Acţiune în revendicare. Art. 480 Cod civil, Legea nr. 10/2001. Art. 6 CEDO. Inadmisibilitate.
Acţiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de stat din patrimoniul autorului reclamanţilor apelanţi în temeiul Decretului nr.225/1960, deci un imobil care cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001.
Acţiunea a fost promovată în 2010, ulterior intrării în vigoare a legii speciale – 14.02.2001.
Acţiunea a fost promovată în 2010, ulterior intrării în vigoare a legii speciale – 14.02.2001.
Deşi este real că art.480 Cod civil nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel cum susţin apelanţii, nu se poate susţine că se încalcă accesul liber la justiţie consacrat de art.6 din C.E.D.O. în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general şi special, operante până la apariţia noii reglementări. A considera că s-ar încălca art.6 din C.E.D.O., ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tg. Mureş sub nr. dosar 10179/320/2010 reclamanţii N. M. şi V. E. – în calitate de moştenitori ai defunctului N. I., în contradictoriu cu Municipiul Tg. Mureş – prin Primar şi SC M. Tg. Mureş, au solicitat obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul intravilan situat în xxxxxxxxx, în suprafaţă de 9200 mp, evidenţiat în CF nr. 800/2 Tg. Mureş, nr. top 4522 şi 4523/2 şi CF nr. 90015 Tg. Mureş .
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanţii sunt moştenitori ai defunctului N. I., iar terenul care face obiectul prezentei cereri a fost expropriat de la antecesorul reclamanţilor în temeiul Decretului nr. 225/ 1960 şi a adresei nr. 4249/1961 a Sfatului popular la oraşului Tg. Mureş .
Se mai susţine de către reclamanţi că în prezent pe terenul revendicat se află amplasată SC I. L. M. SA .
Se susţine prin cerere că pârâţii îngrădesc dreptul de proprietate al reclamanţilor, contrar prevederilor art. 480 Cod civil.
Reclamanţii învederează că acţiunea lor este întemeiată, întrucât deşi au promovat şi notificări potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, acest act normativ nu conţine prevederi derogatorii de la dreptul comun .
Se mai arată că dreptul de proprietate este garantat de art. 44 din Constituţia României şi de asemenea că, este obligatorie în România aplicarea prevederilor art. 1 din protocolul Adiţional la CEDO în materie de proprietate, potrivit art. 148 pct. 2 şi 4 din Constituţia României .
Prin întâmpinarea formulată pârâtul Municipiul Tg. Mureş a invocat inadmisibilitatea acţiunii, întrucât acţiunea în revendicare are caracter subsidiar procedurilor de reparaţie instituite de legi speciale.
În cauză s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către S. A., în calitate de moştenitoare a lui N. I.
Prin sentinţa civilă nr.11949/14 decembrie 20910, Judecătoria Tg.Mureş a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătorie Tg. Mureş şi a declinat în favoarea Tribunalului Mureş competenţa de soluţionare a cererii de revendicare, având în vedere prevederile art. 2 alin. 1 lit. b Cod de procedură civilă .
După investirea tribunalului, prin întâmpinare, pârâta SC Industrializarea Laptelui Mureş SA a invocat excepţia netimbrării cererii şi lipsa calităţii sale procesuale pasive dat fiind că reclamanţii nu i-au adresat o notificare conform art.29 din Legea nr.10/2001.
La termenul de judecată din data de 2 iunie 2011 instanţa a admis în principiul cererea de intervenţie, însă ulterior, la data de 10.01.2012 intervenienta a arătat, în înscris că înţelege să renunţe la judecarea cauzei.
Prin sentinţa civilă nr.371/14.02.2012 Tribunalul Mureş a respins excepţia de netimbrare a acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC M. Tg Mureş SC I. L. M. cu sediul în Tg-Mureş, a luat act şi a constatat renunţarea la judecată a intervenientei S. A. şi a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamanţii N. M. şi V. E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Tg Mureş prin Primar şi SC M. Tg.Mureş SC I. L. M.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de netimbrare a acţiunii invocată de pârâta SC I. L. M. SA, instanţa a reţinut că în sarcina reclamanţilor s-a stabilit de Judecătoria Tg. Mureş (anterior declinării competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş) obligaţia de a achita taxa de timbru judiciar în cuantum de 14231 lei şi timbru judiciar în cuantum de 5 lei.
Ambii reclamanţi au formulat cereri de acordare a ajutorului public judiciar în ceea ce priveşte taxa de timbru stabilită de instanţă, cereri care au fost admise prin încheierile de şedinţă din datele de 11 mai 2011 şi respectiv 13 decembrie 2011, în sensul scutirii acestora de la plata taxei de timbru judiciar.
În consecinţă, instanţa a constatat că excepţia invocată nu este fondată, astfel încât a dispus respingerea acesteia.
Sub aspectul taxei de timbru judiciar instanţa a mai reţinut că, având în vedere obiectul cauzei, potrivit prevederilor art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, aceasta ar fi fost scutită de plata taxei de timbru judiciar, însă după stabilirea acestei nu a fost contestată de către reclamanţi, astfel încât în soluţionarea excepţiei au fost avute în vedere aspectele mai sus enunţate referitoare la faptul că reclamanţii au beneficiat de ajutori public judiciar sub forma scutirii de plata taxei de timbru judiciar .
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC I. L. Mureş SA pe care aceasta a invocat-o de asemeni prin întâmpinare, instanţa a reţinut că într-adevăr, acesteia nu i-a fost adresată vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă prezenta cauză nu este fondată pe prevederile acestui act normativ ci pe prevederile dreptului comun în materie de revendicare.
Pârâta nu a contestat faptul că este proprietară asupra imobilului înscris în CF nr. 120162 TG. Mureş ( provenit din conversia CF nr. 90015 Tg. Mureş), aspect care de altfel reiese şi din cuprinsul înscrierilor în cartea funciară şi din certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 0478 emis de către Ministerul Agriculturi şi Alimentaţiei la data de 21.08.1995 , iar acest imobil fac obiectul cererii introductive de instanţă .
În consecinţă, întrucât suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare de drept comun, de esenţa unei astfel de acţiuni fiind compararea titlurilor, aspectele privitoare la îndreptăţirea sau nu a reclamanţilor la recunoaştere dreptului de proprietate sunt chestiuni care ţin de fondul cauzei şi care justifică în consecinţă calitatea procesuală pasivă a pârâtei care are la acest moment calitatea de proprietară a imobilului revendicat.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, instanţa de fond a reţinut că prin Legea nr.10/2001 se instituie măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, cu sau fără titlu valabil. Prin consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv de stat, făcând astfel inaplicabile dispoziţiile art.480, 481 Cod civil.
În acest sens instanţa de fond a invocat dispoziţiile Deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
Deşi art. 480 Cod civil nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate nici susţine că se încalcă accesul liber la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariţiei noii reglementari. S-a invocat în acest sens şi jurisprudenţa CEDO, – cauza Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, din 3 iunie 2008.
A mai arătat Tribunalul că, reţinând ca inadmisibilă cererea dedusă judecăţii, nu se aduce atingere art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art.1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind ,,concret şi efectiv’’.
Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termen legal, apel reclamanţii N. M. şi V. E., solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivarea apelurilor reclamanţii au arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în totală contradicţie cu prevederile art.6 din C.E.D.O. şi art.1 din Protocolul adiţional precum şi cu art.44 din Constituţia României.
S-a arătat că instanţa de fond s-a prevalat de Legea nr.10/2001, fără a observa deficienţele acestei legi. Instanţa nu s-a pronunţat asupra aspectelor privind caracterul derizoriu şi formal al legii, lipsei despăgubirilor chiar şi după 10 ani de la intrarea în vigoare a legii precum şi termenele foarte scurte de notificare.
Reclamanţii au mai arătat că nu au putut formula pretenţiile în baza Legii nr.10/2001 întrucât actele de proprietate erau în posesia pârâtei de rând 1.
Legea nr.10/2001 nu conţine articole derogatorii de la dreptul comun iar caracterul reparatoriu al acesteia este doar formal, proprietarii imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi nefiind în concret despăgubiţi.
Examinând sentinţa atacată în raport de motivele invocate şi ţinând seama de caracterul devolutiv al apelului, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr.33/09.06.2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, a statuat că aplicarea principiului de drept generalia specialibus derogant, recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţă, excede că după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr.10/2001 nu mai poate fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu în perioada 06.03.1945-22.12.1989, pe norma de drept comun instituită prin art.480 Cod civil.
Ca lege specială, Legea nr.10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situaţiilor juridice privitoare la aceste imobile pentru care nu a fost iniţiată – anterior intrării legii speciale în vigoare – procedura de drept comun şi continuată ulterior acestui moment.
Decizia Secţiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative şi că din acest punct de vedere persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001 au avut asigurat, prin lege, dreptul de opţiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a legii speciale – art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001.
În cauză, acţiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de stat din patrimoniul autorului reclamanţilor apelanţi în temeiul Decretului nr.225/1960, deci un imobil care cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001.
Deşi este real că art.480 Cod civil nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel cum susţin apelanţii, nu se poate susţine că se încalcă accesul liber la justiţie consacrat de art.6 din C.E.D.O. în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ri special, operante până la apariţia noii reglementări. A considera că s-ar încălcat art.6 din C.E.D.O., ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept dar şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. În speţa invocată de instanţa de fond, Curtea Europeană a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acorda prevalenţe legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate.
Corect a reţinut instanţa de fond că acţiunea în revendicare putea fi formulată doar în condiţiile în care titularului acestuia i-ar fi fost anterior recunoscut un „bun” în sensul dat de art.1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., sau poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun” se circumscrie sferei drepturilor recunoscute anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc.
Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză. O astfel de hotărâre nu a fost pronunţată.
În egală măsură, reclamanţii nu aveau „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea drepturilor câtă vreme Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art.480 Cod civil, mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art.329 alin.3 C.pr.civ., premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens.
În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art.1 Protocolul 1 la C.E.D.O, ca fiind „concret şi efectiv” iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unei entităţi publice nu are relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
Faţă de considerentele, în conformitate cu art.296 C.pr.civ., Curtea a respins ca nefondate apelurile declarate de de reclamanţii N. M. şi V. E., împotriva sentinţei civile nr.371 din 14 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.10179/320/2010.
