Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, instanţa constată următoarele:
Potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Totodată, art. 22 alin. 1 teza I C.proc.civ. impune în sarcina judecătorului obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, excepţie de procedură, absolută şi dilatorie, pe care o va admite, cu următoarea motivare:
Competenţa materială presupune o delimitare între instanţele de grad diferit, iar normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în Codul de procedură civilă şi în alte acte normative speciale.
Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, în timp ce competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanţe judecătoreşti.
Normele care reglementează competenţa materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art.129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care statuează că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
De asemenea, instanţa reţine că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, conform art.130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.
Astfel, potrivit art. 95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. Textul legal antemenţionat consacră noua optică pe care legiuitorul a adoptat-o cu privire la judecata în primă instanţă, stabilind că tribunalul are plenitudine de jurisdicţie pentru judecata în primă instanţă. Deci, ori de câte ori legea nu prevede competenţa altei instanţe, tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona pricina în primă instanţă.
În speţă, reclamantul a sesizat instanţa de judecată cu mai multe capete principale de cerere, motiv pentru care se constată incidenţa art.99 C.proc.civ., potrivit căruia: (1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.”
În acest sens, capatul 1 de cerere are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fiecare avand insa specificul sau, evaluabila sau neevaluabila in bani.
Astfel, relativ la clauza prevazuta la art.9.1 din contract, instanta retine ca aceasta prevede modul in care urmeaza a se face rambursarea creditului, respectiv in rate lunare, conform graficului de rambursare anexa la contract.
Desi se refera la modul in care urmeaza sa se efectueze rambursarea creditului si s-ar putea considera ca din acest motiv are caracter evaluabil, in realitate, instanta retine ca aceasta clauza nu este evaluabila in sine, intrucat de esenta acestei clauze este reglementarea modului practic in care se va rambursa creditul.
Relativ la clauzele prevazute la art.9.4, art.10.2 si art.10.3, instanta retine ca acestea prevad moneda in care se va rambursa creditul si alte posibilitati ale clientului si ale bancii, modul in care poate proceda banca in legatura cu disponibilităţile din conturile deschise ale reclamantului, faptul ca banca poate sa-i debiteze conturile reclamantului in vederea plaţii ratelor lunare datorate si a altor sume datorate bancii.
Instanta retine ca de esenta acestor clauze este reglementarea modului in care poate proceda banca cu privire la recuperarea ratelor lunare, prin toate mijloacele descrise pe larg in cuprinsul respectivelor clauze, iar nu sumele efectiv aflate sau nu in conturile reclamantului la un moment dat, care oricum nu pot fi determinate la acest moment. Cu alte cuvinte, aspectul care il nemultumeste pe reclamant cu privire la continutul acestor clauze este reprezentat de posibilitatea bancii de a actiona intr-un anumit mod pentru a-si asigura recuperarea sumelor de bani datorate de reclamant, mod pe care acesta il considera abuziv.
Astfel, instanta retine ca aceste clauze nu au nicio componentă pecuniară, neputându-se considera că dobândesc un conţinut economic pentru simplul motiv că au fost inserate într-un contract de împrumut, iar împrumutul în sine are, desigur, natură patrimonială.
Totodată, aceste clauze contractuale nu sunt evaluabile prin ele însele, ci tot prin raportare la valoarea totală a contractului, având în vedere că acestea nu cuprind o valoare pecuniară în sine, ci doar permit pârâtei să acţioneze în anumite moduri, fără însă a putea fi evaluate în bani, cel puţin anterior aplicării lor.
Conform art.99 alin. 2 C.p.c., când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete de cerere principale, întemeiate pe un titlu comun, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
Conform art.95 Cod procedură civilă, tribunalul este instanţă de drept comun pentru soluţionarea cererilor în primă instanţă, judecătoria având o competenţă limitată, conform prevederilor art.94 pct.1 lit.a-j. Cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art.94 pct.1 lit. a-j şi, prin urmare, nu este de competenţa judecătoriei, ci a tribunalului.
Obiectele cererilor principale formulate în cauză atrag competenţa materială a unor instanţe diferite, asa cum s-a retinut mai sus.
Prin urmare, instanţa constată că cererea formulată de reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de art.99 alin.2 Cod procedură civilă, întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care unele sunt de competenţa tribunalului, instanţă mai mare în grad decât judecătoria.
Prin art.94 C.proc.civ. nu se prevede competenţa judecătoriei pentru soluţionarea tuturor capetelor de cerere, sens în care competenţa revine tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ., ca instanţă de grad mai înalt.
Mai mult, chiar si in situatia in care s-ar aprecia ca in cauza este aplicabila Decizia nr.32/09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie–Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii (opinie pe care instanta nu o impartaseste insa) si s-ar considera ca acţiunea referitoare la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar are un caracter evaluabil în bani, în măsura în care reclamantul înţelege să valorifice prin aceasta drepturi de natură patrimonială, oricum competenta ar apartine Tribunalului, intrucat creditul a fost acordat pe o perioadă de 35 de ani (a se vedea art.3 contract), iar solicitarea de a se dispune stabilizarea (inghetarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, produce efecte şi pentru viitor, ceea ce înseamnă că beneficiul patrimonial obţinut de reclamant prin admiterea acestei solicitari este mult mai mare, depăşind în mod cert pragul de 200.000 lei, in conditiile in care suma de restituit este mult mai mare decat suma efectiv imprumutata (de 48.550 CHF), respectiv 109.502,40 CHF, fiind compusa din suma imprumutata si dobanda, astfel cum rezulta din graficul de rambursare de la filele 137-141 vol. I dosar Tribunal.
Prin urmare, instanta apreciaza ca in speta trebuie avuta in vedere diferenta in lei generata de cresterea cursului valutar in raport de valoarea totala a contractului, respectiv 109.502,40 CHF, iar nu calculul efectuat de reclamant si depus la fila 76 vol. I dosar Tribunal, cu privire la diferenta in lei generata de cresterea cursului valutar si din care a rezultat suma de 98.626,98 lei, intrucat acesta a avut in vedere numai suma efectiv imprumutata de reclamant, respectiv 48.550 CHF, iar nu suma pe care reclamantul este obligat sa o ramburseze in realitate si in final bancii, care este mult mai mare, respectiv 109.502,40 CHF, fiind compusa din suma imprumutata si dobanda, astfel cum rezulta din graficul de rambursare de la filele 137-141 vol. I dosar Tribunal.
In fine, se mai reţine si ca în cauză sediul materiei privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor din Legea nr.193/2000, aceste dispoziţii fiind invocate şi de reclamant în cererea formulată.
Dispoziţiile art.12 din Legea nr.193/2000 prevăd că, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art.8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.
(2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11.
(3) Asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (4) sunt aplicabile.
(4) Dispoziţiile alin. (1) – (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.
De asemenea, art.14 din aceeaşi lege stabileşte următoarele: ,,Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.”
Din dispoziţiile Legii nr.193/2000 nu transpare intenţia legiuitorului de a acorda competenţă distinctă în favoarea a două categorii de instanţe cu grad diferit–judecătorii şi tribunale-în funcţie de modul de sesizare, respectiv de organele de control prevăzute la art.8 din lege şi asociaţiile pentru protecţia consumatorului sau consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi, motiv pentru care instanţa apreciază că prezenta acţiune având ca obiect constatarea clauzelor abuzive este de competenţa tribunalului.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 95 pct. 1 C.proc.civ., cu referire la art.99 alin.2, art.129 alin.2 pct. 2 şi art.130 alin.2, instanţa va admite excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Totodată, făcând aplicarea dispoziţiilor art.132 alin.1 şi 3 C.proc.civ., instanţa va declina competenţa soluţionării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucuresti-Sectia a VI-a Civila.
Instanta va constata ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 1 Bucuresti şi Tribunalul Bucuresti-Sectia a VI-a Civila si va inainta cauza la Curtea de Apel Bucuresti, pentru soluţionarea conflictului negativ.
De asemenea, instanta va suspenda judecata până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Totodată, art. 22 alin. 1 teza I C.proc.civ. impune în sarcina judecătorului obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, excepţie de procedură, absolută şi dilatorie, pe care o va admite, cu următoarea motivare:
Competenţa materială presupune o delimitare între instanţele de grad diferit, iar normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în Codul de procedură civilă şi în alte acte normative speciale.
Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, în timp ce competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanţe judecătoreşti.
Normele care reglementează competenţa materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art.129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care statuează că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
De asemenea, instanţa reţine că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, conform art.130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.
Astfel, potrivit art. 95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. Textul legal antemenţionat consacră noua optică pe care legiuitorul a adoptat-o cu privire la judecata în primă instanţă, stabilind că tribunalul are plenitudine de jurisdicţie pentru judecata în primă instanţă. Deci, ori de câte ori legea nu prevede competenţa altei instanţe, tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona pricina în primă instanţă.
În speţă, reclamantul a sesizat instanţa de judecată cu mai multe capete principale de cerere, motiv pentru care se constată incidenţa art.99 C.proc.civ., potrivit căruia: (1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.”
În acest sens, capatul 1 de cerere are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fiecare avand insa specificul sau, evaluabila sau neevaluabila in bani.
Astfel, relativ la clauza prevazuta la art.9.1 din contract, instanta retine ca aceasta prevede modul in care urmeaza a se face rambursarea creditului, respectiv in rate lunare, conform graficului de rambursare anexa la contract.
Desi se refera la modul in care urmeaza sa se efectueze rambursarea creditului si s-ar putea considera ca din acest motiv are caracter evaluabil, in realitate, instanta retine ca aceasta clauza nu este evaluabila in sine, intrucat de esenta acestei clauze este reglementarea modului practic in care se va rambursa creditul.
Relativ la clauzele prevazute la art.9.4, art.10.2 si art.10.3, instanta retine ca acestea prevad moneda in care se va rambursa creditul si alte posibilitati ale clientului si ale bancii, modul in care poate proceda banca in legatura cu disponibilităţile din conturile deschise ale reclamantului, faptul ca banca poate sa-i debiteze conturile reclamantului in vederea plaţii ratelor lunare datorate si a altor sume datorate bancii.
Instanta retine ca de esenta acestor clauze este reglementarea modului in care poate proceda banca cu privire la recuperarea ratelor lunare, prin toate mijloacele descrise pe larg in cuprinsul respectivelor clauze, iar nu sumele efectiv aflate sau nu in conturile reclamantului la un moment dat, care oricum nu pot fi determinate la acest moment. Cu alte cuvinte, aspectul care il nemultumeste pe reclamant cu privire la continutul acestor clauze este reprezentat de posibilitatea bancii de a actiona intr-un anumit mod pentru a-si asigura recuperarea sumelor de bani datorate de reclamant, mod pe care acesta il considera abuziv.
Astfel, instanta retine ca aceste clauze nu au nicio componentă pecuniară, neputându-se considera că dobândesc un conţinut economic pentru simplul motiv că au fost inserate într-un contract de împrumut, iar împrumutul în sine are, desigur, natură patrimonială.
Totodată, aceste clauze contractuale nu sunt evaluabile prin ele însele, ci tot prin raportare la valoarea totală a contractului, având în vedere că acestea nu cuprind o valoare pecuniară în sine, ci doar permit pârâtei să acţioneze în anumite moduri, fără însă a putea fi evaluate în bani, cel puţin anterior aplicării lor.
Conform art.99 alin. 2 C.p.c., când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete de cerere principale, întemeiate pe un titlu comun, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
Conform art.95 Cod procedură civilă, tribunalul este instanţă de drept comun pentru soluţionarea cererilor în primă instanţă, judecătoria având o competenţă limitată, conform prevederilor art.94 pct.1 lit.a-j. Cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art.94 pct.1 lit. a-j şi, prin urmare, nu este de competenţa judecătoriei, ci a tribunalului.
Obiectele cererilor principale formulate în cauză atrag competenţa materială a unor instanţe diferite, asa cum s-a retinut mai sus.
Prin urmare, instanţa constată că cererea formulată de reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de art.99 alin.2 Cod procedură civilă, întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care unele sunt de competenţa tribunalului, instanţă mai mare în grad decât judecătoria.
Prin art.94 C.proc.civ. nu se prevede competenţa judecătoriei pentru soluţionarea tuturor capetelor de cerere, sens în care competenţa revine tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ., ca instanţă de grad mai înalt.
Mai mult, chiar si in situatia in care s-ar aprecia ca in cauza este aplicabila Decizia nr.32/09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie–Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii (opinie pe care instanta nu o impartaseste insa) si s-ar considera ca acţiunea referitoare la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar are un caracter evaluabil în bani, în măsura în care reclamantul înţelege să valorifice prin aceasta drepturi de natură patrimonială, oricum competenta ar apartine Tribunalului, intrucat creditul a fost acordat pe o perioadă de 35 de ani (a se vedea art.3 contract), iar solicitarea de a se dispune stabilizarea (inghetarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, produce efecte şi pentru viitor, ceea ce înseamnă că beneficiul patrimonial obţinut de reclamant prin admiterea acestei solicitari este mult mai mare, depăşind în mod cert pragul de 200.000 lei, in conditiile in care suma de restituit este mult mai mare decat suma efectiv imprumutata (de 48.550 CHF), respectiv 109.502,40 CHF, fiind compusa din suma imprumutata si dobanda, astfel cum rezulta din graficul de rambursare de la filele 137-141 vol. I dosar Tribunal.
Prin urmare, instanta apreciaza ca in speta trebuie avuta in vedere diferenta in lei generata de cresterea cursului valutar in raport de valoarea totala a contractului, respectiv 109.502,40 CHF, iar nu calculul efectuat de reclamant si depus la fila 76 vol. I dosar Tribunal, cu privire la diferenta in lei generata de cresterea cursului valutar si din care a rezultat suma de 98.626,98 lei, intrucat acesta a avut in vedere numai suma efectiv imprumutata de reclamant, respectiv 48.550 CHF, iar nu suma pe care reclamantul este obligat sa o ramburseze in realitate si in final bancii, care este mult mai mare, respectiv 109.502,40 CHF, fiind compusa din suma imprumutata si dobanda, astfel cum rezulta din graficul de rambursare de la filele 137-141 vol. I dosar Tribunal.
In fine, se mai reţine si ca în cauză sediul materiei privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor din Legea nr.193/2000, aceste dispoziţii fiind invocate şi de reclamant în cererea formulată.
Dispoziţiile art.12 din Legea nr.193/2000 prevăd că, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art.8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.
(2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11.
(3) Asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (4) sunt aplicabile.
(4) Dispoziţiile alin. (1) – (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.
De asemenea, art.14 din aceeaşi lege stabileşte următoarele: ,,Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.”
Din dispoziţiile Legii nr.193/2000 nu transpare intenţia legiuitorului de a acorda competenţă distinctă în favoarea a două categorii de instanţe cu grad diferit–judecătorii şi tribunale-în funcţie de modul de sesizare, respectiv de organele de control prevăzute la art.8 din lege şi asociaţiile pentru protecţia consumatorului sau consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi, motiv pentru care instanţa apreciază că prezenta acţiune având ca obiect constatarea clauzelor abuzive este de competenţa tribunalului.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 95 pct. 1 C.proc.civ., cu referire la art.99 alin.2, art.129 alin.2 pct. 2 şi art.130 alin.2, instanţa va admite excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Totodată, făcând aplicarea dispoziţiilor art.132 alin.1 şi 3 C.proc.civ., instanţa va declina competenţa soluţionării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucuresti-Sectia a VI-a Civila.
Instanta va constata ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 1 Bucuresti şi Tribunalul Bucuresti-Sectia a VI-a Civila si va inainta cauza la Curtea de Apel Bucuresti, pentru soluţionarea conflictului negativ.
De asemenea, instanta va suspenda judecata până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
