SECŢIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.381
Şedinţa publică de la 07 aprilie 2015
Completul compus din:
PREŞEDINTE – jud.
JUDECĂTOR-
GREFIER –
S-a luat în examinare apelul civil având ca obiect acţiune în răspundere delictuală, promovat de apelantul reclamant …, domiciliat în …, împotriva sentinţei civile nr.9705/26.09.2014 pronunţată de Judecătoria … în dosarul civil nr.25971/212/2013, şi apelul incident formulat de apelantul pârât …, cu sediul în …, împotriva aceleiași sentinţe, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi …, cu sediul în …, …, cu sediul în …, …, cu sediul în ….
La apelul nominal făcut în şedinţa publică, se prezintă reprezentantul apelantului reclamant, avocat …, conform împuternicirii avocaţiale nr.9/07.04.2015 depusă la dosar şi reprezentantul intimaţilor pârâţi … şi …, consilier juridic … conform delegaţiei depuse la dosar, lipsind celelalte părţi.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Prezentul apel este legal timbrat cu suma de 350 lei conform chitanţei seria/nr.CT XWM 5713394 PJ/06.04.2015 depusă şi anulată la dosar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de şedinţă, prin care s-a evidenţiat faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Reprezentantul apelantului reclamant depune la dosarul cauzei împuternicirea avocaţială şi dovada achitării taxei de timbru aferente prezentului apel, respectiv chitanţa seria CT XWM 5713394 PJ/06.04.2015 în sumă de 350 lei.
Întrebate fiind, părţile precizează că nu au alte cereri sau probe de formulat.
Instanţa, având în vedere poziţia procesuală a părţilor, constată terminată cercetarea judecătorească şi, în raport de dispoziţiile art.392 Cod procedură civilă, deschide dezbaterile asupra apelurilor.
Reprezentantul apelantului reclamant solicită admiterea apelului formulat, să se dispună schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Apreciază că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, nefiind incidente în cauză premisele care au dus la soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată prin decizia nr.6976/2004. Contrar celor reţinute de prima instanţă, consideră că în cauză sunt cumulativ îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale. Astfel, în legătură cu existenţa faptei ilicite, element despre a cărui existenţă prima instanţă a reţinut că nu se verifică în cauză întrucât pe toată perioada cercetării penale reclamantul a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie, arată că cercetarea apelantului reclamant s-a făcut abuziv, în condiţiile în care acesta nu a efectuat nicio acţiune din cele reţinute prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa. Consideră că fapta ilicită a constat în cercetarea abuzivă a apelantului reclamant pentru o perioadă considerabilă de timp, iar prin punerea sub învinuire şi punerea în mişcare a acţiunii penale în lipsă, acestuia i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.
Pentru motivele susţinute oral, cât şi faţă de motivele dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii de apel, solicită admiterea apelului principal.
În ceea ce priveşte apelul incident promovat de …, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Reprezentantul intimaţilor pârâţi … şi … solicită respingerea apelului formulat de apelantul reclamant … ca nefondat şi menţinerea hotărârii apelate ca fiind temeinică şi legală.
În acest sens, arată că prin criticile referitoare la existența faptei ilicite nu se urmăreşte decât repunerea în discuţie, în cadrul unui proces civil, a legalităţii desfăşurării urmăririi penale şi a probelor administrate în cursul acesteia. Precizează că apelantului reclamant îi revine obligaţia de a proba că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, or în speţă aceste condiţii nu sunt îndeplinite. Apreciază că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, câtă vreme procurorul de caz a instrumentat dosarul penal conform prevederilor legale, acţionând în limitele permise de lege, raportat la actele existente la dosar.
De asemenea, arată că activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea exhaustivă a probatoriului în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenţei sau inexistenţei elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor. Astfel, durata urmăririi penale de aproximativ 2 ani nu poate fi considerată una excesivă, având în vedere pluralitatea de inculpaţi, cât şi de infracţiuni reţinute în sarcina acestora.
În ceea ce priveşte apelul incident formulat de pârâtul …, solicită respingerea acestuia ca nefondat întrucât statul este singurul în măsură să răspundă pentru faptele celor din subordinea sa, acesta având calitatea de garant al drepturilor cetăţeneşti.
Instanţa, în raport de dispoziţiile art.394 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile şi rămâne în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Asupra apelurilor civile de faţă:
Prin sentinţa civilă nr.9705/26.09.2014, Judecătoria … a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul … în contradictoriu cu pârâtul … şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii …, … şi … ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive; prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului ….
S-a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 26.09.2013, reclamantul … în contradictoriu cu pârâţii …, …, … şi …, a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 200.000 lei reprezentând prejudiciu cauzat prin anchetarea abuzivă în dosarul nr.21/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, din care suma de 9.745 lei reprezintă despăgubiri materiale, iar suma de 190.255 lei reprezintă despăgubiri nepatrimoniale, sume actualizate cu indicele inflaţiei, precum şi obligarea pârâţilor la publicarea într-un ziar naţional a extrasului de pe hotărârea prin care vor fi obligaţi la plata de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că prin Rechizitoriul nr.210/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa s-a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.1, 3 şi 4 din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal; s-a mai arătat că prin sentinţa penală nr.679/13.04.2007 a Judecătoriei Constanţa s-a dispus achitarea sa, pentru lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, hotărâre rămasă definitivă (cu privire la dispoziţiile hotărârii privind achitarea inculpatului) prin decizia penală nr.283/04.06.2008 a Tribunalului Constanţa şi decizia penală nr.589/29.09.2010 a Curţii de Apel Constanţa; s-a mai învederat că cercetarea penală a fost abuzivă, pe perioada celor 7 ani până la finalizarea procesului penal, fiind expus constant dispreţului public prin aducerea în incinta parchetelor şi a instanţelor pentru o fapta inexistentă; s-a mai susţinut că a avut o carieră sportivă în plan pugilistic mai mult de 20 de ani, a demarat raporturi comerciale în cadrul …., societate la care a trebuit să renunţe imediat după debutul cercetărilor penale şi trimiterea în judecată, implicarea în plan politic în perioada de desfăşurare a anchetei penale a fost restrânsă, iar imaginea i-a fost afectată în rândul celor apropiaţi, cunoştinţe, vecini, colegi.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.30 alin.6 din Constituţia României, art.998-999 din Codul civil, art.1000 alin.3 din Codul civil, art.274 şi art.242 alin.2 din Codul de procedură civilă, art.54 din Decretul nr.31/1954, art.6 paragraf 2 şi art.8 din CEDO, art.89 din Legea nr.304/2004.
În probaţiune, au fost depuse înscrisuri.
Prin întâmpinare, pârâţii … şi … au invocat excepţia prescripţiei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a …, excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond au solicitat respingerea cererii.
Prin întâmpinare, pârâtul … a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin întâmpinare, şi pârâtul … a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond respingerea cererii ca nedovedită.
Prin Încheierea din 07.05.2014, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei, a calificat excepţia inadmisibilităţii ca fiind apărare pe fondul cauzei şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către pârâţii …, …, … şi ….
Prin Încheierea din 20.06.2014, instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri, iar suplimentar pentru reclamant proba testimonială cu audierea martorilor …, … şi ….
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, prima instanţă a reţinut următoarele:
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între cel chemat în judecată în calitate de pârât şi titularul obligaţiei din raportul juridic dedus judecăţii.
În speţă, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 200.000 lei reprezentând prejudiciu cauzat prin anchetarea abuzivă în dosarul nr.21/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, cerere întemeiată pe dispoziţiile art.30 alin.6 din Constituţia României, art.998-999 din Codul civil, art.1000 alin.3 din Codul civil, art.274 şi art.242 alin.2 din Codul de procedură civilă, art.54 din Decretul nr.31/1954, art.6 paragraf 2 şi art.8 din CEDO, art.89 din Legea nr.304/2004.
Conform HG nr.652/2009, … este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care elaborează, coordonează şi evaluează aplicarea strategiilor şi programelor şi asigură promovarea acestora, veghind la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept.
Conform art.52 din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, conform art.94 alin.1 şi 6 din Legea nr.303/2004 statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar persoana vătămată se poate îndrepta numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
În teoria de specialitate s-a arătat că între stat şi magistrat nu există un raport de prepuşenie în înţelesul art.1000 alin.3 Cod civil şi nici nu se poate
asimila raportul stat – magistrat cu un astfel de raport, care presupune o subordonare între prepus şi comitent, cel din urma având dreptul de a da dispoziţii obligatorii şi de a dirija activitatea primului.
Prin urmare, răspunderea statului este o răspundere
directă, de apartenenţa dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale (decizia civilă nr.nr.422/17.01.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Faţă de aceste aspecte, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului … şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii …, … şi …, cu consecinţa respingerii acţiunii formulată de reclamant în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr.210/P/2005 din 28.0.2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.26 Cod penal raportat la 215 alin.1, 3 şi 4 din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din acelaşi cod.
Prin sentinţa penală nr.679/13.04.2007 a Judecătoriei Constanţa s-a dispus achitarea inculpatului …, pentru lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, hotărâre rămasă definitivă (cu privire la dispoziţiile hotărârii privind achitarea inculpatului) prin decizia penală nr.283/04.06.2008 a Tribunalului Constanţa şi decizia penală nr.589/29.09.2010 a Curţii de Apel Constanţa.
Pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtului pentru fapta proprie, pe temeiul dispoziţiilor invocate de reclamant – art.998 şi art.999 C.civ. 1864 (Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa), trebuie dovedit: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.
Prin urmare, instanţa a analizat îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale (existenţa unei faptei ilicite săvârşite de pârât, existenţa unui prejudiciu produs reclamantului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptei ilicite).
În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, fapta procurorului ce a dispus trimiterea în judecată a persoanei nu poate fi considerată o faptă ilicită abuzivă, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia civilă nr.6976/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că „actele de procedură săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, pe toată perioada cercetării penale reclamantul a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie”.
De asemenea, actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria “erorilor judiciare”, pe toata perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie.
Conform art.504 coroborat cu art.506 din Codul de procedură penală, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită împotriva statului, de către persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare sau persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, cazuri neincidente în speţă.
Instanţa nu a reţinut ca acţiuni abuzive punerea sub învinuire, punea în mişcare a acţiunii penale sau „stabilirea” vinovăţiei de către Parchet (aspecte invocate de reclamant în dovedirea existenţei faptei ilicite), întrucât pe toată perioada cercetării penale reclamantul a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a şi concretizat prin dispoziţiile hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
Faţă de aceste aspecte, constatând că nu este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, una dintre condiţiile cumulativ prevăzute pentru antrenarea răspunderii pe temeiul dispoziţiilor art.998 şi art.999 C.civ. invocate de reclamant, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul …, iar în temeiul art.453 din Codul de procedură civilă a constatat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâţi.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâtul … a declarat apel incident.
În apelul principal, reclamantul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică. În legătură cu existenţa faptei ilicite, a arătat că, în ciuda evidenţei nevinovăţiei sale, cercetarea sa a fost abuzivă, în condiţiile în care nu a efectuat absolut nicio acţiune dintre cele reţinute în rechizitoriu, iar o minimă verificare prealabilă trimiterii în judecată ar fi prevenit coşmarul prin care a trecut.
A arătat că petentul nu s-a plâns de existenţa unei erori judiciare, ci de fapta abuzivă a procurorului de caz care, în lipsa probelor, a dispus trimiterea sa în judecată. Mai mult decât atât, chiar şi după achitarea de către prima instanţă, acuzarea a continuat, de aceeaşi manieră, să-l învinovăţească, oferind aceleaşi probe care deja fuseseră analizate de către instanţă. Astfel, fapta ilicită a constat în cercetarea abuzivă a petentului o perioadă considerabilă de către …, punerea sub învinuire în punerea în mişcare a acţiunii penale în lipsa, cu desăvârşire, a probelor şi stabilirea e către aceeaşi instituţie a „vinovăţiei” petentului, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil şi la prezumţia de nevinovăţie. Timp de 7 ani, până la finalizarea în mod definitiv a procesului prin pronunţarea instanţelor de judecată asupra nevinovăţiei petentului, acesta a fost expus în mod constant dispreţului public prin aducerea în incinta parchetelor şi a instanţelor pentru o faptă inexistentă, sentimentul de frustrare fiind accentuat şi întreţinut prin faptul conştiinţei de nevinovăţie
Petentul a avut o carieră sportivă în plan pugilistic, apărând culorile ţării mai mult de 20 de ani, fiind câştigător a numeroase medalii în competiţii naţionale şi internaţionale, determinând atingerea unei poziţii sociale care i-a creat un sentiment de preţuire de sine şi respect din partea colectivităţii. A demarat mai multe raporturi comerciale prin intermediul …, la care a trebuit să renunţe după debutul cercetărilor penale şi trimiterea în judecată, mulţi dintre partenerii de afaceri pierzându-şi încrederea în el, datorită publicităţii negative care i-a fost făcută la vremea respectivă. Prin urmare, şi situaţia sa financiară s-a deteriorat, fiind nevoit să împrumute importante sume de bani pentru a face faţă cheltuielilor procesului. Marea majoritate a celor apropiaţi la început l-au evitat, apoi şi-au exprimat explicit neîncrederea. Şi implicarea pe plan politic a fost restrânsă în acea perioadă, datorită neîncrederii colegilor de partid, dar şi a comunităţii din zona Eforie Sud.
Nimănui nu îi este permis să demareze o anchetă penală, să înceapă urmărirea penală, să pună în mişcare acţiunea penală, să efectueze percheziţii domiciliare, să facă publice aceste demersuri, fără ca anterior să verifice veridicitatea acuzaţiei, fără să asculte persoana anchetată şi fără să îi dea dreptul să se apere, ori să finalizeze ancheta astfel pornită într-un termen rezonabil. Or, în măsura în care s-a făcut o eroare, dar care a avut consecinţe dramatice asupra sa şi a familiei sale, această eroare trebuie reparată pe calea acordării unor despăgubiri echivalente.
De asemenea, există legătură de cauzalitate între acţiunile ilicite săvârşite de către prepuşii pârâţilor şi prejudiciul produs, faptele fiind săvârşite cu vinovăţie.
Pârâtul … a formulat apel incident, solicitând schimbarea în parte a hotărârii în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
În motivarea cererii, a arătat că reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art.504 C.pr.pen. rap. la art.52 alin.3 din Constituţie, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Disp. art.504 C.pr.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că Statul are o răspundere nelimitată şi necondiţionată. Aşa cum s-a decis şi în jurisprudenţa ÎCCJ, răspunderea statului este o răspundere directă, însă este limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
De asemenea, … a formulat întâmpinare la apelul principal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. A reluat susţinerile din apelul incident şi a arătat că în cauză nu suntem în prezenţa unei „erori judiciare”, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, căci actele procedurale săvârşite de organele de cercetare penală nu pot fi încadrate în această categorie.
De asemenea, intimaţii … şi … au solicitat prin întâmpinare respingerea apelului principal ca nefondat. A arătat că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, câtă vreme procurorul de caz a instrumentat dosarul penal conform prevederilor legale, acţionând în limitele permise de lege, raportat la actele existente la dosar. Nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare, întrucât, sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală, procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, aşa cum rezultă din prevederile art.64 alin.2 şi art.68 din Legea nr.303/2004 republicată. Activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, iar durata urmăririi penale – de aproximativ 2 ani – nu poate fi considerată excesivă în raport cu complexitatea cauzei, fiind menţinut justul echilibru între exigenţa celerităţii procedurilor judiciare şi principiul unei bune administrări a justiţiei.
Pretins afectare a imaginii publice şi dispreţul public la care apelantul reclamant susţine că a fost supus prin aducerea sa în faţa organelor judiciare penale şi prin mediatizarea dosarului, nu reprezintă încălcări ale prezumţiei de nevinovăţie, iar autorităţile naţionale nu pot fi considerate responsabile pentru acţiunile presei.
De asemenea, s-a arătat că probele administrate în faţa primei instanţe nu au fost apte să dovedească situaţia de fapt invocată de reclamant, sub aspectul afectării drepturilor sale personale nepatrimoniale şi al evaluării despăgubirilor ce ar urma să compenseze prejudiciul.
În drept, s-au invocat disp. art.471 alin.5 rap. la art.205 C.pr.civ.
Intimaţii … şi … au formulat întâmpinare şi faţă de apelul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. A arătat că în practica judiciară s-a statuat că statul este singurul care poate răspunde pentru organele sale coercitive. Aceasta se explică şi prin faptul că autoritatea judecătorească, din care face parte şi …, este una dintre cele trei puteri ale statului, astfel că tot statul, în calitate de garant al drepturilor cetăţenilor, răspunde pentru eventualele pagube produse printr-una din formele de exercitare a autorităţii sale.
În drept, s-au invocat disp. art.471 alin.5 rap. la art.205 C.pr.civ.
Analizând sentinţa apelată în raport de criticile formulate, tribunalul reţine următoarele:
Cu privire la apelul incident declarat de pârâtul ….
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a invocat în drept disp. art.998-999 Cod civil şi art.1000 alin.3 Cod civil 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului său.
Potrivit art.52 din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, textul nefăcând distincţie cu privire la natura erorii judiciare. Prin urmare, aceasta poate avea loc în cadrul activităţii judiciare, iar nu numai în situaţia prevăzută de art.504-506 C.pr.pen.
De asemenea, conform art.96 alin.1 şi 6 din Legea nr.303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar pentru repararea prejudiciului „persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice”.
Prin urmare, este exclusă teza răspunderii delictuale subsidiare a statului în raport de autorităţile care îi exercită atributele conferite prin lege. Curtea Constituţională reţine în decizia nr.633/2005 că „problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, art.52 alin.3 din Constituţie consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări”.
Faţă de dispoziţiile exprese ale dispoziţiilor legale sus-citate, în mod corect prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului …, astfel că în temeiul disp. art.480 alin.1 rap. la art.472 alin.1 C.pr.civ. tribunalul va respinge apelul incident ca nefondat.
Cu privire la apelul principal declarat de apelantul reclamant ….
Situaţia de fapt ce a constituit premisa declanşării litigiului de faţă este următoarea:
Prin rechizitoriul nr.210/P din 28.04.2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpaţi, între care şi inculpatul …, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.1, 3 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal. Prin sentinţa Judecătoriei Constanţa nr.679/13.04.2007 s-a dispus achitarea acestuia în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Având în vedere că nu există autor al infracţiunii de înşelăciune, deşi faptele inculpatului … există în materialitatea lor există, acestea nu îmbracă forma complicităţii la infracţiunea de înşelăciune, lipsind elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Ulterior, prin decizia penală nr.283/4.06.2008 Tribunalul Constanţa a respins apelul Parchetului, menţinând dispoziţiile sentinţei penale în ceea ce îl priveşte pe inculpatul …. Prin decizia penală nr.589/29.09.2010 Curtea de apel Constanţa a admis recursul Parchetului, însă a menţinut decizia recurată în ceea ce îl priveşte pe …, reţinând că „din probatoriul administrat nu reiese fără putinţă de tăgadă vinovăţia” sa.
În ceea ce priveşte temeiul juridic invocat de reclamant şi apărările privind inadmisibilitatea acţiunii, susţinute de intimaţii pârâţi, tribunalul reţine că prin art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale statele membre s-au obligat să asigure prin mecanismele interne (inclusiv prin cele jurisdicţionale), protecţia cetăţeanului în faţa ilegalităţilor, arbitrariului şi abuzului instanţelor; ansamblul garanţiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenţie este sintetic exprimat în sintagma „dreptul la un proces echitabil”.
Convenţia stabileşte, totodată, că încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către autorităţile naţionale conferă titularului acestora un „drept de recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale” conform art.13, text care reflectă principiul subsidiarităţii consacrat de art.1 din Convenţie, potrivit căruia protecţia drepturilor omului este, în primul rând, responsabilitatea sistemului juridic naţional. Art.13 impune, prin urmare, statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face faţă substanţei unei „plângeri” credibile conform Convenţiei şi să acorde reparaţii corespunzătoare pentru orice încălcare constatată.
Acesta fiind cadrul general de evaluare a tezei răspunderii civile delictuale, tribunalul reţine că art.998 Cod civil 1864 (în vigoare la data săvârşirii faptei pretins cauzatoare de prejudiciu) invocat de reclamant enunţă principiul răspunderii civile delictuale potrivit cu care „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Această faptă trebuie să aibă caracter ilicit sau, mai nuanţat în cadrul activităţii organelor din sistemul judiciar, să fie vorba despre o eroare judiciară. În raport de aceste repere, tribunalul constată că nu se poate asimila calitatea de inculpat achitat cu aceea de persoană vătămată într-un proces penal (incluzând aici şi urmărirea penală). Pe de altă parte, actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării penale reclamantul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care s-a şi concretizat în speţă prin achitarea sa chiar de prima instanţă, soluţia fiind menţinută în căile de atac. De altfel, reclamantul nu s-a plâns de echitatea procedurii derulată în faţa instanţelor, care s-au pronunţat în fapt şi în drept asupra situaţiei sale, şi nici de încălcarea dreptului la apărare.
Pe de altă parte, în această materie instanţele nu sunt îndrituite să verifice legalitatea măsurilor procesuale luate de procuror în cursul urmăririi penale şi să stabilească dacă a avut loc sau nu o „anchetare abuzivă”, în condiţiile în care nu s-a stabilit o atare situaţie într-o procedură disciplinară sau penală anterioară.
Faptul că procurorul, în exercitarea atribuţiilor funcţiei sale şi în limitele permise de lege, a dispus trimiterea în judecată a reclamantului din prezenta cauză, nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit. Aşadar, nu există faptă ilicită şi nici vinovăţie, în condiţiile în care acesta a acţionat în limitele permise legal şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Potrivit art.64 alin.2 din Legea nr.303/2004, „în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile legii”, aşadar măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra măsurilor luate.
Nu în ultimul rând, însă într-un mod cu totul subsidiar, susţinerile apelantului reclamant nu pot fi reţinute şi pentru faptul că achitarea sa s-a dispus pentru lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, şi nu de exemplu, pentru că fapta nu există sau pentru că nu ar fi fost săvârşită de el.
O atare calificare nu poate primi nici faptul că împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în fond şi în apel … a exercitat căile legale de atac, disp. art.68 din Legea nr.303/2004 statuând că „procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale”.
În consecinţă, în mod corect a apreciat prima instanţă că nu există faptă ilicită, astfel că nu se mai pot face discuţii asupra cuantumului daunelor pretinse.
În ceea ce priveşte durata urmării penale, deşi prima instanţă nu a analizat acest aspect, în cadrul apelului, care are un caracter devolutiv, tribunalul urmează a complini această lacună. Astfel, se reţine că principiul ca procesul să se desfăşoare într-un „termen rezonabil” este parte componentă a noţiunii de „proces echitabil” consacrat de art.6 paragraful 1 din Convenţia la care am făcut trimitere mai sus. În cadrul urmăririi penale, care implică activitatea de strângere a probelor, de administrare a acestora, nu există un termen limită, astfel încât rezonabilitatea duratei în timp nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete.
În jurisprudenţa CEDO s-au conturat o serie de criterii în raport de care se poate aprecia acest termen rezonabil, cum ar fi complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor din proces, comportamentul autorităţilor statale competente, în special al autorităţii judecătoreşti. În speţă, raportat la numărul de inculpaţi şi de infracţiuni cercetate în speţă, de probele administrate (înscrisuri, proba testimonială, raport de constatare tehnico-ştiinţifică grafoscopică), cauza a avut un caracter complex, astfel că durata de 2 ani a desfăşurării cercetării penale nu poate fi caracterizată ca nerezonabilă ori excesivă.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, constatând că nu există motive de reformare a hotărârii primei instanţe, în temeiul disp. art.480 alin.1 C.pr.civ. tribunalul va respinge apelul principal ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul principal promovat de apelantul reclamant …, domiciliat în … şi apelul incident formulat de apelantul pârât …, cu sediul în …, împotriva sentinţei civile nr.9705/26.09.2014 pronunţată de Judecătoria … în dosarul civil nr.25971/212/2013, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi …, cu sediul în …, …, cu sediul în …, …, cu sediul în …, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 07.04.2015.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Jud. fond.
Red./tehnored. dec. apel jud. 29.04.2015/7 ex.
