Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 09.04.2014, sub nr. 1862/111/2014, reclamanta P.M., alături de mai mulţi reclamanţi, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.B.R. SA, constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la art. 8.1 şi 8.4 din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. 410002J2040573166/16.06.2008, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în lei, prin luarea în considerare a cursului CHF – RON de la data încheierii contractului de credit şi plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat în esenţă că pârâta a încălcat drepturile consumatorilor prin punerea pe piaţă, în perioada 2006-2008, a unor produse de creditare toxice, astfel încât se impune eliminarea clauzelor abuzive contestate cu consecinţa eliminării riscului valutar din sarcina împrumutatei.
Învederează că în perioada contractării creditelor, 2007-2008, produsul CHF era prezentat de o manieră înşelătoare, înfrumuseţată, astfel încât consumatorul să opteze pentru acest produs în detrimentul creditelor în lei sau în euro. Mai mult, creditul CHF era prezentat ca singura opţiune în cazul în care ratingul clientului îl descalifică pentru credite în lei sau în euro.
Arată că în perioada 2007-2008 produsele de creditare în CHF destinate persoanelor fizice au beneficiat de o campanie furibundă de promovare. În opinia reclamanţilor, au relevanţă şi campaniile publicitare derulate de alte instituţii bancare, întrucât privesc modul defectuos în care pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de informare precontractuală. Materialele publicitare nu au respectat exigenţele art. 5 din Legea nr. 148/2000, fiind o formă de publicitate înşelătoare şi subliminală. Consumatorii au fost induşi în eroare în mod deliberat de campaniile publicitare derulate de majoritatea instituţiilor bancare în perioada 2007-2008, inclusiv prin presă, prin declaraţiile reprezentanţilor băncilor, iar de această eroare au beneficiat inclusiv instituţiile de credit care nu au marketat acest produs de creditare, dar pe care îl aveau în ofertă. Susţin că toţi jucătorii de pe piaţa bancară au format un cartel, o înţelegere profund ilicită, prin care au convenit să-şi folosească în comun resursele pentru a induce în conştiinţa consumatorilor „beneficiile” şi „avantajele” creditelor în CHF. Contractarea acestui produs de creditare era prezentată ca fiind preferabilă creditelor în alte monede pentru că, aparent, avea costuri mai mici decât creditele în alte monede, suma acordată era mai mare, iar CHF era promovat ca o monedă foarte stabilă. Or, această informare a fost una înşelătoare, prejudiciabilă, întrucât deşi dobânda era mai mică, creditele în CHF aveau costuri ascunse sau variabile în funcţie de voinţa băncii, suma mai mare acordată însemna o pondere mai mare a ratei raportat la veniturile împrumutaţilor, rezultând un grad mai mare de îndatorare, iar CHF a pornit de la un curs de 1.9 – 2.2 lei/CHF în 2007, a depăşit încă din 2010 nivelul de 3 lei/CHF, ajungând în prezent la 3.7, ceea ce a afectat grav veniturile împrumutaţilor, într-un mod imprevizibil.
Deşi conştientă de acest risc, banca nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar asumat, cu toate că avea această obligaţie legală. Prin urmare, în opinia reclamanţilor, clauzele care instituie obligaţia de a restitui creditul în moneda contractată, CHF, sunt abuzive, întrucât plasează în sarcina consumatorului întreg riscul valutar, fără o informare corespunzătoare. Acordarea produsului de creditare în CHF reprezintă o practică comercială incorectă, iar această realitate este confirmată inclusiv prin expunerea de motive a propunerii legislative intitulate „Lege privind amânarea executării silite a persoanelor fizice care au accesat credite în franci elveţieni” prin care, sub semnătura a 11 deputaţi şi senatori, s-a apreciat că împrumutul în CHF acordat în anii trecuţi cetăţenilor a fost destul de înşelător pentru clienţi.
Reclamanta a susţinut că instabilitatea CHF era certă pentru bancă, un profesionist al afacerilor.
În continuare, reclamanta a expus considerente detaliate privind necesitatea promovării unor politici sănătoase în domeniul creditării şi prevenirii abuzurilor instituţiilor de creditare faţă de particulari. Invocă dreptul francez, aspecte din Anteproiectul de Cod european al contractelor (Codul Gandolfi), Ghidul pentru creditori din Marea Britanie, legislaţia şi jurisprudenţa diferitelor state, concluziile prezentate de avocatul general la data de 12.02.2014 în cauza CJUE C/26/13 Kasler. Arată că Recomandarea CERS şi Regulamentul BNR nr. 17/2012 reprezintă veritabile materializări ale obligaţiei de informare ce revine profesioniştilor, iar art. 4 lit. c din Regulamentul BNR nr. 3/2007 prevede că realizarea activităţii de creditare se face pe baza reglementărilor interne, care trebuie să cuprindă cel puţin procedura de clasificare a clientelei-ţintă pe categorii de risc de nerambursare. Or, la aprecierea riscului de nerambursare, băncile au ignorat riscul valutar, componentă a riscului de nerambursare, prin neincluderea în reglementările interne a unei obligaţii de informare a clienţilor cu privire la efectele deprecierii monedei în care au contractat creditul sau, deşi au inclus-o, aceste obligaţii legale nu au fost respectate.
Învederează că reclamanta nu a fost avertizată asupra variaţiei cursului valutar, moneda elveţiană fiind utilizată pentru a crea impresia de stabilitate, ceea ce a constituit un abuz a cărui sancţionare se impune. Impresia de stabilitate era indusă prin diferenţa dobânzii practicate faţă de creditele în EURO sau USD.
Contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu. Art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 impune instituţiilor de credit, tot în scopul diminuării riscului, „să îşi organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară şi efectivă a funcţiei de promovare şi vânzare a produselor de creditare de funcţia de analiză a riscului de credit şi monitorizare a expunerii”. Or, în perioada relevantă, în dispreţul legii, băncile recompensau performanţa salariaţilor în funcţie de volumul creditelor acordate.
În opinia reclamantei, acordarea de credite în condiţii de siguranţă este obligaţia profesionistului şi a statului prin organismele sale de control, iar alegerea dintre produsele de creditare aflate pe piaţă a unui credit păgubos nu poate fi în niciun caz imputată consumatorului.
Reclamanta invocă şi Recomandarea CERS 2011/1.
Arată că acest produs de creditare a fost calificat drept „toxic” în legislaţia franceză. De asemenea, se caracterizează prin suportarea variaţiei cursului de schimb valutar exclusiv de către împrumutat.
Consideră reclamanta că pârâta trebuia să o avertizeze asupra riscurilor potenţiale, au atât mai mult cu cât BNR nu protejează CHF, astfel cum procedează cu EURO, moneda elveţiană fluctuând în mod deliberat pe piaţa bancară internaţională; francul elveţian este o monedă puternică, însă foarte instabilă din cauza fluctuaţiilor de capital valutar pe timp de criză, fiind o „monedă refugiu”; francul elveţian nu era şi nu este o monedă de schimb, clienţii băncilor neprimind nici măcar o bancnotă în materialitatea ei; împrumutaţii nu aveau niciun interes special pentru a solicita un credit în franci elveţieni de vreme ce nu realizau venituri în această monedă şi nu cunoşteau nimic despre ea, astfel încât decizia de a contracta un credit în franci elveţieni a fost indusă de către bancă, aceasta având reprezentarea deplină a riscului suportat de către împrumutaţi; la momentul oferirii de împrumuturi francul elveţian se afla la pragul minim istoric înregistrat, ceea ce însemna că urmează o creştere în valoare a acestei monede în comparaţie cu alte monede. În timp ce această împrejurare era total necunoscută consumatorilor, era totuşi cunoscută de către bancă, în calitate de profesionist. De altfel, arată că nu este logic şi nici economic justificat ca un stat european să ofere credite în orice altă monedă străină în afară de EURO, cu excepţia situaţiilor în care consumatorul face dovada unor venituri constante în altă monedă străină.
Reclamanta arată că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de informare, consiliere, avertizare anterior încheierii contractelor de credit, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, constituindu-se într-o încălcare a art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. În plus, produsul de creditare în franci elveţieni reprezintă, prin natura sa, un contract cuprinzând clauze pentru înţelegerea cărora sunt necesare cunoştinţe de specialitate, respectiv capacitatea de a înţelege şi anticipa o evoluţie a cursului de schimb valutar în defavoarea consumatorului, aspect ignorat de către bancă în mod culpabil. Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile.
Învederează că obligaţia de informare există în cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice: art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, Regulamentul BNR nr. 3/2007 (acesta din urmă impune obligaţia băncii de a informa fiecare client în parte în legătură cu posibilitatea majorării sumelor pe care le datorează, determinate de materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii ori creşterii costului creditului provenind din comisioane şi alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract), Directiva 2008/48/CE, OG nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004. De asemenea, această obligaţie a fost reţinută atât în jurisprudenţa comunitară, cât şi în cea naţională.
Obligaţia de informare presupunea explicarea riscului valutar aferent încheierii unui contract de credit într-o monedă utilizată foarte rar şi fără legătură cu moneda în care consumatorul îşi realizează veniturile, iar obligaţia de consiliere şi avertizare impunea îndatorirea băncii de a atrage atenţia cocontractantului său asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate. Aceste din urmă aspecte privesc inclusiv oportunitatea încheierii unui anumit contract. Reclamanta susţine că pârâta nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii.
Cât priveşte sancţiunea aplicabilă pentru neîndeplinirea acestor obligaţii, reclamanta arată că sancţiunea care intervine este nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda acordării la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Răspunderea civilă delictuală a băncii se va materializa prin suportarea riscului valutar de către aceasta, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului reclamanţilor.
Mai arată că creditul în CHF este un produs financiar toxic (defectuos), având în vedere că pârâta nu a administrat corespunzător riscul valutar al monedei CHF şi a lipsit orice informare, consiliere şi avertizare a consumatorilor cu privire la acest risc. Din înscrisurile depuse reiese că defectele produselor financiare contractate nu au fost aduse la cunoştinţă ci, din contră, ascunse cu viclenie. Astfel, solicită înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF cu obligaţia de restituire a sumei acordate în RON, conversiunea urmând a se face la data acordării fiecărui credit. În acest sens, reclamanta invocă prevederile art. 25 lit. b, art. 27 lit. a, art. 17, din Codul Consumului, art. 3 lit. a, art. 7 lit. c, art. 12, art. 15 din OG nr. 21/1992. Apreciază că, întrucât au demonstrat lipsa conformităţii serviciilor/produselor achiziţionate prin semnarea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei cauze, sunt îndreptăţiţi la înlocuirea produselor/serviciilor contractate. Restituirea în lei a sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligaţiei de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaţilor, respectiv a îngheţării cursului valutar LEU/CHF la momentul semnării fiecărui contract de credit.
Învederează că, în situaţia îndeplinirii corespunzătoare de către bancă a obligaţiilor legale, consumatorii nu ar fi încheiat aceste contracte de credit profund vătămătoare.
Susţine reclamanta că pârâta a apelat la practici comerciale înşelătoare în vederea determinării împrumutaţilor să achiziţioneze serviciile bancare în valută CHF, fiind incidente prevederile Legii nr. 363/2007, acesta fiind un argument în plus în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor contestate, astfel cum a statuat şi CJUE în cauza C-453/10 Perenicova.
Invocă prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007 învederând că, întrucât pârâta a promovat creditarea în valuta CHF ca fiind un serviciu bancar sigur din punctul de vedere al riscului valutar, care s-a dovedit a fi neadevărat în scurt timp după încheierea contractelor de credit, leul devalorizându-se în raport cu CHF cu peste 100% în numai 3 ani, sunt aplicabile aceste prevederi legale. Spre deosebire de consumatori, banca a putut prevedea că evoluţia CHF va fi în sensul valorizării acestei monede, deoarece banca este un profesionist al riscului. Astfel, pârâta a folosit în interes propriu informaţii pe care le deţinea şi le putea interpreta exclusiv şi a anticipat cu ajutorul acestora astfel evoluţia viitoare a CHF, păstrând pentru sine aceste informaţii, respectiv: CHF se afla în perioada 2006-2007 la un minim istoric, astfel încât evoluţia în sensul valorizării era aşteptată; creditarea în CHF urmată de obligarea împrumutaţilor de restituire a ratelor în această monedă era evident că va determina creşterea cererii în CHF şi, implicit, valorizarea acesteia într-o anumită măsură; criza economică ce ameninţa Europa, odată instalată în Statele Unite prin falimentul celor 3 bănci în 2007, în acest an indicele de risc de creditare perceput în economia generală a explodat; CHF este o monedă de refugiu în perioade de criză, ceea ce însemna o apreciere foarte previzibilă în perioada următoare.
Astfel, apreciază că produsele de creditare în CHF nu ar fi trebuit să existe pe piaţă la momentul respectiv, iar dacă totuşi au fost comercializate, trebuiau să fie prezentate într-o manieră transparentă, care să permită consumatorilor aprecierea impactului economic al creditelor respective.
Susţine reclamanta că clauzele contractuale contestate sunt abuzive, intrând sub incidenţa art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 şi a alin. 1 lit. b din Anexa la Legea nr. 193/2000. Reclamanta susţine că are calitatea de consumatori iar pârâta pe cea de profesionist. Clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrat exigenţelor bunei-credinţe. Astfel, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută a clauzelor contractuale prin care se instituie în sarcina consumatorilor obligaţia restituirii creditului în CHF.
În drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile legale invocate în cuprinsul său.
În probaţiune, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin întâmpinarea depusă pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a Tribunalului Bihor şi a solicitat disjungerea cererii reclamantei şi respingerea acesteia ca nefondată cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată (vol. I, filele 62 – 136, dosar T. Bihor 5539/111/2014).
În motivare, pârâta a arătat în esenţă că toate tipurile de credite oferite de bancă în perioada 2007-2008 au fost transmise spre avizare Direcţiei de Supraveghere a BNR. Arată că, anterior semnării oricărui contract de credit, banca derula un proces de informare şi consiliere a potenţialilor clienţi, conform normelor sale interne, inclusiv în cazul creditelor în CHF. Dacă unii dintre reclamanţi s-au calificat doar pentru un credit în CHF şi nu în RON sau în altă monedă străină, acest lucru nu s-a datorat unei manipulări a regulilor legale sau a statisticii, ci gradul de calificare putea fi justificat şi de nivelul total al dobânzii sau de durata contractuală, de variaţia şi valoarea diferită a indicilor de referinţă luaţi în calcul sau de valoarea diferită a dobânzilor obţinute de bancă pe piaţa interbancară.
Susţine că nu a aplicat politici de creditare iresponsabile şi nu a ascuns vreun cost. Toate creditele au fost acordate reclamanţilor în CHF, astfel încât este firesc ca şi restituirea lor să fie tot în CHF, în conformitate cu prevederile art. 1578, 1584, 1585 din Codul civil de la 1864. Creditele nu au fost indexate prin raportare la o monedă străină, ci au fost acordate direct în monedă străină.
Arată că prin clauza stipulată la art. 1.3 lit. c din contracte li s-a oferit împrumutaţilor posibilitatea de schimbare a monedei de creditare, însă niciunul dintre reclamanţi nu a exercitat acest drept. Reclamanta solicită însă instanţei modificarea obiectului contractului, ceea ce ar aduce atingere principiului libertăţii contractuale, stipulat la art. 969 Cod civil.
În opinia pârâtei, francul elveţian nu este o monedă „exotică”, iar motivele pentru care creditele în CHF au avut succes sunt: rata de inflaţie şi deprecierea cursului de schimb; volatilitatea acestor indicatori; accesul băncilor la finanţare externă; posibilitatea obţinerii unor dobânzi mai mici. Creditul în franci elveţieni avea un cost mai redus decât alte credite, din motive obiective, justificate economic. Arată că declaraţiile de presă din luna decembrie 2006 ale dlui Cătălin Pârvu erau în deplină concordanţă cu situaţia factuală. În perioada analizată, evoluţiile dobânzilor pentru EUR erau foarte asemănătoare cu CHF. Analizând cele trei rate de dobândă (EUR/USD/CHF) într-un interval de timp de cel puţin 20 de ani se poate concluziona că ratele de dobândă la care participanţii pe piaţa monetară internaţională s-au putut împrumuta în CHF au fost tot timpul mai mici decât cele la USD şi EUR; un nivel mai scăzut al dobânzii la creditul în CHF şi deci al întregului cost pentru un credit în CHF este justificat de un nivel mai scăzut al dobânzii interbancare obţinute de bancă pentru CHF.
Susţine că este aplicabilă regula generală de drept comun în materia împrumutului de consumaţie, înscrisă în art. 1584 şi 1578 din Codul civil, privind nominalismul monetar, iar regula firească este cea a suportării riscului valutar de către împrumutat. De altfel, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon. Această regulă este o aplicaţie a principiului res perit debitori.
Arată că banca nu putea cunoaşte evoluţia ulterioară a situaţiei economice şi politice a României şi a Europei şi impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existenţa unor fluctuaţii ale cursului de schimb valutar care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaţilor săi, astfel că nu avea cum şi nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar. Banca nu realizează un profit suplimentar din evoluţia cursului de schimb valutar, ci pur şi simplu şi-a acoperit propriul risc valutar.
Învederează că banca nu putea prevedea modificările de curs de schimb ce au făcut plata ratelor mai oneroasă pentru împrumutată, acestea fiind determinate de factori exteriori voinţei băncii şi imprevizibili (de exemplu, criza economică). Evoluţia cursului de schimb CHF/RON şi CHF/EUR anterior acordării creditelor demonstrează că francul elveţian era o monedă stabilă. Acordarea creditelor în CHF nu a influenţat variaţiile cursului de schimb şi nu au contribuit la aprecierea CHF.
Cât priveşte criticile reclamantei, arată că aceasta invocă acte normative, directive şi recomandări adoptate după momentul încheierii contractelor de credit, deşi este aplicabil principiul neretroactivităţii legii. De asemenea, instanţa nu poate efectua o analiză post factum, raportându-se la aspecte ce ţin de executarea contractelor de credit. Prevederile art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 nu sunt aplicabile, căci au intrat în vigoare abila la 19 august 2008. Nici prevederile Directivei 2008/48 nu sunt aplicabile contractelor de credit. Astfel, la momentul încheierii contractului, situaţia de fapt existentă corespundea întru totul prevederilor legale aplicabile şi oricum, în cazul în care ar fi încălcate aceste obligaţii, sancţiunile aplicabile nu ar fi nulitatea absolută a clauzelor privind rambursarea creditului în valuta în care a fost acordat.
Arată că banca nu poate răspunde pentru faptele altor bănci, neexistând din această perspectivă faptă ilicită, iar răspunderea civilă delictuală este personală. Campaniile publicitare prezentate nu aparţin pârâtei. Reclamanta nu a probat susţinerile acesteia privind existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale, fiind simple speculaţii. Categoriile de credite erau prezentate de aceeaşi manieră, în mod egal, indiferent de monedă, cu indicarea condiţiilor specifice de accesare pentru fiecare şi a altor informaţii relevante.
Apreciază că şi-a îndeplinit obligaţiile de informare, consiliere şi avertizare. Art. 970 Cod civil nu vizează informarea cu privire la riscul valutar, ci executarea contractului, iar nu momentul anterior încheierii acestuia. Legea nr. 284/2004 se aplică numai creditelor de consum. Prevederile Legii nr. 190/1999 se aplică numai creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare şi nu impun obligaţia de informare cu privire la riscul valutar. OG nr. 21/1992 şi Legea nr. 296/2004 prevăd obligaţii generale de informare care privesc caracteristicile esenţiale ale produselor, nu riscul valutar. Astfel, la momentul acordării creditelor, banca nu avea nicio obligaţie legală de a informa consumatorii cu privire la consecinţele posibile ale suportării sarcinilor pecuniare generate de variaţiile cursului de schimb. Normele generale invocate de reclamanţi în domeniul protecţiei drepturilor consumatorilor au în vedere analiza noţiunii de risc în conexiune cu bunuri achiziţionate şi cu protejarea sănătăţii şi integrităţii personale a consumatorilor. Riscul aferent acestora şi riscul variaţiei de schimb valutar au arii de acoperire distincte.
În opinia pârâtei, reclamanta nu poate invoca o totală ignoranţă, în condiţiile în care mulţi îmrumutaţi au studii superioare, iar accesul la informaţie era facil. Banca nu a inserat în contract o clauză cu un grad ridicat de tehnicitate şi care să necesite cunoştinţe speciale pentru a fi înţeleasă, ci a concretizat o prevedere a Codului civil, iar împrumutata putea să evalueze de la bun început consecinţele economice ale semnării contractului de credit şi să înţeleagă că restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare în acea monedă şi deci suportarea costurilor generate de variaţia cursului de schimb.
Arată că banca nu a comercializat servicii financiare defectuoase, ci conforme contractului încheiat, prestând exact serviciul agreat cu reclamanta, iar acordarea de credite în CHF era perfect legală şi permisă de legislaţia în vigoare. De asemenea, nu a utilizat practici comerciale înşelătoare, publicitatea efectuată încadrându-se strict în prevederile legale, pârâta nefiind sancţionată în vreun fel.
Mai susţine pârâta că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, fiind incidente prevederile alineatului 6 al acestui text de lege, întrucât clauzele respective reglementează tocmai obiectul principal al contractului şi au caracter clar şi inteligibil. Prin urmare, ele nu pot face obiectul analizei instanţei din perspectiva Legii nr. 193/2000. Învederează situaţia de fapt din cauza Kasler nu este aceeaşi cu cea de faţă.
În opinia pârâtei, convenţia de credit nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părţi, care se analizează la momentul încheierii contractului. Posibilitatea existenţei unor fluctuaţii ale cursului de schimb valutar era de la sine înţeleasă şi a fost prevăzută şi acceptată de ambele părţi la momentul semnării contractului de credit ca fiind o situaţie care excedea controlului băncii. În plus, există posibilitatea ca acest curs să varieze şi în sensul aprecierii leului faţă de CHF, situaţie care ar fi convenit împrumutaţilor. Modificarea contractelor în sensul solicitat de reclamantă nu ar avea niciun temei legal şi, în plus, ar avea consecinţe extrem de grave asupra situaţiei financiare a băncii.
Susţine că nu este îndeplinită condiţia privind lipsa negocierii, întrucât împrumutaţii au avut posibilitatea reală de a influenţa natura clauzelor contestate, care au fost negociate. De asemenea, opinează că nu sunt îndeplinite nici condiţiile privind reaua-credinţă a băncii şi existenţa unui dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aspecte care trebuie analizate în funcţie de situaţia concretă de la momentul încheierii contractului de credit, iar nu de evoluţia ulterioară a pieţei. Banca a oferit acelaşi produs de creditare atât în EUR, cât şi în CHF, alegerea uneia dintre cele două opţiuni revenind consumatorului. Existenţa unor diferenţe între condiţiile financiare de acordare era justificată din punct de vedere economic.
Apreciază că instanţa nu poate dispune modificarea contractului, întrucât ar contraveni prevederilor art. 969 din Codul civil.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispoziţiile art. 205 şi 94 NCPC.
În probaţiune, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei şi martori.
Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâtă, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
Cu privire la fondul cauzei, reclamanta arată în esenţă că, prin întâmpinarea formulată, pârâta a recunoscut că acordarea creditului în CHF la momentul respectiv permitea încadrarea clienţilor în obţinerea unei sume a creditului mai mare. În opinia reclamantei, este falsă susţinerea pârâtei conform căreia raţiunea pentru care se acorda o sumă mai mare era legată strict de diferenţa de valoare dintre Euribor şi Libor. Susţine că banca se aştepta la randamentul mai scăzut al acestui tip de creditare, prejudiciul rezultând din dobânzi mai mici urmând să fie ulterior compensat din devalorizarea accentuată a CHF.
Arată că nu se susţin afirmaţiile pârâtei conform cărora admiterea cererii de chemare în judecată ar provoca dezechilibre grave în sistemul bancar.
De asemenea, învederează că nu se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 969 C.Civ., atât timp cât nu este vorba de o convenţie legal făcută. Invocă şi cele statuate de CJUE în cauza Kasler vs OTP, învederând că clauza de suportare a riscului contractual nu poate fi calificată drept una esenţială pentru contractul de credit, deoarece are menirea de a o proteja exclusiv pe pârâtă de riscul devalorizării leului în raport de CHF. De altfel, o astfel de susţinere ar atrage transformarea contractului de credit într-unul aleatoriu, de speculaţie pe curs valutar, interzis în relaţiile cu consumatorii.
Prin sentinţa civilă nr. 180/C/2015 din 19.02.2015 a Tribunalului Bihor competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Judecătoriei Sectorului1 Bucureşti.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr.47168/299/2015.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
În fapt,
Prin contractul de credit nr. 410002J2040573166/16.06.2008 (filele 26-39 dosar T. Bihor 5539/111/2014) reclamanta a primit un credit de nevoi personale pentru suma de 15225 CHF pe o durată de 120 luni.
Conform Secţiunii 2 Condiţiile împrumutului în art. 8.1 Împrumutatul şi/sau Împrumutatul Solidar va/vor rambursa împrumutul şi dobânda aferentă în rate lunare egale (anuitaţi), conform Graficului de rambursare, parte integrantă a prezentului contract de împrumut în valuta în care a fost acordat împrumutul, până la rambursarea integrală a sumelor datorate, în temeiul prezentului Contract, în conformitate cu termenii specificaţi în Cap.III Termenii Împrumutului.
Conform art. 8.4 Îmrumutatul şi Împrumutatul Solidar mandatează prin prezenta Banca în mod expres, irevocabil şi necondiţionat, să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent menţionat în Cap. III Termenii Împrumutului şi orice cont al Împrumutatului şi al Împrumutatului Solidar, la datele de scadenţă ale acestora. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă în moneda în care a fost acordat Împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sume din dau în legătură cu prezentul Contract, Banca este autorizată expres prin prezentul Contract să utilizeze disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicând rata de schimb a băncii şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz.
La art. 6.3 din contract s-au prevăzut următoarele:
„Împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la Bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare.
Împrumutatul/co-plătitorul/garantul mandatează Banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/co-plătitorului/garantului deschis la Bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/co-plătitor/garant, la scadenţa prevăzută în contract.
Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, Banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării sau alte taxe, după caz”.
În drept,
În raport de data încheierii contractului, respectiv 16.06.2008, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 şi celor ale Codului comercial, precum şi conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţii care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale, cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia”.
Pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamanta este consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acţionat în scopuri personale, respectiv în scopul de a realiza o investiţie imobiliară.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 8.1 şi 8.4, având în vedere situaţia de fapt menţionată anterior, instanţa reţine că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Mai mult, alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instanţa mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune şi o altă condiţie pentru existenţa unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Buna-credinţă presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părâţi nu urmăreşte să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinţă intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o excepţie prin prevederile art. 4 alin.6 conform cărora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
4. Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie astfel să verifice următoarele condiţii:
1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:
2) prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;
3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.
Aceste condiţii sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.
În ceea ce priveşte buna credinţă, tribunalul are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de :
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;
b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
În acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. Drept urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj uşor inteligibil”, folosite în partea finală din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 61 pentru ca instanţa naţională să poată analiza (controla) dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerinţe cumulative:
– clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile prestate;
– clauza să nu fie exprimată în mod clar şi inteligibil.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 42, excepţiei prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie să i se dea o interpretare strictă.
Tot în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele:
„ (…) cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte”.
Este de notat însă că atât în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (pct. 51), cât şi în hotărârea pronunţată la data de 26.02.2015 în cauza C – 143/13, Matei şi Matei (pct. 53 şi 72), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual” (pct. 51 din hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esenţial al prestaţiei debitorului şi dacă aceasta a fost redactată în mod clar şi inteligibil.
Clauzele denunţate de reclamantă ca având caracter abuziv vizează modul în care debitorul principal şi cei accesorii trebuie să îndeplinească obligaţia de plată a ratelor.
Pârâta nu a probat că vreuna din clauzele în litigiu ar fi fost negociată deşi sarcina probei asupra acestui aspect îi revenea. Prin urmare prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea să fie declarate abuzive este îndeplinită.
Articolul 8.1 din contract care instituie obligaţia reclamantei, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligaţia principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).
Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această clauza de la art. 8.1 din contract nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanţa nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Clauza 8.4 reglementează un mandat dat pârâtei de toţi cei care şi-au asumat obligaţia de restituire a debitului de a debita orice cont în vederea efectuării plăţii parţiale scadente, precum şi posibilitatea pârâtei de a utiliza disponibilităţile băneşti ale debitorilor deţinute în alte monede decât cea în care trebuie efectuată plata, în vederea cumpărării respectivei monede la cursul de schimb practicat de bancă.
Această clauză nu face parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligaţie caracteristică din cele ce revin împrumutatului în cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, într-un contract de garanţie personală.
Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanţa poate verifica dacă această clauză are sau nu un caracter abuziv. Având în vedere că în prealabil, instanţa a statuat că părţile nu au negociat clauzele contestate, această analiză se va limita numai la a verifica dacă prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar dezechilibrul astfel creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.
Invocarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, obligatorie pentru instanţele din statele membre ale Uniunii Europene nu poate conduce per se la reţinerea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 contractul de credit.
Este incontestabil că prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit între altele că „o clauză, cuprinsă într un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator (…), în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute (…) în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă (…)” însă o astfel de soluţie nu echivalează cu reţinerea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, în condiţiile în care doar instanţa naţională învestită cu soluţionarea litigiului poate face aprecierea caracterului abuziv/licit al clauzei contestate, astfel cum a indicat de nenumărate ori în hotărârile sale Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv în hotărârea pronunţată în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (paragraful nr. 74).
În cauza dedusă judecăţii, astfel cum fără echivoc rezultă din interpretarea literală a art. 8.4, obligaţia de achiziţionare a monedei străine în care trebuie achitate ratele la scadenţă (CHF), prin folosirea de către pârâtă, în temeiul autorizării primite de la titularii conturilor în temeiul art. 8.4, a sumelor aflate în conturile curente ale împrumutaţilor/co-plătitorului/garantului, după caz, la cursul de schimb al pârâtei, decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.
Spre deosebire de situaţia de fapt din cauza Kásler şi Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauza de la art. 8.4 din contractul de credit, care instituie obligaţia împrumutatului (şi a debitorilor accesorii) de a restitui creditul în CHF şi totodată, implicit, şi obligaţia de a suporta şi diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, practicate de Banca pârâtă, nu reprezintă o remuneraţie pentru o prestaţie efectuată de Bancă, ci o prestaţie caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine, astfel cum explicit se arată în cuprinsul clauzei de la art. 8.4 în cuprinsul căreia se face referire la cumpărarea monedei străine de pârâtă în numele şi pe seama clienţilor, în baza autorizării date conform clauzei de la art. 8.4. Contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligaţia de restituire a împrumutului în rate lunare este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziţionarea monedei străine în care trebuie plătită rata la scadenţă.
De altfel, clauza de la art. 8.4 din contractul de credit nu este aplicabilă decât în subsidiar, în situaţia în care împrumutatul omite să depună cel mai târziu în ziua scadenţei ratei, în contul curent suma necesară efectuării plăţii parţiale, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Nimic nu îl împiedică pe împrumutat să obţină moneda în care trebuie achitată rata în alt mod decât prin cumpărare de la banca de la care a împrumutat banii şi să alimenteze la scadenţă contul curent în această monedă, în vederea efectuării plăţii.
În absenţa altor argumente ale reclamantei cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din cuprinsul art. 8.4 din contract, instanţa nu are nici un motiv pentru care ar putea considera întemeiată cererea reclamantei referitoare la această clauză.
Cererea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în lei, prin luarea în considerare a cursului CHF – RON de la data încheierii contractului de credit nu este întemeiată. Această cerere are caracter accesoriu faţă de cea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a art. 8.1 şi 8.4 din condiţiile speciale ale contractului de credit, cerere pe care instanţa a apreciat-o ca fiind nefondată.
Instanţa reţine că în virtutea principiului nominalismului monetar împrumutatul este obligat să restituie creditul în moneda în care l-a primit. Desigur că norma care îl instituie are un caracter supletiv, fapt ce permite părţilor să deroge de la regula restituirii creditului în moneda în care a fost acordat de către bancă (de altfel, însăşi stipularea art. 8.1) din condiţiile speciale ale contractului de credit a fost posibilă urmare a caracterului supletiv al art. 1578 C.civ., însă din moment ce părţile au încheiat o convenţie de împrumut prin care nu au derogat de la principiul nominalismului monetar, acestea sunt obligate, conform art. 969 C.civ. şi principiului forţei obligatorii a contractelor, să respecte acest principiu, revenindu-i consumatorului obligaţia de a restitui creditul în moneda în care i-a fost pus la dispoziţie.
Drept urmare, constatând că pretenţiile reclamanţilor nu sunt întemeiate, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată.
În baza art. 451 C.proc.civ, instanţa constată că reclamanţii au pierdut procesul însă pârâta nu a făcut dovada efectuării cheltuielior de judecată şi pentru acest motiv va respinge cererea acesteia ca neîntmeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.M., cu domiciliul ales în …, în contradictoriu cu pârâta P.B.R. SA, cu sediul în …., ca neîntemeiată.
Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 19.10.2015.
PREŞEDINTE, GREFIER,
