mod expres: „In sarcina imprumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente intocmirii dosarului si constituirii ipotecii’. Insa, pentru a ne afla in cadrul prevederilor legale, aceste cheltuieli trebuie efectuate in mod concret si justificate de către parata prin documente financiar contabile (facturi, chitante etc.) ulterior efectuării lor, ceea ce parata nu a facut.
In ceea ce priveste sustinerea paratei conform careia nu avea obligatia justificarii acestor cheltuieli, instanta o va inlatura ca fiind vadit neintemeiata. Aceasta deoarece, nu poate fi primit ca parata, in mod discretionar si pentru ratiuni numai de ea stiute sa nu ofere nicio justificare concreta a sumei percepute efectiv cu titlu de ’’cheltuieli directe’’, sa nu explice in concret, in cuprinsul contractului, in ce au constat aceste cheltuieli.
Argumentele paratei din cuprinsul intampinarii prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii acestei sume, nu pot fi primite cata vreme aceste elemente se vor a fi clarificate in timpul procesului, fara a fi fost evidentiate in conventia de credit.
Parata nu numai ca nu a probat efectuarea acestor cheltuieli, dar le-a si stabilit anticipat, inainte de acordarea creditului, in cuantum de 1% din soldul creditului.
Intentia paratei de a incasa un comision de acordare si nu de a primi contravaloarea cheltuielilor necesare intocmirii dosarului de credit reiese si din Chitanta de depunere nr.600901/01.08.2008 prin care s-a achitat de către reclamant suma de 1.150 euro, unde parata mentioneaza la rubrica Provenienţa fondurilor/ Funds source: alimentare cont-plata comisioane credit din economii.
Aceasta prevedere contractuala vine în contradicţie cu dispozitiile art.15 din Legea nr.190/1999, modificata, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, care prevede că: „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente”.
Banca susţine că aceasta suma ar fi o cheltuială a sa, aferentă întocmirii documentaţiei de credit, reprezentând contravaloarea unui serviciu prestat de bancă. Instanţa va aprecia însă că această interpretare a băncii nu stă în picioare deoarece: clientul a adus documentele solicitate de către bancă, toate pe cheltuiala lui; tot clientul este cel care plăteşte taxa de evaluare a imobilului adus în garanţie pentru creditul solicitat, tot clientul achită taxele notariale şi de instituire a ipotecii în favoarea băncii, asigurarea acestui imobil. Deci clientul achită tot, banca nu are niciun risc, creându-se astfel disproporţii vădite între drepturile şi obligaţiile celor două părţi. Din această cauză, legiuitorul a dorit să limiteze doar în cazul creditelor ipotecare, cheltuielile ce pot fi reţinute în sarcina clientului. Spre deosebire de acestea, în cazul creditelor de consum nu există o normă similară celei din art.15 din Legea nr.190/1999.
Aceasta suma cu titlu de cheltuieli directe a fost stabilita contrar bunei credinţe. Insasi încercarea de mascare a caracterului de comision de acordare prin utilizarea cuvintelor „cheltuieli directe” este de natura a proba reaua-credinţa a paratei.
Clauza în discuţie nu respectă exigenţele bunei credinţe, deoarece aceasta a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului. Potrivit considerentului nr.16 al Directivei nr.93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”. Practic, prin inserarea acestei clauze, pârâta a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul reclamantului, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe.
Instanţa reţine că în fapt suma de 1.150 euro, reprezentand un procent de 1% din soldul creditului la care se face referire în convenţia supusa analizei, nu a putut fi justificata de către pârâtă în condiţiile în care elementele enumerate în întâmpinare care determină în opinia sa perceperea acestei sume nu sunt în măsură să conducă la justificarea achitarii unui asemenea cuantum.
Cu atât mai puţin poate fi justificat cuantumul sumei stabilite cu titlu de cheltuieli directe, în condiţiile în care pârâta nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestei sume.
Dacă justificarea acestei sume o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).
Susţinerile paratei cu privire la manifestarea unui acord de voinţă din partea consumatorului şi care obligă partea inclusiv în privinţa acestei sume nu pot fi primite.
Aceasta deoarece, consimţământul dat de consumator la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta, în calitate de comerciant, a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive cocontractantului aflat într-o poziţie defavorabilă.
Sunt considerente pentru care instanta va constata caracterul abuziv si pe cale de consecinta nulitatea absoluta a clauzei cuprinse la art.2 pct.2.2.-”Cheltuieli directe” din Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008.
In ceea ce priveste solicitarea reclamantului de restituire a sumei 1.150 euro, reprezentand ”Cheltuieli directe”, se retine ca fundamentul pretenţiei îl constituie plata nedatorată, ca urmare a dispariţiei cauzei executării prestaţiei reclamantului, prin declararea nulităţii clauzei contractuale în baza căreia reclamantul şi-a executat obligaţiile, respectiv a achitat aceasta suma.
Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art.1092 C.civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, instanţa constată întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamant–solvens cu privire la suma de 1.150 euro, a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţi absolute şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.
Astfel, pe de o parte instanţa reţine că repunerea părţilor în situaţia anterioară este posibilă din punct de vedere obiectiv, pârâta putând restitui suma nedatorata de către reclamant, astfel că raţiunea pentru care a fost instituită excepţia de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară pentru contractele cu executare succesivă nu îşi are justificare în acest caz.
Pe de altă parte, calificarea juridică a unui act ca fiind cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă este dată de modalitatea de executare a prestaţiilor ce incumbă părţilor. Astfel, în ipoteza în care contractul este sinalagmatic pentru a putea fi calificat cu executare succesivă este necesar ca ambele prestaţii să aibă acest caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestaţii să aibă caracterul vizat.
Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că actul juridic încheiat între părţi constituie act juridic cu executare dintr-o dată, neputând fi calificat cu executare succesivă, din moment ce obligaţia băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă, considerent pentru care restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestuia este admisibilă.
Aşadar, luând în considerare dispoziţiile art.1092 C.civ. şi având în vedere principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acele clauze nu ar fi existat, ca urmare a declarării nulităţii clauzei prevazute la art.2 pct.2.2.-”Cheltuieli directe” din Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, instanţa va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, sens în care va obliga pârâta sa restituie reclamantului suma de 1.150 euro in echivalent lei la data platii, reprezentand ”Cheltuieli directe”.
In ceea ce priveste dobanda legala calculata asupra sumei de 1.150 euro de la data achitarii, respectiv 01.08.2008 si pana la data achitarii integrale a debitului, instanta retine ca accipiensul (pârâta) a fost de rea–credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate şi prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), şi este ţinuta astfel şi la plata dobânzii legale.
Potrivit art.2 şi art.3 din O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală”, aceasta fiind stabilită la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
De asemenea, prin art.11 din O.G. nr.13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, O.G. nr.9/2000 a fost abrogată, începând cu data de 01.09.2011 (data intrării în vigoare a O.G. nr.13/2011).
Conform art.1 alin.3, art.2 şi art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:’’ (3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.’’; În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.’’; (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.’’
Prin urmare, pentru toate considerentele expuse mai sus, instanta va admite si acest capat de cerere si va obliga parata sa plateasca reclamantului dobanda legala calculata asupra sumei de 1.150 euro de la data achitarii, respectiv 01.08.2008 si pana la data achitarii integrale a debitului, care se va calcula conform art.2 şi art.3 din O.G. nr.9/2000 de la data de 01.08.2008 si pana la data de 01.09.2011 si conform art.2 şi art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 incepand cu data de 01.09.2011 si pana la data achitarii integrale.
In final, instanta va lua act ca reclamantul va solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.
