DEPT CIVIL
ACŢIUNE ÎN DESPĂGUBIRI ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA STATULUI ROMÂN – MĂSURA ASIGURATORIE A SECHESTURLUI ÎN PROCESUL PENAL
Art. 998, 999, 1000 al.3 Cod civil
Art. 45, 52, 53 din CONSTITUŢIE
Conform art. 998 – 999 Cod civil, cel ce prin fapta sa, prin neglijenţă sau imprudenţa sa cauzează altuia un prejudiciu, este obligat să repare acest prejudiciu ocazionat de greşeala sa, răspunzând conform art. 1000 Cod civil şi de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care este obligat a răspunde, alineatul 3 prevăzând răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, în funcţiile neîncredinţate.
Articolul 45 din Constituţie garantează libertatea economică, cu restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţii în condiţiile art. 53 din Constituţie. Totodată potrivit art. 52 din Constituţie, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate cetăţenilor săi de o autoritate publică, în conformitate cu legile organice edictate în acest sens.
În cauză, sechestrul asigurator a fost solicitat a fi notat de către Poliţie, deşi în dosarul de urmărire penală există o Notă de prezentare, încheiată anterior de către D.G.F.P. Satu Mare în care se arată că rambursările de T.V.A. în perioada 1999 -2000 s-au făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare, dispunându-se efectuarea unei expertize contabile de către un expert neautorizat de Ministerul Justiţiei, constatată ca fiind nulă de către instanţa penală de fond care i-a achitat pe inculpaţi, Statul Român prin Ministerul Finanţelor neconstituindu-se parte civilă.
Prin instituirea sechestrului penal asupra imobilului reclamanţilor în vederea recuperării unui prejudiciu inexistent, activitatea comercială a acestora a fost paralizată, cauzându-li-se un prejudiciu ce urmează a fi reparat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant legal general conform art. 52 şi 45 din Constituţie, raportat la prevederile art. 998 şi următoarele Cod civil.
DECIZIA CIVILĂ NR. 332/2014 – R
din 11.02.2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în dosar nr. 2503/83/2009**
Prin sentinţa civilă nr. 2576/D din 06 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr. 2503/83/2009**, s-a respins acţiunea civilă înaintată de reclamanta S.C. S.C. S.R.L., împotriva pârâtului STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat de către D.G.F.P., privind obligarea acestuia din urmă la plata către reclamantă a despăgubirilor materiale în cuantum de 1.000.000 lei.
A fost admisă în parte acţiunea civilă înaintată de reclamanţii M. D. M. şi M. L. E., împotriva pârâţilor STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat de către D.G.F.P., INSPECTORATUL DE POLITIE AL JUDETULUI S. M. – POLITIA ORAŞULUI T., şi PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL S. M., şi în consecinţă a fost obligat pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat de către D.G.F.P. S. M. să plătească reclamanţilor M. D. M. şi M. L. E. suma de 30.700 lei, cheltuieli de judecată ocazionate acestora în procesul penal instrumentat sub dosar nr. 300/218/2005 al Judecătoriei C., până la soluţionarea definitivă a acestuia.
Restul pretenţiilor reclamanţilor de mai sus au fost respinse.
Pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat de către D.G.F.P. S. M. a fost obligat să plătească reclamanţilor M. D. M. şi M. L. E. suma de 7.500 lei, cheltuieli de judecată ocazionate în prezentul dosar, pe parcursul multiplelor cicluri procesuale desfăşurate în acesta.
Pentru a pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut următoarele:
Din examinarea considerentelor şi a dispozitivului Deciziei civile nr. 1079/2013-R a Curţii de Apel O. rezultă că limitele rejudecării se circumscriu în mod strict cu privire la două aspecte: pe de o parte, greşita apreciere a primei instanţei de rejudecare în sensul că reclamanta SC S. C. SRL T. nu ar avea calitate procesuală activă în vederea solicitării de acordare a daunelor materiale în cauză (prin decizia amintită statuându-se în sensul dovedirii unei asemenea legitimări procesuale active), iar pe de altă parte, nepronunţarea aceleiaşi instanţe de fond asupra capătului de cerere formulat de reclamanţii M. D. M. şi M. L. E. vizând acordarea daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată ocazionate acestora în cursul ciclurilor procesuale din dosarul penal nr. 300/218/2005.
Referitor la cel dintâi aspect supus analizei judiciare, instanţa a reţinut că reclamanta SC S. C. SRL a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.209.936 lei daune materiale provocate prin instituirea sechestrului asigurator asupra imobilului său prin procesul verbal din 20.06.2002 al Poliţiei T., imobil situat în T., str. T., nr., jud. S. M., înscris în CF 3761 T., cu scopul indisponibilizării bunurilor învinuitei (la acea dată) M. L. în calitate de administrator al SC M L. SRL.
Conform înscrierilor din CF 3761 T., nr. top 1327/C/3/a/10, la data instituirii sechestrului imobilul loc de casă şi casă, în suprafaţă de 1680 mp., constituia proprietatea tabulară a SC M L. SRL. Imobilul casă şi teren a fost cumpărat iniţial de soţii Maior (în anul 1996) în calitate de persoane fizice, fiind transmis ulterior, în mod succesiv prin contracte de vânzare-cumpărare, către SC M L. SRL (1999), SC M. S. SRL (2000), SC M L. SRL (2001), operaţiuni juridice reflectate şi de înscrierile de carte funciară realizate în acest sens.
Or, conform înscrierilor de publicitate imobiliară anterior amintite, SC S. C. SRL nu a fost proprietar al imobilului casă şi teren la data instituirii măsurii asiguratorii, ca urmare nu poate invoca un prejudiciu care i-ar fi adus în această calitate, legitimarea sa procesuală activă fiind totuşi stabilită, în mod irevocabil, prin decizia de casare amintită mai sus, din perspectiva facturilor nr.28, 729, 731 şi 157/28.12.2000, corectate în 28.01.2001, în dovedirea transmisiunii imobilului de la SC M. SRL la SC S. C. SRL cu preţul de 1.870.000.000 Rol, fără încheierea vreunui contract de vânzare-cumpărare.
Instanţa a mai reţinut, pe de altă parte că, de la data emiterii facturilor (anul 2000) şi până la instituirea sechestrului în cauză (anul 2002) şi notarea acestuia în cartea funciară (anul 2003), societatea reclamantă a beneficiat de un interval de timp considerabil, suficient pentru îndeplinirea formalităţilor de publicitate a vânzării cumpărării, neputându-se reţine că sechestrul astfel instituit a constituit o piedică în acest sens.
Nu în ultimul rând, instanţa a mai constatat totodată că, aşa cum rezultă din înscrierile de carte funciară şi din contractele de vânzare cumpărare succesive, imobilul în litigiu figurează ca fiind în natură casă de locuit, fapt confirmat chiar şi prin contractul de garanţie imobiliară evocat, iar nu un hotel, a cărui existenţă să fie dovedită în condiţiile legii, printr-o autorizaţie de construcţie şi notarea lui în registrele de publicitate imobiliară.
Totodată, reclamanta SC S. C. SRL nu a dovedit prin statutul său desfăşurarea de activităţi hoteliere, care să justifice pretenţii materiale evaluate după criteriul profilului hotelier.
Prin prisma considerentelor ce preced, instanţa învestită cu cea de-a doua rejudecare a cauzei a reţinut legitimarea procesuală activă a reclamantei SC S. C. SRL pentru capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale în cauză, însă a respins ca neîntemeiate despăgubirile astfel solicitate de reclamanta în cauză.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa de rejudecare a mai constatat că eventualele obiecţiuni cu privire la aplicarea măsurii asiguratorii a sechestrului puteau fi contestate în faza urmăririi penale, în condiţiile disp. art. 168 Cod procedură penală, normă juridică ce conferă calitate procesuală în contestarea măsurii pentru orice persoană interesată, inclusiv altele decât părţile din procesul penal. Din examinarea conţinutului dosarului de urmărire penală nu rezultă că proprietara imobilului căreia i s-a reţinut calitatea procesuală activă în cauză, în speţă SC S. C. SRL Tăşnad, a uzat de această procedură legală, contestarea măsurii asigurătorii în discuţie realizându-se doar de către SC M. L. SRL T., cea care şi-a afirmat în mod constant calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu.
Rămânând neepuizată această procedură legală, a contestării măsurii asigurătorii, instanţa învestită cu solicitarea de despăgubiri materiale pentru pretinsa aplicare nelegală a respectivei măsuri desigur că nu poate anticipa sau prezuma eventuala soluţie care s-ar fi dat în cauză. S-a observat că, până la pronunţarea pe fond a dosarului penal instanţa nu a invalidat-o, iar prin considerentele sentinţei şi a deciziilor din apel şi recurs nu s-a reţinut nelegalitatea măsurii, condiţii în care instanţa de rejudecare o prezumă ca fiind legală, că aplicarea ei s-a realizat în condiţiile legii, iar nu în mod nu arbitrar, astfel încât verificarea legalităţii acesteia nu poate fi reanalizată în prezenta cauză, într-un alt context decât cel existent la data instituirii, când existau indicii asupra săvârşirii unor fapte penale de către reclamanţi. În acelaşi timp, anularea raportului de expertiză contabilă efectuat în faza de urmărire penală nu invalidează de drept măsura asiguratorie dispusă, iar o astfel de legătură de cauzalitate nu poate fi reţinută din perspectiva disp. art. 163 şi 165 Cod procedură penală.
În mod subsecvent, în concordanţă cu raţionamentul judiciar expus în cele ce preced, coroborat şi cu limitele rejudecării, instanţa a respins şi capătul de cerere al reclamantului Maior Daniel Mircea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 222.000 lei determinate de calitatea acestuia de asociat al SC S. C. SRL, precum şi solicitarea acestei din urmă reclamante de acordare a unor despăgubiri în cuantum de 400.000 lei generate de imposibilitatea folosirii imobilului sechestrat pentru garantarea creditelor bancare ale societăţii comerciale în cauză.
În privinţa capătului de cerere al reclamanţilor M. D. M. şi M. L. E. referitor la acordarea daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată ocazionate acestora în cursul ciclurilor procesuale din dosarul penal nr. 300/218/2005, instanţa l-a găsit întemeiat, raportat la înscrisurile doveditoare de la dosar, coroborat şi cu centralizatorul acestor cheltuieli depus odată cu concluziile scrise ale reclamanţilor înregistrate la data de 29.05.2013, cererea reclamanţilor întrunind, sub acest aspect, condiţiile legale de admisibilitate şi de temeinicie, din perspectiva disp. art. 998-999 Cod civil (1864) şi ale art. 1000 alin. 3 Cod civil (1864), cu aplicarea disp. art. 52 alin. 3 din Constituţia României, însă în limitele dovedirii acestor cheltuieli.
Referitor la capătul de cerere al reclamanţilor privind cheltuielile de judecată ocazionate acestora pe parcursul multiplelor cicluri procesuale desfăşurate în prezentul dosar, instanţa de rejudecare l-a apreciat ca fiind întemeiat, din perspectiva disp. art. 274-276 Cod procedură civilă, în limita sumei de 7.500 lei dovedită în cauză prin înscrisurile justificative de la dosarul cauzei.
Întemeiat pe considerentele ce preced, tribunalul a respins acţiunea civilă înaintată de reclamanta SC S. C. SRL Tăşnad şi a admis în parte acţiunea civilă a reclamanţilor M. D. M. şi M. L. E., în limitele învestirii din rejudecare, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
Împotriva acestei sentinţe, în termen au formulat recurs reclamanţii M. D. M. şi M. L. E. şi S.C. S. C. S.R.L. T. precum şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Tribunalul S. M..
Reclamanţii au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul acordării despăgubirilor integrale solicitate de aceştia, aşa cum au fost acestea cuantificate prin expertizele efectuate în cauză.
În motivarea recursului s-a susţinut că, prin instituirea sechestrului penal asupra proprietăţii reclamanţilor, înscrisă în CF. 3761 T. şi prin ridicarea tuturor actelor contabile ale societăţii reclamante şi de asemenea prin procesul penal demarat împotriva reclamanţilor M., care a durat peste 7 ani şi s-a soldat cu achitarea acestora, reclamanţii nu şi-au putut desfăşura activitatea comercială pe care şi-o propuseseră în imobilul pe care a fost pus sechestru, cauzându-li-se astfel un prejudiciu în cuantum de peste un milion de lei, aşa cum rezultă din expertizele contabile aflate la dosar.
Pârâtul Statul Român a solicitat modificarea hotărârilor în sensul de a se admitere excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi în subsidiar, reducerea despăgubirilor acordate reclamanţilor.
În motivarea recursului s-a susţinut că, în speţă recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, nu este comitentul celor care a cauzat prejudicii reclamanţilor în momentul săvârşirii faptei ilicite şi de altfel în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 998 şi 1000 al.3 Cod civil, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Cu privire la fondul cauzei s-au formulat critici asupra daunelor morale acordate, iar asupra daunelor materiale a apreciat că nu s-a făcut dovada degradării situaţiei materiale a reclamanţilor, care să-i îndreptăţească pe aceştia la despăgubiri.
A mai invocat recurentul că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală, astfel că acţiunea acestora este nefondată, reclamanţii neputând invoca în sprijinul acestei acţiuni nici dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 din CEDO.
Parchetul de pe lângă Tribunalul S. M. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamanţilor.
A invocat recurentul că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 504 Cod procedură penală, care să-i îndreptăţească pe reclamanţi la despăgubiri pentru erori judiciare, mai mult, prin Decizia civilă nr. 6976/2004 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că actele de procedură întocmite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, cât timp pe toată perioada cercetării penale reclamanţii au beneficiat de prezumţia de nevinovăţie.
Prin urmare, chiar dacă reclamanţii au fost supuşi unor proceduri judiciare, acestea s-au desfăşurat cu bună credinţă, reclamanţii fiind suspectaţi de încălcarea legii penale.
Nici cheltuielile de judecată ocazionate cu procesul penal nu puteau fi acordate în prezenta cauză, cât timp acestea nu au fost solicitate şi acordate în cadrul procedurii penale.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, în limitele legii, Curtea constată că sunt fondate criticile reclamanţilor.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prin instituirea sechestrului penal asupra proprietăţii reclamanţilor, acestora nu li s-a creat nici un prejudiciu material, decizia fiind astfel dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de modificare a acesteia, în temeiul art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru considerentele ce succed.
În fapt, în data de 22 martie 2002, respectiv 24 martie 2001 Poliţia oraşului T. s-a sesizat din oficiu prin procesele verbale aflate la filele 5 şi 6 dosar de urmărire penală, cu privire la comiterea de către M. D. M. a infracţiunilor de fals, uz de fals, în scopul de a obţine rambursări nelegale de TVA., fără a se indica în procesele verbale care sunt indiciile şi temeiurile care au determinat autosesizarea.
Urmare acestei sesizări din oficiu, reclamanţii M. D. M. şi M. L. E. au căpătat calitatea de învinuiţi şi apoi de inculpaţi, fiind acuzaţi de evaziune fiscală prin întocmirea de documente fictive, în scopul obţinerii ilegale de rambursări de T.V.A.
Datorită infracţiunii pentru care reclamanţii au fost urmăriţi penal, în data de 03 septembrie 2003, prin adresa aflată la fila 225 dosar de urmărire penală, Poliţia oraşului T. a solicitat Biroului de carte funciară, notarea sechestrului asigurător penal asupra imobilului înscris în CF. 3761 T., reprezentând casă de locuit şi suprafaţa de teren aferentă de 1680 mp., casă care urma să fie folosită de către reclamanţi după finalizarea renovărilor corespunzătoare, ca loc de cazare în localitate balneară, aspect care rezultă din adresele Primăriei oraşului Tăşnad.
Astfel, din adresa aflată la fila 19 dosar fond, volumul I, rezultă că imobilul din T. strada T. nr. 8, proprietatea reclamanţilor, a figurat începând cu anul 2000 în evidenţele de informare turistică, având ca scop închirierea camerelor pentru turişti.
Sechestrul asigurator a fost solicitat a fi notat de către Poliţia oraşului T. în luna septembrie 2003, deşi în dosarul de urmărire penală, fila 141, există o Notă de prezentare, încheiată în data de 04 iunie 2003, de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice S. M., în care se arată că rambursările de TVA, operate către S.C. S. C. SRL. T. (aflată în proprietatea egala a soţilor reclamanţi), în perioada 1999-2000, s-au făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare. Ignorând concluziile Direcţiei Generale a Finanţelor Publice, în dosarul de urmărire penală s-a dispus efectuarea unei expertize contabile de către un expert neautorizat, numitul F. E. care nu făcea parte din corpul experţilor autorizaţi de Ministerul Justiţiei, expertiză prin care s-a reţinut că reclamanţii au cauzat statului prejudicii prin rambursări nelegale de T.V.A., întemeiat pe concluziile acesteia reclamanţii au fost trimişi în judecată.
Această expertiză a fost constatată ca fiind nulă de către instanţa penală de fond, care a reţinut că expertul desemnat de anchetatori nu avea autorizările legale pentru a îndeplini astfel de calitate şi expertiza judiciară dispusă pe parcursul cercetării judecătoreşti a concluzionat că Statului Român nu i s-a produs nici un prejudiciu, motiv pentru care i-a achitat pe inculpaţi pentru toate faptele reţinute în sarcina lor, reţinând că faptele de evaziune fiscală şi cele conexe privind falsificarea documentelor în scopul obţinerii unor rambursări nelegale de T.V.A., nu au existat.
De altfel, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nici nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. 300/218/P/2005, în care reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru mai multe capete de acuzare, fiind definitiv achitaţi, aşa cum am arătat mai sus.
Este adevărat că, aşa cum susţine şi Parchetul de pe lângă Tribunalul S. M., nici un cetăţean român nu poate clama că i s-au cauzat prejudicii prin supunerea sa unor proceduri judiciare cât timp beneficiază de prezumţia de vinovăţie, cu condiţia ca această anchetă să fie desfăşurată cu bună credinţă şi în scopul aflării adevărului.
Din faptele mai sus arătate, rezultă că ancheta penală ce s-a desfăşurat împotriva reclamanţilor a fost în fapt un abuz, începând de la autosesizarea dresată de Poliţia Tăşnad, fără a se consemna temeiurile acesteia, continuând cu notarea sechestrului penal asupra imobilului reclamanţilor, cu toate că Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P., singura instituţie abilitată a încasa şi recupera taxe şi impozite de la cetăţenii români, a arătat încă din faza de urmărire penală că rambursările de T.V.A. către reclamanţi s-au făcut cu respectarea legii şi mai mult în cursul judecăţii penale au indicat expres că nu se constituie parte civilă şi terminând cu exercitarea căilor de atac împotriva achitării dispuse de prima instanţă, invocându-se repetat aceleaşi motive şi aceleaşi probe, în speţă expertiza contabilă întocmită de un expert necompetent, ignorându-se cu desăvârşire că nu există prejudiciu în sarcina Statului Român.
Continuarea anchetei împotriva reclamanţilor, în ciuda susţinerilor Ministerului Finanţelor privind legalitatea restituirilor de T.V.A. operate, s-ar fi justificat doar în ipoteza în care funcţionarii ce au comunicat cu anchetatorii ar fi declarat în fals cele de mai sus, în conivenţă cu reclamanţii inculpaţi.
Lipsa unei atare conivenţe şi substituirea organelor de cercetare penală în atribuţiile unei alte entităţi a Statului Român, create cu scopul declarat al încasării taxelor şi impozitelor datorate de cetăţenii români, cu gestionarea sumelor colectate, continuarea anchetei în contra concluziilor unei atare entităţi specializate, determină caracterul abuziv al procedurilor judiciare cărora reclamanţii au fost supuşi.
Aceasta fiind starea de fapt rezultă din probele administrate, că prin instituirea sechestrului penal asupra imobilului reclamanţilor în vederea recuperării unui prejudiciu inexistent, activitatea comercială a reclamanţilor a fost paralizată, aceştia nu au mai putut obţine fonduri pentru a-şi continua investiţia şi nici autorizările necesare pentru a asigura cazarea turiştilor, fiind evident că reclamanţilor li s-a cauzat un prejudiciu ce urmează a fi reparat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant legal general.
Cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în prezenta speţă, Curtea constată că potrivit art.52 din Constituţie, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate cetăţenilor săi de o autoritate publică, în conformitate cu legile organice edictate în acest sens.
Reclamanţilor, organele de cercetare penală le-au restrâns dreptul la libertate economică, prevăzut de art.45 din Constituţie, fără ca această restrângere să fie justificată în lumina disp.art.53.
În speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 504, 506 Cod procedură penală (dreptul comun în materia erorilor judiciare), reclamanţii nu se regăsesc în nici unul din condiţiile acolo stipulate, se pune astfel întrebarea care este textul legal aplicabil în speţă, cât timp judecătorul nu poate respinge o acţiune civilă motivând că nu există text legal în care să o încadreze, aceasta fiind denegare de dreptate interzisă judecătorilor.
Curtea apreciază, la fel ca şi instanţa de fond, că sunt incidente dispoziţiile art. 998 şi următoarele Cod civil, Statul Român în calitate de comitent, prin Ministerul Finanţelor ca reprezentant al acestuia în calitate de administrator principal al bugetului public, urmând a răspunde civil pentru delictele comise de prepuşii săi, angajaţi ai sistemului bugetar. Revine statului sarcina de a se desocoti ulterior între diferitele instituţii care îl reprezintă, reprezentantul legal general al statului, care este Ministerul Finanţelor neputând opune reclamanţilor, cu scopul paralizării acţiunii acestora, propriul mod de organizare birocratică.
În lumina dispoziţiilor legale mai sus enunţate, Curtea apreciază că s-a făcut proba existenţei faptelor civile delictuale, constând din anchetarea penală abuzivă a reclamanţilor, există raport de cauzalitate între această anchetă şi prejudiciul cauzat reclamanţilor prin punerea acestora în imposibilitate de a desfăşura activitate comercială de cazare turistică, în condiţiile în care asupra imobilului ce avea această destinaţie a fost constituit sechestru penal, iar actele contabile ale societăţii au fost confiscate de anchetatori.
Cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat reclamanţilor, Curtea constată că în speţă au fost efectuate expertize contabile, prin care s-au stabilit mai multe cuantumuri de daune materiale presupus a fi cauzate reclamanţilor, aceste sume fiind solicitate de recurenţi prin motivele de recurs.
Daunele morale au fost irevocabil acordate reclamanţilor prin Decizia Curţii de Apel nr. 1079/2013, prin care s-a casat parţial şi s-a trimis spre rejudecare acţiunea în pretenţii, din prezentul dosar, casarea făcându-se doar pentru cuantificarea despăgubirilor civile rezultând din daunele materiale.
Cu privire la daunele materiale şi morale solicitate în cuantum de 1.000.000 lei pentru reclamanta S.C. S. C. SRL şi suma de 400.000 lei reprezentând pagube provocate societăţii, precum şi suma de 222.000 lei pentru reclamantul M. D., Curtea apreciază că deşi pagubele materiale invocate au fost în parte stabilite printr-o expertiză de specialitate, în speţă este vorba de un prejudiciu virtual, ce nu poate fi cuantificat cu rigurozitate, neexistând elemente şi criterii obiective utile, cât timp activitatea comercială a reclamanţilor a fost definitiv paralizată de ancheta penală.
Curtea reţine că la cuantificarea acestui prejudiciu, pe lângă criteriile reţinute prin expertiza de specialitate, trebuiesc avute în vedere şi gradul de probabilitate a acestor elemente, statistica venitului mediu din România, criza economică de după anii 2008, care a redus substanţial încasările comercianţilor, împrejurarea că, deşi împotriva reclamanţilor s-a produs un abuz, acesta nu justifică îmbogăţirea lor, motiv pentru care procedând la o apreciere globală a prejudiciului material cauzat reclamanţilor persoane fizice, cât şi societăţii recurente, prin punerea acestora în imposibilitate de a-şi desfăşura activitatea planificată, îl reţine ca fiind în cuantum total de 100.000 lei, sumă îndestulătoare material şi apreciabilă pentru o activitate comercială de mică anvergură cum a fost cea demarată de reclamanţi.
Despăgubirile civile pentru daune morale solicitate de societatea comercială recurentă nu se vor acorda, acestea putând fi acordate doar persoanelor fizice pentru îngrădiri ale vieţii private, daune morale ce au şi fost acordate reclamanţilor M. D. M. şi M. L. E. (asociaţi în societatea recurentă) printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate reclamanţilor de efectuarea anchetei penale şi a proceselor penale, se apreciază că acestea au fost corect acordate de prima instanţă, reclamanţii nici nu aveau posibilitatea solicitării acestora în dosarul penal, aşa cum invocă Parchetul de pe lângă Tribunalul S. M., instanţa făcând o justă cuantificare a acestora, pe baza înscrisurilor depuse la dosar.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite prezentul recurs, se va modifica în parte decizia instanţei de apel în sensul că se vor majora despăgubirile civile pentru daune materiale acordate reclamanţilor cu suma de 100.000 lei, menţinându-se restul dispoziţiilor deciziei.
Pentru aceleaşi considerente şi în baza aceloraşi texte legale, urmează a fi respins recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul S. M..
Cu privire la recursul Ministerului Finanţelor, criticile privind lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât sunt nefondate pentru considerentele mai sus expuse, văzând şi dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant legal general, are calitatea de comitent în prezenta cauză, fiind în sarcina sa reglarea creanţelor cu prepuşii săi, după executarea prezentei hotărâri.
Criticile privind acordarea daunelor morale nu mai pot fi analizate întrucât acestea au fost stabilite prin hotărârea irevocabilă pe care am invocat-o mai sus, iar cu privire la daunele materiale despre care recurentul pârât arată că nu există, Curtea, prin considerentele mai sus expuse, a analizat această critică reţinând că în speţă sunt incidente dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, coroborat cu art.316 şi 296, se va respinge ca nefondat recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pe pârât să plătească reclamanţilor recurenţi suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea parţială a expertizelor contabile efectuată în cauză, urmare a admiterii în parte a acţiunii.
