Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 17.04.2014, sub nr. 13409/3/2014, reclamanta R (V) C, alături de mai mulţi reclamanţi, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele O.B.R. S.A., O.F.S. B.V., O.F.S. B.V. prin O.B.R. S.A., constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la art. 9.1, 9.4, 10.2, 10.3 şi art. 13b din contractul de credit nr. C2202/3200/6155/09.08.2007, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în lei, prin luarea în considerare a cursului CHF – RON de la data încheierii contractului de credit şi plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat în esenţă că pârâta a încălcat drepturile consumatorilor prin punerea pe piaţă, în perioada 2006-2008, a unor produse de creditare toxice, astfel încât se impune eliminarea clauzelor abuzive contestate cu consecinţa eliminării riscului valutar din sarcina împrumutatei.
Învederează că în perioada contractării creditelor, 2007-2008, produsul CHF era prezentat de o manieră înşelătoare, înfrumuseţată, astfel încât consumatorul să opteze pentru acest produs în detrimentul creditelor în lei sau în euro. Mai mult, creditul CHF era prezentat ca singura opţiune în cazul în care ratingul clientului îl descalifică pentru credite în lei sau în euro.
Arată că în perioada 2007-2008 produsele de creditare în CHF destinate persoanelor fizice au beneficiat de o campanie furibundă de promovare. În opinia reclamanţilor, au relevanţă şi campaniile publicitare derulate de alte instituţii bancare, întrucât privesc modul defectuos în care pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de informare precontractuală. Materialele publicitare nu au respectat exigenţele art. 5 din Legea nr. 148/2000, fiind o formă de publicitate înşelătoare şi subliminală. Consumatorii au fost induşi în eroare în mod deliberat de campaniile publicitare derulate de majoritatea instituţiilor bancare în perioada 2007-2008, inclusiv prin presă, prin declaraţiile reprezentanţilor băncilor, iar de această eroare au beneficiat inclusiv instituţiile de credit care nu au marketat acest produs de creditare, dar pe care îl aveau în ofertă. Susţin că toţi jucătorii de pe piaţa bancară au format un cartel, o înţelegere profund ilicită, prin care au convenit să-şi folosească în comun resursele pentru a induce în conştiinţa consumatorilor „beneficiile” şi „avantajele” creditelor în CHF. Contractarea acestui produs de creditare era prezentată ca fiind preferabilă creditelor în alte monede pentru că, aparent, avea costuri mai mici decât creditele în alte monede, suma acordată era mai mare, iar CHF era promovat ca o monedă foarte stabilă. Or, această informare a fost una înşelătoare, prejudiciabilă, întrucât deşi dobânda era mai mică, creditele în CHF aveau costuri ascunse sau variabile în funcţie de voinţa băncii, suma mai mare acordată însemna o pondere mai mare a ratei raportat la veniturile împrumutaţilor, rezultând un grad mai mare de îndatorare, iar CHF a pornit de la un curs de 1.9 – 2.2 lei/CHF în 2007, a depăşit încă din 2010 nivelul de 3 lei/CHF, ajungând în prezent la 3.7, ceea ce a afectat grav veniturile împrumutaţilor, într-un mod imprevizibil.
Deşi conştientă de acest risc, banca nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar asumat, cu toate că avea această obligaţie legală. Prin urmare, în opinia reclamanţilor, clauzele care instituie obligaţia de a restitui creditul în moneda contractată, CHF, sunt abuzive, întrucât plasează în sarcina consumatorului întreg riscul valutar, fără o informare corespunzătoare. Acordarea produsului de creditare în CHF reprezintă o practică comercială incorectă, iar această realitate este confirmată inclusiv prin expunerea de motive a propunerii legislative intitulate „Lege privind amânarea executării silite a persoanelor fizice care au accesat credite în franci elveţieni” prin care, sub semnătura a 11 deputaţi şi senatori, s-a apreciat că împrumutul în CHF acordat în anii trecuţi cetăţenilor a fost destul de înşelător pentru clienţi.
Reclamanta a susţinut că instabilitatea CHF era certă pentru bancă, un profesionist al afacerilor.
În continuare, reclamanta a expus considerente detaliate privind necesitatea promovării unor politici sănătoase în domeniul creditării şi prevenirii abuzurilor instituţiilor de creditare faţă de particulari. Invocă dreptul francez, aspecte din Anteproiectul de Cod european al contractelor (Codul Gandolfi), Ghidul pentru creditori din Marea Britanie, legislaţia şi jurisprudenţa diferitelor state, concluziile prezentate de avocatul general la data de 12.02.2014 în cauza CJUE C/26/13 Kasler. Arată că Recomandarea CERS şi Regulamentul BNR nr. 17/2012 reprezintă veritabile materializări ale obligaţiei de informare ce revine profesioniştilor, iar art. 4 lit. c din Regulamentul BNR nr. 3/2007 prevede că realizarea activităţii de creditare se face pe baza reglementărilor interne, care trebuie să cuprindă cel puţin procedura de clasificare a clientelei-ţintă pe categorii de risc de nerambursare. Or, la aprecierea riscului de nerambursare, băncile au ignorat riscul valutar, componentă a riscului de nerambursare, prin neincluderea în reglementările interne a unei obligaţii de informare a clienţilor cu privire la efectele deprecierii monedei în care au contractat creditul sau, deşi au inclus-o, aceste obligaţii legale nu au fost respectate.
Învederează că reclamanta nu a fost avertizată asupra variaţiei cursului valutar, moneda elveţiană fiind utilizată pentru a crea impresia de stabilitate, ceea ce a constituit un abuz a cărui sancţionare se impune. Impresia de stabilitate era indusă prin diferenţa dobânzii practicate faţă de creditele în EURO sau USD.
Contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu. Art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 impune instituţiilor de credit, tot în scopul diminuării riscului, „să îşi organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară şi efectivă a funcţiei de promovare şi vânzare a produselor de creditare de funcţia de analiză a riscului de credit şi monitorizare a expunerii”. Or, în perioada relevantă, în dispreţul legii, băncile recompensau performanţa salariaţilor în funcţie de volumul creditelor acordate.
În opinia reclamantei, acordarea de credite în condiţii de siguranţă este obligaţia profesionistului şi a statului prin organismele sale de control, iar alegerea dintre produsele de creditare aflate pe piaţă a unui credit păgubos nu poate fi în niciun caz imputată consumatorului.
Reclamanta invocă şi Recomandarea CERS 2011/1.
Arată că acest produs de creditare a fost calificat drept „toxic” în legislaţia franceză. De asemenea, se caracterizează prin suportarea variaţiei cursului de schimb valutar exclusiv de către împrumutat.
Consideră reclamanta că pârâta trebuia să o avertizeze asupra riscurilor potenţiale, au atât mai mult cu cât BNR nu protejează CHF, astfel cum procedează cu EURO, moneda elveţiană fluctuând în mod deliberat pe piaţa bancară internaţională; francul elveţian este o monedă puternică, însă foarte instabilă din cauza fluctuaţiilor de capital valutar pe timp de criză, fiind o „monedă refugiu”; francul elveţian nu era şi nu este o monedă de schimb, clienţii băncilor neprimind nici măcar o bancnotă în materialitatea ei; împrumutaţii nu aveau niciun interes special pentru a solicita un credit în franci elveţieni de vreme ce nu realizau venituri în această monedă şi nu cunoşteau nimic despre ea, astfel încât decizia de a contracta un credit în franci elveţieni a fost indusă de către bancă, aceasta având reprezentarea deplină a riscului suportat de către împrumutaţi; la momentul oferirii de împrumuturi francul elveţian se afla la pragul minim istoric înregistrat, ceea ce însemna că urmează o creştere în valoare a acestei monede în comparaţie cu alte monede. În timp ce această împrejurare era total necunoscută consumatorilor, era totuşi cunoscută de către bancă, în calitate de profesionist. De altfel, arată că nu este logic şi nici economic justificat ca un stat european să ofere credite în orice altă monedă străină în afară de EURO, cu excepţia situaţiilor în care consumatorul face dovada unor venituri constante în altă monedă străină.
Reclamanta arată că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de informare, consiliere, avertizare anterior încheierii contractelor de credit, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, constituindu-se într-o încălcare a art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. În plus, produsul de creditare în franci elveţieni reprezintă, prin natura sa, un contract cuprinzând clauze pentru înţelegerea cărora sunt necesare cunoştinţe de specialitate, respectiv capacitatea de a înţelege şi anticipa o evoluţie a cursului de schimb valutar în defavoarea consumatorului, aspect ignorat de către bancă în mod culpabil. Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile.
Învederează că obligaţia de informare există în cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice: art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, Regulamentul BNR nr. 3/2007 (acesta din urmă impune obligaţia băncii de a informa fiecare client în parte în legătură cu posibilitatea majorării sumelor pe care le datorează, determinate de materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii ori creşterii costului creditului provenind din comisioane şi alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract), Directiva 2008/48/CE, OG nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004. De asemenea, această obligaţie a fost reţinută atât în jurisprudenţa comunitară, cât şi în cea naţională.
Obligaţia de informare presupunea explicarea riscului valutar aferent încheierii unui contract de credit într-o monedă utilizată foarte rar şi fără legătură cu moneda în care consumatorul îşi realizează veniturile, iar obligaţia de consiliere şi avertizare impunea îndatorirea băncii de a atrage atenţia cocontractantului său asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate. Aceste din urmă aspecte privesc inclusiv oportunitatea încheierii unui anumit contract. Reclamanta susţine că pârâta nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii.
Cât priveşte sancţiunea aplicabilă pentru neîndeplinirea acestor obligaţii, reclamanta arată că sancţiunea care intervine este nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda acordării la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Răspunderea civilă delictuală a băncii se va materializa prin suportarea riscului valutar de către aceasta, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului reclamanţilor.
Mai arată că creditul în CHF este un produs financiar toxic (defectuos), având în vedere că pârâta nu a administrat corespunzător riscul valutar al monedei CHF şi a lipsit orice informare, consiliere şi avertizare a consumatorilor cu privire la acest risc. Din înscrisurile depuse reiese că defectele produselor financiare contractate nu au fost aduse la cunoştinţă ci, din contră, ascunse cu viclenie. Astfel, solicită înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF cu obligaţia de restituire a sumei acordate în RON, conversiunea urmând a se face la data acordării fiecărui credit. În acest sens, reclamanta invocă prevederile art. 25 lit. b, art. 27 lit. a, din Codul Consumului, art. 3 lit. a, art. 7 lit. c, art. 12, art. 15 din OG nr. 21/1992. Apreciază că, întrucât au demonstrat lipsa conformităţii serviciilor/produselor achiziţionate prin semnarea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei cauze, sunt îndreptăţiţi la înlocuirea produselor/serviciilor contractate. Restituirea în lei a sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligaţiei de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaţilor, respectiv a îngheţării cursului valutar LEU/CHF la momentul semnării fiecărui contract de credit.
Învederează că, în situaţia îndeplinirii corespunzătoare de către bancă a obligaţiilor legale, consumatorii nu ar fi încheiat aceste contracte de credit profund vătămătoare.
Susţine reclamanta că pârâta a apelat la practici comerciale înşelătoare în vederea determinării împrumutaţilor să achiziţioneze serviciile bancare în valută CHF, fiind incidente prevederile Legii nr. 363/2007, acesta fiind un argument în plus în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor contestate, astfel cum a statuat şi CJUE în cauza C-453/10 Perenicova.
Invocă prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007 învederând că, întrucât pârâta a promovat creditarea în valuta CHF ca fiind un serviciu bancar sigur din punctul de vedere al riscului valutar, care s-a dovedit a fi neadevărat în scurt timp după încheierea contractelor de credit, leul devalorizându-se în raport cu CHF cu peste 100% în numai 3 ani, sunt aplicabile aceste prevederi legale. Spre deosebire de consumatori, banca a putut prevedea că evoluţia CHF va fi în sensul valorizării acestei monede, deoarece banca este un profesionist al riscului. Astfel, pârâta a folosit în interes propriu informaţii pe care le deţinea şi le putea interpreta exclusiv şi a anticipat cu ajutorul acestora astfel evoluţia viitoare a CHF, păstrând pentru sine aceste informaţii, respectiv: CHF se afla în perioada 2006-2007 la un minim istoric, astfel încât evoluţia în sensul valorizării era aşteptată; creditarea în CHF urmată de obligarea împrumutaţilor de restituire a ratelor în această monedă era evident că va determina creşterea cererii în CHF şi, implicit, valorizarea acesteia într-o anumită măsură; criza economică ce ameninţa Europa, odată instalată în Statele Unite prin falimentul celor 3 bănci în 2007, în acest an indicele de risc de creditare perceput în economia generală a explodat; CHF este o monedă de refugiu în perioade de criză, ceea ce însemna o apreciere foarte previzibilă în perioada următoare.
Astfel, apreciază că produsele de creditare în CHF nu ar fi trebuit să existe pe piaţă la momentul respectiv, iar dacă totuşi au fost comercializate, trebuiau să fie prezentate într-o manieră transparentă, care să permită consumatorilor aprecierea impactului economic al creditelor respective.
Susţine reclamanta că clauzele contractuale contestate sunt abuzive, intrând sub incidenţa art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 şi a alin. 1 lit. b din Anexa la Legea nr. 193/2000. Reclamanta susţine că are calitatea de consumatori iar pârâta pe cea de profesionist. Clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrat exigenţelor bunei-credinţe. Astfel, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută a clauzelor contractuale prin care se instituie în sarcina consumatorilor obligaţia restituirii creditului în CHF.
În drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile legale invocate în cuprinsul său.
În probaţiune, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin întâmpinarea depusă pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în anularea contractului pentru vicierea consimţământului, pentru vicii ascunse ale lucrului vândut şi pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale întrucât normele incidente în materia clauzelor abuzive au caracter imperativ de ordine privată.
Pârâta a mai invocat şi excepţia inadmisibilităţii unei acţiuni mixte ce reuneşte atât o răspundere contractuală cât şi o răspundere delictuală.
În motivare, pârâta a arătat, cu privire la fondul cererii că, clauzele contractuale defăimate fac aplicarea fidelă a principiului nominalismului monetar (art. 1578 C.civ.1864) iar clauzele au fost acordate/trase efectiv în CHF, în consecinţă capătul 1 de cerere este inadmisibil întrucât clauzele contestate constituie o aplicare a unui principiu legal, fiind astfel exceptate de la controlul instituit de Legea 193/2000.
Clauzele contestate se circumscriu obiectului principal al contractului fiind exceptate de la controlul, pe fond, al clauzelor abuzive.
A mai arătat pârâta că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Lega 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi de asemenea a solicitat respingerea cererii de obligare a acesteiasă modifice contractele de credit conform propunerilor unilaterale ale reclamanţilor întrucât, o instanţă naţională nu poate înlocui o eventuală clauză abuzivă decât, cel mult, cu o dispoziţie legală din dreptul naţional, nicidecum cu o prevedere impusă, unilateral şi arbitrar de către cealaltă parte contractantă, în măsura în care dreptul naţional respecitv prevede acest lucru.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul acesteia.
În probaţiune, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei şi expertiza financiar-contabilă.
Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâtă, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin încheierea din data de 24.02.2015 instanţa a dispus disjungerea cererii reclamantei R (V) C şi formare unui dosar nou care a fost înregistrat sub nr. 6460/3/2015.
Prin sentinţa civilă nr. 1573/31.03.2015 a Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr.43656/299/2015.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
În fapt,
Prin contractul de credit nr. C2202/3200/6155/09.08.2007 (filele 209-219) reclamanta a primit un credit ipotecar pentru suma de 44650 CHF pe o durată de 300 luni.
Conform art. 9.1 Rambursarea creditului se face în rate lunare egale, conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 la prezentul Contract, Anexa care face parte integrantă din aceasta.
Conform art. 9.4 Rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului, prin debitarea contului curent cu nr.[…].Clientul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care Clientul cu calitate de Împrumutat are deschis cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară la cursul de vânzare al Băncii pentru valuta Creditului, cu respectarea normelor legale în vigoare.
Conform art.10.2 din contract Dacă clientul nu îşi îndeplineşte la scadenţă obligaţiile de plată în coformitate cu prezentul contract iar în contul curent corespunzător contului de Credit, nu există suficiente fonduri, atunci Banca are dreptul, dar nu obligaţia să acopere datoria restantă din oricare alte conturi bancare deschise la bancă, prin debitarea oricăruia dintre acestea, inclusiv prin convertirea valutei necesare depozitate în conturile bancare ale Clientului.
Conform art.10.3 din contract Convertirea se va face la cursul de schimb al Băncii pentru valuta respectivă, cu suportarea de către Client a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor tipuri de operaţiuni.
Conform art.13b din contract Clientul declară şi garantează, pe proprie răspundere, ca:
b)a luat cunoştinţă de faptul că există o fluctuaţie permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuaţie determinată de condiţiile pieţei, Banca neavând niciun control asupra acesteia. Prin urmare, Clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb, asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul. Clientul exonerează Banca de orice pretenţie în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuaţiilor cursului de schimb valutar.
În drept,
În raport de data încheierii contractului, respectiv 09.08.2007, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 şi celor ale Codului comercial, precum şi conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.
Potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Instanţa va analiza excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâtă.
În ceea ce priveşte mixarea acţiunilor în răspundere civilă delictuală şi răspundere contractuală, instanţa constată că este dedus judecăţii un raport juridic complex ce reuneşte atât etapa precontractuală cât şi executarea obligaţiilor asumate prin contract, dar ambele instituţii juridice sunt subsumate răspunderii legale a profesioniştilor în temeiul legislaţiei speciale ce reglementează protecţia consumatorilor pentru aceste considerente instanţa apreciază că, în cauză, există doar o aparentă acţiune mixtă, întrucât consecinţele juridice ce decurg din raportul litigios îşi au izvorul în încălcarea unor dispoziţii legale exprese, respectiv art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 3 lit.b din OG 21/1992.
Sub acest aspect instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii unei acţiuni mixte ca neîntemeiată.
Sub aspectul conformităţii clauzelor cu dispoziţii legale exprese, respectiv art.1578 C.civ. 1864 ceea ce duce la inadmisibilitatea ce decurge din prevederile art.3 alin.2 din Legea 193/2000 conform căruia Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. instanţa reţine următoarele:
Sub aspectul procedural, instanţa constată că inadmisibilităţile sunt exemple de excepţii procesuale care au ca efect particular, spre deosebire de toate excepţiile peremptorii care tind spre a împiedica judecata în fond, respingerea cererii ca inadmisibilă ori dispoziţiile precitate nu stabilesc o asemenea finalitate prin precizarea expresă a sancţiunii inadmisibilităţii ba mai mult instanţa constată că aprecierea pe care ar trebui să o facă pentru soluţionarea unei astfel de excepţii ar conduce, în mod efectiv la o judecată asupra fondului. Pentru a determina că instanţa nu poate face analiza unor clauze prevăzute în temeiul altor acte normative, presupune, în mod concret o verificare extinsă, iar în prezenta cauză o interpretare a dispoziţiilor invocate atât sub aspectul aplicabilităţii cât şi sub aspectul conformităţii, ori simpla invocare a unui temei legal nu poate duce la respingerea cererii ca inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât actul normativ nu consacră o asemenea sancţiune expresă.
Pentru considerentele anterior expuse va respinge excepţia inadmisibilităţii cererii ca neîntemeiată.
Instanţa va analiza excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, excepţie de fond, absolută şi peremptorie.
Astfel instanţa va determina care este momentul curgerii termenului de prescripţie extinctivă şi implicit legea aplicabilă.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute. Astfel, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective. În ceea ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziţii, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, sunt de ordine publică. În consecinţă, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acţiune al reclamanţilor nu poate fi apreciat ca prescris (Decizia 686/21.02.2013 a Secţiei a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Prin prisma considerentelor citate, cât şi prin raportare la considerentele reţinute de instanţă la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa constată că, încălcarea prevederilor speciale referitoare la protecţia consumatorilor, oferă acestora posibilitatea formulării unei acţiuni imprescriptibile care duce la constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale defăimate ca fiind abuzive.
Pentru considerentele anterior expuse instanţa va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 9.1 şi 9.4, având în vedere situaţia de fapt menţionată anterior, instanţa reţine că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Mai mult, alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În acest sens, condiţia prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instanţa mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune şi o altă condiţie pentru existenţa unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Buna-credinţă presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părţi nu urmăreşte să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinţă intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o excepţie prin prevederile art. 4 alin.6 conform cărora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
4. Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie astfel să verifice următoarele condiţii:
1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:
2) prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;
3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.
Aceste condiţii sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.
În ceea ce priveşte buna credinţă, tribunalul are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de :
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;
b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
În acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. Drept urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj uşor inteligibil”, folosite în partea finală din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 61 pentru ca instanţa naţională să poată analiza (controla) dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerinţe cumulative:
– clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile prestate;
– clauza să nu fie exprimată în mod clar şi inteligibil.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 42, excepţiei prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie să i se dea o interpretare strictă.
Tot în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele:
„ (…) cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte”.
Este de notat însă că atât în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (pct. 51), cât şi în hotărârea pronunţată la data de 26.02.2015 în cauza C – 143/13, Matei şi Matei (pct. 53 şi 72), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual” (pct. 51 din hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esenţial al prestaţiei debitorului şi dacă aceasta a fost redactată în mod clar şi inteligibil.
Clauzele denunţate de reclamantă ca având caracter abuziv, respectiv 9.1, 9.4 raportate la clauza cuprinsă în art.13b, referitoare la clauza de risc valutar vizează modul în care debitorul principal trebuie să îndeplinească obligaţia de plată a ratelor.
Pârâta nu a probat că vreuna din clauzele în litigiu ar fi fost negociată deşi sarcina probei asupra acestui aspect îi revenea. Prin urmare prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea să fie declarate abuzive este îndeplinită.
Articolul 9.1 şi 9.4 din contract care instituie obligaţia reclamantei, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligaţia principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).
Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această clauza de la art. 8.1 din contract nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanţa nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Şi, în măsura în care instanţa ar aprecia că poate analiza aceste clauze, ar reţine următoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului şi la riscul valutar ţin de aplicarea şi prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părţi a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speţa de faţă, deprecierea este suportată de reclamantă).
Instanţa reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamantă la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, reclamanta fiind obligată la a depune un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.
Referitor la aprecierea cursului francului elveţian, instanţa reţine că această creştere a fost determinată de un context internaţional, străin de vreo acţiune sau inacţiune a băncii, clauzele în discuţie nefiind modificate unilateral de către pârâtă.
De asemenea, se impune a fi reţinut şi faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcţie de moneda în care se acordă creditul şi de evoluţia sa pe piaţa financiară.
Astfel, reclamanta nu a fost obligată să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă şi abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanţă, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situaţie subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toţi clienţii băncii. În plus, instanţa va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau şi de către bancă.
În speţa de faţă, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamantei suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menţinându-se aceeaşi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plăţii.
Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantei. La data scadentă a ratei lunare, aceasta este obligată să depună suma datorată în franci elveţieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elveţieni şi, conform înţelegerii parţilor, rambursarea se face în aceeaşi monedă.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileşte nu prin raportare la obligaţia de informare, ci prin raportare la obligaţia de negociere şi la obligaţia de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor. Ori, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.
Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elveţieni, nu este nelegală/abuzivă, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeaşi sumă de bani în aceeaşi valută primită.
Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanţa va reţine că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 şi de art. 1584 Cod civil din 1864.
Astfel, având în vedere că, în speţă, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în franci elveţieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.
Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeaşi monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creşteri sau scăderi a preţului monedelor, înainte de a sosi data plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plăţii. Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.
Creditul în litigiu a fost acordat şi tras efectiv în CHF, astfel încât şi rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecăţii care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reţine o diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamantei, fiind semnat prin acordul părţilor, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Chiar dacă reclamanta (susţine că) nu avea cum să prevadă ca şi un consumator mediu o evoluţie atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elveţian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piaţa interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru îngheţarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluţie ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speţă pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanta solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru aceasta fără a ţine cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenţia de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit și al firmelor de investiţii, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziţia netă dintre ele să nu depăşească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură incluisv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta numeste dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 300 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Ori, contractul de credit încheiat cu reclamanta prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art 9.1., dar şi obligaţia acesteia de a pune deîndată la dispoziţia consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat (300 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi deîndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la altă bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziţia reclamantei şi intervalul de timp îndelungat acordat debitorrului pentru restituirea împrumutului (300 de luni), instanţa apreciază că dispoziţiile art.9.1 inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, şi în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive.
Protecţia instituită de Legea nr.193/2000 şi celelalte prevederi în materia protecţiei consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puţin pentru a obţine un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanta tinde să îl obţină, urmărind în fapt exonerarea (prin intermediul instanţei) de obligaţia principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voinţă a părţilor consacrat de art.969 C.civ. şi cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislaţia protecţiei consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părţile semnatare ale unei convenţii de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii şi ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 300 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligaţii esenţiale, solicitând instanţei să intervină în însăşi cauza contractului de credit, aspect ce excede protecţiei oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză şi nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamantă, întrucât convenţiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanţa consideră că este neîntemeiată cererea reclamantei de îngheţare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda naţională a plăţilor (plata ratelor de credit în lei), se reţine că acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică disp. art.2 şi 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 şi nr.20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislaţia internă este în concordanţă cu angajamentele asumate de România faţă de partenerii externi, ţările membre UE, faţă de care s-a angajat să liberalizeze circulaţia capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulaţii a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operaţiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamantă în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea excesivă a acestuia în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părţi, or în speţă reclamanta este cea care a solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-şi totodată obligaţia rambursării împrumutului în aceeaşi monedă.
Clauza 10.2 şi 10.3 reglementează un mandat dat pârâtei de către reclamantă de a debita orice cont în vederea efectuării plăţii parţiale scadente, precum şi posibilitatea pârâtei de a utiliza disponibilităţile băneşti ale reclamantei deţinute în alte monede decât cea în care trebuie efectuată plata, în vederea cumpărării respectivei monede la cursul de schimb practicat de bancă.
Această clauză nu face parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligaţie caracteristică din cele ce revin împrumutatului în cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, într-un contract de garanţie personală.
Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanţa poate verifica dacă această clauză are sau nu un caracter abuziv. Având în vedere că în prealabil, instanţa a statuat că părţile nu au negociat clauzele contestate, această analiză se va limita numai la a verifica dacă prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar dezechilibrul astfel creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.
Invocarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, obligatorie pentru instanţele din statele membre ale Uniunii Europene nu poate conduce per se la reţinerea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 contractul de credit.
Este incontestabil că prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit între altele că „o clauză, cuprinsă într un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator (…), în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute (…) în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă (…)” însă o astfel de soluţie nu echivalează cu reţinerea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, în condiţiile în care doar instanţa naţională învestită cu soluţionarea litigiului poate face aprecierea caracterului abuziv/licit al clauzei contestate, astfel cum a indicat de nenumărate ori în hotărârile sale Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv în hotărârea pronunţată în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (paragraful nr. 74).
În cauza dedusă judecăţii, astfel cum fără echivoc rezultă din interpretarea literală a art. 10.2 şi 10.3, obligaţia de achiziţionare a monedei străine în care trebuie achitate ratele la scadenţă (CHF), prin folosirea de către pârâtă, în temeiul autorizării primite de la titularul conturilor în temeiul art. 10.2 şi 10.3, a sumelor aflate în conturile curente ale acesteia, după caz, la cursul de schimb al pârâtei, decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.
Spre deosebire de situaţia de fapt din cauza Kásler şi Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauzele de la art. 10.2 şi 10.3 din contractul de credit, care instituie obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în CHF şi totodată, implicit, şi obligaţia de a suporta şi diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, practicate de Banca pârâtă, nu reprezintă o remuneraţie pentru o prestaţie efectuată de Bancă, ci o prestaţie caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine, astfel cum explicit se arată în cuprinsul clauzei de la art. 10.3 în cuprinsul căreia se face referire la cumpărarea monedei străine de pârâtă în numele şi pe seama clienţilor, în baza autorizării date conform clauzei de la art. 10.2. Contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligaţia de restituire a împrumutului în rate lunare este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziţionarea monedei străine în care trebuie plătită rata la scadenţă.
De altfel, clauza de la art. 10.2 din contractul de credit nu este aplicabilă decât în subsidiar, în situaţia în care împrumutatul omite să depună cel mai târziu în ziua scadenţei ratei, în contul curent suma necesară efectuării plăţii parţiale, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Nimic nu îl împiedică pe împrumutat să obţină moneda în care trebuie achitată rata în alt mod decât prin cumpărare de la banca de la care a împrumutat banii şi să alimenteze la scadenţă contul curent în această monedă, în vederea efectuării plăţii.
În absenţa altor argumente ale reclamantei cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din cuprinsul art. 10.2 din contract, instanţa nu are nici un motiv pentru care ar putea considera întemeiată cererea reclamantei referitoare la această clauză.
Drept urmare, constatând că pretenţiile reclamantei nu sunt întemeiate, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată.
În baza art. 451 C.proc.civ, instanţa constată că reclamanta a pierdut procesul şi o va obliga la plata către pârâtă a sumei de 1651,5 lei (filel 7-45) cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă ca neîntemeiată.
Respinge prescripţia dreptului material la acţiune invocată de pârâtă ca neîntemeiată.
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta R. (FOSTA V) C, cu domiciliul în …., în contradictoriu cu pârâtele O.B.R. S.A., O.F.S. B.V., O.F.S. B.V. PRIN O.B.R. S.A., toate cu domiciliul în …., ca neîntemeiată.
Obligă reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1651,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 19.10.2015.
PREŞEDINTE, GREFIER,
