Legea nr. 10/2001;
Decizia ÎCCJ nr. 33/1998.
Imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin care a fost reglementată o procedură de reparaţie de imediată aplicare în folosul tuturor categoriilor de proprietari deposedaţi abuziv de bunurile lor imobile şi după apariţia acestei legi singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate abuziv este cea prevăzută de legea în discuţie, cale pe care reclamanţii nu au urmat-o. Legea nr. 10/2001, prin obiectul de reglementare este o lege specială, faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare şi fiind vorba de existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, în raport de principiul specialia generalibus derogant, se impune aplicarea obligatorie a normei speciale. De altfel raportul dintre legea specială şi dreptul comun a fost tranşat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii a statuat că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun” , Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează doar bunurile actuale, deja dobândite, a căror restituire să poată fi obţinută ca efect al admiterii acţiunii în revendicare. Accepţiunea noţiunii de „bun actual” în patrimoniul unei persoane, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, aşa cum rezidă din Hotărârea-pilot Atanasiu contra României, este aceea a existenţei unei hotărâri definitive şi executorii prin care instanţele să fi recunoscut calitatea de proprietar, iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, în condiţiile în care imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun a fost introdusă de reclamanţi după intrarea în vigoare a legii menţionate şi totodată având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada că deţin un act al autorităţii publice sau o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea imobilului în litigiu, respectiv să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, drept a cărui protecţie să o invoce în prezenta cauză, dimpotrivă pârâta fiind cea care a făcut dovada că imobilul respectiv aparţine patrimoniului său, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre în acord cu dispoziţiile din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în mod justificat a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă.
Prin sentinţa civilă nr. 7125 din 30 octombrie 2013, pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş în dosarul nr. 9614/320/2010, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanţii B. B. M., prin moştenitor N. M. şi A. M., prin mandatar B. C. I. în contradictoriu cu pârâta SC S. SA, cu sediul în Târgu-Mureş. Prin aceeaşi sentinţă reclamanţii au fost obligaţi la plata către pârâtă a sumei de 7.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut cu privire la imobilul în litigiu, că acesta a fost înscris iniţial în CF nr. 4677 Târgu-Mureş, sub nr. top. 2602/2/1 şi 2602/3/1. La apariţia Decretului nr. 92/1950, imobilul compus din casă edificată din cărămidă acoperită cu ţiglă având 13 camere, 4 bucătării, 4 băi, 3 holuri, 5 antreuri, o scară, 6 pivniţe şi casă edificată din cărămidă acoperită cu ţiglă compusă din 2 camere, o bucătărie, un antreu şi curte, era întabulat pe numele fiicelor fostului proprietar tabular, respectiv P. S. şi P. O.. Ulterior, în realizarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 în cartea funciară s-a întabulat dreptul de proprietate, cu titlu de naţionalizare, în favoarea Statului Român.
Prin Decizia civilă nr. 1275/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr. 583/43/2007, instanţa de judecată a constatat „nulitatea încheierii de întabulare nr. 388/29.05.1952 privind imobilul situat în xxx, înscris în CF 4677, nr. top. 2602/2/1 şi 2602/3/1 şi transcris în CF 800/II Târgu-Mureş, precum şi a actului de preluare a imobilului în proprietatea statului, care a stat la baza emiterii acestei încheierii de CF”.
Potrivit extrasului CF nr. 122835 Târgu-Mureş, CF vechi nr. 90125/A/I, partea II (foaia de proprietate), înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei SC S. SA, s-a făcut în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995, emis de MAPPM Bucureşti.
Reclamanţii au atacat, prin prezenta acţiune, astfel cum aceasta a fost promovată iniţial în dosarul nr. 10803/320/2009, actele care au stat la baza întabulării dreptului de proprietate al societăţi pârâte, în sensul în care au solicitat anularea Ordinului nr. 37/1995 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995, emise de MAPPM Bucureşti, cererea acestora fiind respinsă de către instanţa de contencios administrativ, ca fiind tardiv formulată.
Având în vedere faptul că imobilul revendicat a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, s-a reţinut că în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu data de 14.02.2001 (data intrării în vigoare), fac inadmisibilă acţiunea bazată pe dispoziţiile dreptului comun, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată).
Instanţa de fond a făcut trimitere la prevederile art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv la prevederile art. 11.1 şi 11.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reţinând că în cazul imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, legea veche, materializată în dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil, invocate de reclamanţi, suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispoziţiile art. 15 din Constituţie şi art. 1 Cod civil. Drept urmare, accesul reclamanţilor la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat ar fi putut fi exercitat numai în condiţiile şi cu procedura recunoscută de legea nouă, acţiunea în revendicare potrivit dreptului comun (art. 480-481 Cod civil) nemaiputând fi primită, cei interesaţi trebuind să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută în noua lege.
Cu toate că, în speţă, reclamanţii au arătat că nu au declanşat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci au înţeles să se adreseze direct instanţei de judecată, apreciind că nu le sunt incidente aceste prevederi legale, deschizând prezenta acţiune în revendicare în condiţiile dreptului comun, instanţa de fond a constatat că aceştia s-au adresat cu o notificare unităţii administrativ-teritoriale Târgu-Mureş, înregistrată sub nr. 16746/2039 din 03.10.2001, ulterior în parcurgerea procedurii prevăzute de art. 25 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001 adresându-se cu o notificare şi pârâtei, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului revendicat, acest demers fiind însă abandonat de reclamanţi, care au preferat calea deschisă de dispoziţiile dreptului comun.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond că susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora aceştia au un drept alternativ la acţiune, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 şi 481 din Codul civil sunt inacceptabile, întrucât noua lege a suprimat, în totalitatea ei, acţiunea legii vechi în ce priveşte imobilele ce fac obiectul ei de reglementare şi, fără a suprima accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul măsurilor reparatorii şi, prin norme procedurale speciale, cu caracter absolut, l-a subordonat controlului judecătoresc (art. 24 alin. 8 din Legea nr. 10/2001 republicată).
Este adevărat că pct. 2 al Cap. 1 din HG nr. 498/2003 trimite la exigenţele art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă aceste dispoziţii cu caracter de principiu vizează modul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite la instituţiile şi persoanele implicate în executarea legii, nefiind aşadar, de natură să conducă la o altă soluţie, regimul juridic al imobilului ce face obiectul prezentei cauze făcând obiectul unui decret de expropriere, respectiv Decretul nr. 92/1950.
În ceea ce priveşte apărările reclamanţilor referitoare la caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare, instanţa le-a înlăturat, întrucât recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.
Referitor la dreptul reclamanţilor la asigurarea unui proces echitabil, s-a reţinut că art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, drept însă, limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică contestaţiile ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil. Astfel, nu se poate reţine că legea specială reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, în condiţiile în care prin chiar conţinutul său, legea specială a instituit şi posibilitatea exercitării controlului judecătoresc, ceea ce lipseşte de suport afirmaţiile reclamanţilor.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor, cu privire la respectarea exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1, prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă şi a considerat că se justifică reducerea cheltuielilor privind onorariul de avocat, efectuate de pârâta SC S. SA, de la suma de 13.258 lei, la suma de 7.000 lei, apreciind că raportat la particularităţile şi complexitatea cauzei, aceasta îndeplineşte condiţia unui cuantum rezonabil. În acest context, instanţa a admis în parte cererea pârâtei cu privire la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 7.000 lei, menţionată mai sus.
Prin decizia civilă nr. 284 din 12.06.2014, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 9614/320/2010, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii N. M., în calitate de moştenitor legal al numitei B. B. – M. şi A. M., prin mandatar B. C. – I. împotriva sentinţei civile, pronunţate de Judecătoria Târgu-Mureş şi s-a dispus obligarea apelanţilor să-i plătească intimatei SC S. SA suma de 7.366,24 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat
Pentru a pronunţa această decizie Tribunalul Mureş a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, nefiind dată cu încălcarea vreunor dispoziţii de drept material ori de drept procesual, iar modul în care instanţa de fond a interpretat probele administrate este şi el ferit de critici. Prima instanţă în mod corect a interpretat dispoziţiile legale incidente, respectiv normele relevante din Legea nr. 213/1998 şi din Legea nr 10/2001, dar şi interpretarea oficială dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008, de admitere a unui recurs în interesul legii. De asemenea, instanţa a explicat în detaliu care sunt argumentele pentru care cererea formulată de reclamanţi, de revendicare a bunului imobil în temeiul dreptului comun ( art. 480-481 din Codul civil) este inadmisibilă, fiind obligatorie urmarea căii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 după apariţia acestui act normativ.
Faţă de motivele invocate de reclamanţi prin cererea de apel, s-a apreciat că nu poate fi primită susţinerea lor în sensul că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat cererea prin prisma prevederilor Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001 şi ale HG nr. 498/2003, deşi reclamanţii apelanţi au indicat ca temei de drept al acţiunii lor prevederile art. 480-481 din Codul civil, motiv pentru care a fost denaturat cadrul juridic cu care instanţa a fost învestită. În acest sens s-a reţinut că Judecătoria nu a soluţionat pricina (în sensul pronunţării unei hotărâri de fond) prin prisma prevederilor legale amintite, întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă. Ca atare, o analiză de fond nu a fost făcută nici din perspectiva dreptului comun, dar nici din perspectiva legilor speciale reparatorii, iar motivele pentru care acţiunea în revendicare este inadmisibilă atunci când partea trebuia şi putea să se prevaleze de procedura reglementată în legea specială reparatorie au fost expuse pe larg în sentinţa primei instanţe.
Tribunalul a mai reţinut că susţinerea apelanţilor referitoare la faptul că Legea nr. 213/1998 invocată de prima instanţă priveşte exclusiv bunurile proprietate publică, reprezintă o abordare simplistă şi evident partizană cu propriile lor interese, fără o preocupare sinceră pentru respectarea prevederilor legale, instanţa de apel apreciind sub acest aspect că art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 este pe deplin aplicabil şi situaţiei din speţă, incidenţa sa fiind corect punctată de prima instanţă, în sensul că atâta timp cât partea avea la îndemână calea unei legi speciale de reparaţie, trebuia să o urmeze în detrimentul dreptului comun.
De asemenea, reclamanţii apelanţi au contestat şi considerentele primei instanţe privitoare la aplicarea în cazul acestui imobil a prevederilor Legii speciale nr. 10/2001, raportat la pretinsa natură a pricinii şi au apreciat că nici nu se aflau în situaţia de a opta între a alege ca acţiunea lor să fie soluţionată prin prisma dreptului comun (art. 480-481 din Codul civil) ori prin prisma legii speciale (Legea nr. 10/2001), deoarece, după cum au arătat, raportul juridic dedus judecăţii nu formează şi nu poate forma obiectul Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care între reclamanţi şi pârâtă nu a existat un raport de drept privat direct, prin care pârâta să fi preluat prin expropriere imobilul direct de la reclamanţi, iar pe de altă parte, aşa-zisul drept de proprietate al pârâtei nu s-a născut în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Tribunalul a reţinut că această susţinere a reclamanţilor apelanţi este combătută cu argumente potrivite de către intimată prin întâmpinare şi pe de altă parte, independent de argumentele asupra cărora insistă apelanţii, instanţa nu poate să ignore întregul trecut juridic al imobilului revendicat. Este adevărat că preluarea imobilului nu s-a făcut de către pârâtă, ci ea s-a realizat de către Statul Român în anul 1952 şi la fel de adevărat este faptul că pârâta a devenit proprietar al imobilului doar în actuala ordine juridică constituţională, însă această ultimă împrejurare este irelevantă şi nu poate conduce sub nicio formă la înlăturarea regimului juridic special aplicabil acestui bun în condiţiile în care în viziunea Legii nr. 10/2001, caracterul de bun preluat abuziv supus regimului acest act normativ este independentă de cine anume exercită, practic, dreptul de proprietate asupra imobilului. Faptul că pârâta SC S. SA este considerată în momentul de faţă proprietar al imobilului şi faptul că dobândirea dreptului de proprietate de către această entitate juridică s-a făcut în perioada anilor 1990, nu exclude, ci dimpotrivă, păstrează bunul în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, ca fiind un bun preluat în mod abuziv.
Cu privire la criticile reclamanţilor, prin care au susţinut că oricum, chiar dacă bunul imobil ar fi fost supus din punct de vedere juridic regimului instituit de Legea nr. 10/2001, totuşi, posibilitatea alternativă de a se folosi de calea dreptului comun, reprezentată de acţiunea în revendicare, a rămas neatinsă, instanţa de apel a reţinut că din această perspectivă, motivarea hotărârii judecătoriei este amplă şi convingătoare, principiile generale fiind expuse exhaustiv de prima instanţă.
De asemenea, referirile apelanţilor reclamanţi la decizia civilă nr. 2068/22.03.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă, în dosarul nr. 8189/118/2008 şi la decizia civilă nr. 1137/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă, precum şi la interpretările care ar trebui desprinse din aceste acte jurisdicţionale, sunt greşite.
Cele reţinute de instanţa supremă în decizia civilă nr. 2068/22.03.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă nu reprezintă în niciun caz o schimbare de optică a acesteia, o modificare a jurisprudenţei faţă de decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii în această materie, ci dimpotrivă, se constituie tocmai într-o punere în aplicare a acestei ultime decizii.
Cu privire la argumentele invocate de apelanţi din decizia civilă nr. 1137/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă, s-a reţinut că şi acestea sunt nefondate, raportat la datele prezentei speţe. În fapt, cele surprinse în decizia mai sus-amintită nu reprezintă decât o expunere a celor care deja au fost stabilite prin tezele secunde din decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite. În acest sens, în esenţă, o acţiune în revendicare de drept comun poate fi considerată ca admisibilă, dacă reclamantul justifică „un bun” în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dacă prin cererea sa nu tinde a aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Raportându-se la jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu pot fi consideraţi ca având „un bun”, în sensul Convenţiei.
În speţă, reclamanţii se găsesc în situaţia în care beneficiază de o hotărâre irevocabilă – decizia civilă nr. 1275/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr. 583/43/2007 – dar care nu face decât să constate caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului, desfiinţând înscrierea statului în cartea funciară, dar şi titlul cu care bunul a fost preluat. Nu există nicio dispoziţie a vreunei instanţe judecătoreşti prin care să se recunoască reclamanţilor un drept de proprietate asupra acelui imobil şi nicio dispoziţie prin care să se stabilească necesitatea restituirii bunului în favoarea lor. Dacă ar fi urmat calea specială instituită de Legea nr. 10/2001, cererea lor de restituire ar fi primit o soluţie de fond, fiind susceptibil de a obţine chiar restituirea în natură sau eventual despăgubiri, în măsura în care ar fi îndeplinit cerinţele legale, însă nu îşi pot pretinde drepturile pe calea de drept comun a acţiunii în revendicare.
S-a mai reţinut că în acelaşi sens, dar cu anumite particularităţi suplimentare, este şi punctul de vedere exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu noţiunea de „bun”, în paragraful 58 din Hotărârea din 9 decembrie 2008 pronunţată în Cauza Viaşu împotriva României.
În acest context s-a apreciat că reclamanţii ar fi putut justifica dobândirea sau redobândirea „unui bun”, în sensul Convenţiei, dar în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a legat recunoaşterea acestui „bun” de prealabila urmare a căilor expres reglementate de lege.
În consecinţă, s-a constatat că nu există din acest punct de vedere, nicio raţiune suficient de puternică pentru a face aplicarea tezei secunde din decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite şi pentru a declara admisibilă acţiunea în revendicare pornită de reclamanţi.
Tribunalul a reţinut totodată că o altă critică adusă în apel s-a referit la schimbarea temeiurilor pe care şi-au fundamentat reclamanţii în cererea de chemare în judecată, prin disjungerea petitului nr. 1 şi declinarea soluţionării acestuia în favoarea instanţei de contencios administrativ şi finalmente, prin neexaminarea cererii din perspectiva principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Nici această argumentaţie nu a fost apreciată ca fiind fondată. În primul rând, s-a constatat că reclamanţii nemulţumiţi de opţiunea judecătoriei, de disjungere şi apoi de declinare a competenţei de soluţionare a pricinii în favoarea Curţii de Apel Târgu-Mureş, ca instanţă de contencios administrativ, ar fi avut suficiente mijloace procedurale pentru a acţiona fie în sensul recurării sentinţei de declinare a competenţei, fie în sensul invocării unei excepţii de necompetenţă în faţa instanţei de contencios administrativ, însă reclamanţii nu au uzat de niciunul dintre aceste mijloace, ceea ce presupune că au acceptat competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea pricinii. În al doilea rând s-a apreciat că în condiţiile în care atât Curtea de Apel Târgu-Mureş, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs, au reţinut spre soluţionare cererea de anulare a actelor administrative, chiar raportat la natura motivelor de fapt şi de drept invocate în susţinerea ei, se traduce prin aceea că deja s-a stabilit în mod irevocabil atât competenţa de soluţionare a acelei cauze, cât şi limitele în care controlul legalităţii acelor acte administrative poate fi exercitat.
Instanţele de contencios administrativ au avut de soluţionat aceeaşi cerere, în privinţa petitului de anulare a Ordinului nr. 37/1995 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995 emise de MAPPM Bucureşti, ca şi cererea cu care a fost iniţial sesizată judecătoria. De asemenea, aceleaşi motive de nulitate au fost aduse şi în faţa jurisdicţiei de contencios administrativ. Prin urmare, în acest context, curtea de apel şi instanţa supremă au avut aptitudinea de a analiza valabilitatea actelor administrative atacate, din toate perspectivele invocate de reclamanţi, chiar şi în raport de incidenţa principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, iar soluţia a fost de respingere ca tardivă a acţiunii. Instanţa civilă, în momentul de faţă, nu mai poate să facă o analiză proprie, aprofundată, a acestei chestiuni, întrucât cererea de anulare a Ordinului nr. 37/1995 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995 emise de MAPPM Bucureşti nu mai constituie, ca urmare a disjungerii, obiect al prezentei judecăţi. Obiectul procesului de faţă, îl constituie exclusiv acţiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 480-481 din Codul civil, introdusă de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta, împreună cu toate consecinţele practice care ar putea deriva din admiterea ei.
În altă ordine de idei, chiar dacă cererea de chemare în judecată ar fi privită în întregul ei, incluzând şi primul petit, prin care s-a solicitat în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, anularea Ordinului nr. 37/1995 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995 emise de MAPPM Bucureşti, prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, către pârâtă, instanţa de apel a reţinut că natura pricinii este dată de temeiul de drept invocat de părţi în susţinerea sa (art. 480-481 din Codul civil), dar şi de obiectivul urmărit de acestea, respectiv obţinerea restituirii bunului preluat abuziv de către stat în anul 1952. Prin urmare, am fi în prezenţa unei încercări ocolite a reclamanţilor, de a obţine aceleaşi drepturi pentru care legiuitorul a instituit procedura specială a Legii nr. 10/2001 şi din nou, ne întoarcem la inexistenţa unei alternative pentru persoana interesată, între aplicarea regimului de drept comun şi aplicarea regimului legilor speciale de reparaţie.
Principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis reprezintă un efect general al nulităţii actelor juridice şi în raport de aceste caracteristici ale sale, face parte tot din noţiunea mai largă de „drept comun” pe care o înlătură legile speciale de reparaţie la care trebuiau să apeleze reclamanţii. Or, în aceste circumstanţe, chiar şi incluzând primul petit al cererii de chemare în judecată, inadmisibilitatea ei se păstrează.
În legătură cu chestiunea excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată de către intimată prin întâmpinare, raportat la soluţia cuprinsă în decizia civilă nr. 1275/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr. 583/43/2007, s-a reţinut că ea nu a putut fi calificată ca o excepţie de drept procesual în calea de atac a apelului, ci putea avea această natură juridică numai cu ocazia judecăţii de fond. În apel, excepţia cu pricina putea fi un motiv de exercitare a căii de atac dacă provenea de la apelant ori o simplă apărare, dacă provenea de la intimat, ca în cazul de faţă. Pe de altă parte, s-a apreciat că o cercetare aprofundată a acestei excepţii, în condiţiile în care apelul declarat de către reclamanţi urmează a fi respins, nu se mai impune.
În concret însă, s-a apreciat că nu se poate pune problema unei autorităţi de lucru judecat în sens procesual, aşa cum a fost cea invocată de către intimată, în raport de cele reţinute în decizia civilă nr. 1275/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, întrucât între cele două dosare lipseşte tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză.
Pentru considerentele arătate, Tribunalul a dispus respingerea apelului dedus judecăţii şi a făcut aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, dispunând şi obligarea reclamanţilor la plata în favoarea pârâtei a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii A. M., prin mandatar B. C. I. şi N. M. în calitate de moştenitoare a defunctei B. B. M. şi au solicitat în principal admiterea recursului, casarea hotărârile atacate şi rejudecând pe fond cauza, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, iar în subsidiar, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Târgu Mureş.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8, 9 şi 11 din Codul de procedură civilă.
În motivarea recursului reclamanţii au invocat faptul că atât hotărârea pronunţată de instanţa de fond, cât şi cea pronunţată instanţa de apel sunt netemeinice şi nelegale, fiind date cu aplicarea greşită a legii şi cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbând natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În primul rând s-a subliniat faptul că reclamanţii au înţeles să promoveze o acţiune în revendicare împotriva SC S. SA, susţinându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 şi 481 din vechiul Cod civil.
Sub acest aspect s-a invocat faptul că niciuna dintre cele două instanţe ale căror hotărâri au fost atacate nu au făcut niciun fel de referire la modul în care reclamanţii şi-au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Xxx.
În susţinerea recursului declarat reclamanţii au făcut un scurt istoric al litigiilor derulate cu privire la imobilul în litigiu, arătând că imobilul menţionat a aparţinut antecesoarei acestora defuncta A. O., iar la data de 07.07.1997 au promovat o acţiune civilă împotriva Statului Român, reprezentat prin Primăria Municipiului Târgu-Mureş, prin care au solicitat să se constate nulitatea încheierii de întabulare nr. 388/29.05.1952 din C.F. nr.800/II Târgu Mureş, nr. top.2602/2/1 şi 2602/3/1 şi a actelor în baza căreia ea a fost emisă şi restabilirea situaţiei anterioare de CF prin reîntabularea dreptului de proprietate pe numele foştilor proprietari. S-a susţinut că acţiunea respectivă era practic o acţiune în revendicare, îndreptată împotriva Statului Român, acţiunea fiind promovată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, iar prin decizia civilă nr. 1642/20.03.2001, pronunţată în cauză de fosta Curte Supremă de Justiţie s-a reţinut că acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi anterior Legii nr. 10/2001 este perfect admisibilă.
Reclamanţii au mai relevat că în anul 2007, Curtea de Apel Târgu-Mureş prin decizia civilă nr. 1275/R/23.11.2007, pronunţată în dosarul cu nr. 583/43/2007 a dispus în mod irevocabil, „constatând nulitatea încheierii de întabulare nr. 388/29.05.1952, privind imobilul situat în Xxx, înscris în CF nr.4677 top 2602/2/1 şi 2602/3/1 şi transcris în CF nr. 800/II Târgu Mureş, precum şi a actului de preluare a imobilului în proprietatea statului care a stat la baza emiterii acestei încheieri de CF”.
În acest context reclamanţii au apreciat că momentul pronunţării Curţii de Apel Târgu-Mureş, respectiv data de 23.11.2007 coincide cu momentul în care demersurile lor de revendicare a imobilului de la Statul Român au încetat, la acel moment stabilindu-se nevalabilitatea titlului Statului Român. Totodată reclamanţii au susţinut că din acel moment nu se mai încadrau în prevederile Legii nr. 213/1998, respectiv ale Legii nr. 10/2001 pentru a redobândi imobilul în litigiu, deoarece acel imobil nu se mai afla în proprietatea Statului Român, ci în proprietatea unei persoane juridice de drept privat, respectiv a pârâtei SC S. SA.
În acest context s-a susţinut că în mod eronat instanţele au reţinut în prezenta cauză că nu sunt incidente prevederile art. 480 şi 481 din vechiul Cod civil.
În opinia recurenţilor reclamanţi, raportat la data promovării acţiunii, respectiv 13.10.2009 şi raportat la faptul că la acea dată dreptul de proprietate al Statului Român a fost radiat în condiţiile deciziei civile nr. 1275/R/2007 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, pronunţată în dosar nr. 583/43/2007 şi ţinând cont de şi de faptul că termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a expirat, în speţă nu se poate vorbi despre vreo posibilitate de a alege calea juridică de urmat, singura cale de urmat fiind aceea a unei acţiuni în revendicare întemeiată la data promovării ei pe prevederile art. 480-481 din vechiul Cod civil.
Faţă de aspectele reţinute de instanţa de apel în sensul că SC S. SA a devenit proprietar printr-un transfer pe care Statul Român l-a făcut în mod voluntar şi, prin urmare, pârâta SC S. SA este continuatoarea cu titlu particular a drepturilor şi obligaţiilor antecesorului său, care nu este nimeni altul decât Statul Român, reclamanţii au susţinut că în conformitate cu acest raţionament al instanţei de apel, de vreme ce titlul Statului Român a fost desfiinţat ca urmare a constatării nulităţii actului menţionat mai sus atunci şi titlul intimatei-pârâte are aceeaşi soartă, respectiv şi acest titlu este nul de drept.
O altă critică pe care reclamanţii au formulat-o vizează incidenţa cauză a deciziei civile nr. 2068/22.03.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii susţinând că această hotărâre judecătorească are menirea de a clarifica o situaţie similară cu cea dedusă judecăţii, indiferent de data promovării cererii ce a fost soluţionată prin decizia amintită, aceasta deoarece prin această decizie s-au clarificat situaţii juridice de fapt prin prisma incidenţelor normelor juridice în vigoare.
Referitor la aprecierile făcute prin hotărârile atacate în sensul că după apariţia Deciziei nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o acţiune în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român nu ar mai fi admisibilă, reclamanţii au invocat faptul că interpretarea dată cu privire la aplicabilitatea acestei decizii în cauză este una eronată, deoarece decizia respectivă este ulterioară deciziei Curţii de Apel Târgu-Mureş, care a fost pronunţată la data de 23.11.2007. Astfel s-a arătat că la data de 09.06.2008 (data pronunţării Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), dreptul de proprietate al Statului Român a fost desfiinţat ca urmare a constatării nulităţii actului de preluare a imobilului. Prin urmare, din moment ce la data pronunţării Deciziei nr. 33/2008, Statul Român nu mai era proprietar, în opinia reclamanţilor această decizie nu se poate aplica în speţa de faţă.
În concluzie, reclamanţii au susţinut că prin prisma celor arătate anterior şi în condiţiile în care litigiul se poartă între persoane de drept privat, singura cale ce se putea urma era cea prevăzută de art. 480-481 vechiul Cod civil.
În aceste condiţii reclamanţii au precizat că îşi menţin punctul de vedere conform căruia acţiunea în revendicare este întemeiată fie prin aplicarea principiului “resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”, fie prin compararea titlurilor lor cu titlul SC S. SA.
Referitor la aplicarea principiului “resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis” s-a arătat că însuşi judecătorul care a motivat hotărârea în apel a reţinut că intimata-pârâtă ar fi continuatoarea în drepturi şi obligaţii a Statului Român, or în condiţiile în care titlul Statului Român a fost desfiinţat este evident că şi titlul SC S. SA urmează aceeaşi soartă.
În situaţia în care se analizează admisibilitatea acţiunii în revendicare prin prisma comparării titlurilor s-a subliniat faptul că titlul reclamanţilor se bazează pe dreptul lor de proprietate înscris în CF ca urmare a constatării nulităţii încheierii de întabulare nr. 388/29.05.1952. Totodată s-a arătat că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2068/2012 a caracterizat, într-o situaţie identică, titlul reclamantului ca fiind preferabil în contextul în care reclamantul era moştenitorul unor persoane deposedate abuziv prin naţionalizare, în timp ce statul a dobândit imobilul fără titlu valabil. În aceste condiţii, acţiunea în revendicare a unui imobil preluat fără titlu valabil, a fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia, care nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, este admisibilă când este formulată împotriva unei societăţi comerciale privatizate, care deţine bunul prin efectul unor transmisiuni universale sau cu titlu universal (reorganizare sau transformare).
Reclamanţii au invocat, de asemenea, faptul că titlul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în urma privatizării fostelor societăţi de stat, în baza Ordinului nr. 37/1995, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M14 nr. 0021/1995, emise de MAPPM Bucureşti şi faţă de acest mod de dobândire a dreptului de proprietate, prin prisma celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2068/2012 s-a susţinut că în cauza dedusă judecăţii nu este necesar a se verifica dacă SC S. SA a fost sau nu de bună-credinţă în momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din Xxx. S-au invocat şi considerentele deciziei menţionate referitoare la efectele admiterii unei acţiuni în revendicare de genul celei promovate de reclamanţi, în sensul că prin art. 324 al OUG nr. 88/1997, în forma dată de Legea nr. 99/1999, se prevede că instituţiile publice implicate în privatizarea asigură repararea prejudiciului cauzat societăţii comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat, plătind o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor. De asemenea, s-a precizat că instanţa supremă a analizat prin aceeaşi decizie şi actele juridice care cad sub incidenţa art.45 din Legea nr.10/2001, stabilind că în sfera acestor acte nu pot cădea decât acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, încheiate cu titlu oneros sau gratuit. De aceea, efectul consolidant al art. 45 din Legea nr.10/2001 nu se putea produce în persoana pârâtei, care a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărarea de acţiuni de la F.P.S şi F.P.P.
În concluzie s-a susţinut că în speţă titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil celui deţinut de către pârâtă.
Reclamanţii au apreciat de asemenea, că acţiunea în revendicare este întemeiată şi prin prisma noţiunii de “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care prin hotărârea Curţii de Apel Târgu-Mureş s-a recunoscut nulitatea actului prin care imobilului situat în Xxx a intrat în proprietatea statului.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la plata cărora au fost obligaţi reclamanţii s-a apreciat că cuantumul onorariului de avocat este exagerat şi s-a solicitat (dacă va fi cazul), să se procedeze la cenzurarea acestuia.
Pârâta intimată SC S. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, conform actelor justificative anexate.
Pârâta intimată prin întâmpinarea formulată a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţie ce a fost ridicată atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, pârâta relevând faptul că potrivit art. 38 din OUG nr. 80/2013, în situaţia în care constată că în faza procesuală anterioară taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal, instanţa investită cu soluţionarea căii de atac a dispus obligarea părţii la plata taxei de timbru aferente şi pentru care solicită a se proceda în consecinţă.
În opinia pârâtei, acţiunea introductivă întemeiată pe prevederile dreptului comun, era supusă timbrajului după valoarea patrimonială.
S-a susţinut că excepţia de netimbrare este o excepţie de ordine publică, în acelaşi timp dirimantă şi poate fi ridicată în orice stadiu al litigiului, inclusiv în căile de atac, astfel că nu poate exista doar o dată fixă pentru invocarea acesteia, din perspectiva instanţei, cât şi părţii pârâte, iar faţă de regimul juridic aplicabil raportului litigios, exprimat clar de reclamante, acţiunea după obiectul format din petitele ce le cuprinde nu beneficiază de scutirea taxei judiciare de timbru.
Totodată intimata pârâtă a mai invocat excepţia autorităţii de lucru judecat – prezumţie legală absolută, raportat la hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior în litigiile dintre părţi. Astfel s-a făcut referire la decizia civilă nr. 1275/R/23 noiembrie 2007, pronunţată de către Curtea de Apel Târgu – Mureş, Secţia civilă, în dos. nr. 967/2003/C prin care s-au admis în parte cele două recursuri, iar în rejudecare instanţa de recurs a anulat încheierea de întabulare din anul 1952 în contradictoriu cu Primăria Târgu-Mureş, respingând restul petitelor reclamantelor şi la sentinţa nr. 126 din 6 mai 2011, pronunţată de către Curtea de Apel Târgu-Mureş în dos. nr. 10803/320/2009, rămasă definitivă şi devenită irevocabilă prin decizia nr. 2708/31 mai 2012, pronunţată de Î.C.CJ. în dosarul cu acelaşi număr, prin care s-a respins recursul declarat de Bâra Bianca şi A. M., care de asemenea are putere de lucru judecat potrivit art. 1201 – 1202, ca o prezumţie absolută şi se află sub aplicarea excepţiei de drept procesual a autorităţii de lucru judecat, potrivit art. 162 şi 166 Cod procedură civilă, sub imperiul căreia s-a judecat litigiul.
Cu referire la excepţia invocată, pârâta a relevat că în jurisprudenţă s-a statuat că instanţa de judecată nu trebuie să identifice cele trei elemente comune ale cauzelor în judecată, ci trebuie să verifice şi să identifice dezlegarea dată de către o altă instanţă în cadrul unui proces asupra unei anumite situaţii juridice existente între părţi sau cu privire la aspecte care se află în legătură cu obiectul ce se relevă în faţa judecăţii în mod succesiv, o astfel de situaţie fiind identică cu litigiul dedus judecăţii, motiv pentru care s-a solicitat admiterea excepţiei.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a invocat faptul că recursul este nefondat şi în acest sens s-a susţinut că în opoziţie cu cele susţinute de reclamante trebuie avut în vedere că nu modalitatea de dobândire de către pârâta SC S. SA a dreptului de proprietate stabileşte regimul juridic aplicabil revendicării din litigiu, ci clarificarea dacă imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român. Este adevărat că între reclamante, pe de o parte şi pârâtă, de pe altă parte nu a existat un raport juridic direct de preluare abuzivă a imobilului, dar tocmai pentru acest motiv argumentarea reclamantelor nu are logică, pentru că între părţi în lipsa totală a unui raport juridic contractual sau delictual nu se poate lega după dreptul comun niciun raport procesual prin care pârâta să poată fi obligată la restituire.
S-a mai arătat că Instanţa de apel nu s-a folosit de norme de drept străine şi nici nu a înlăturat în mod nejustificat prevederile art. 480 – 481 din vechiul Cod civil, în fazele procesuale reţinându-se în mod corect că unei atare cereri de revendicare, cum este cea promovată de reclamanţi nu îi sunt aplicabile regulile dreptului comun, deoarece fiind în discuţie un imobil pretins a fi preluat abuziv de stat, devine aplicabil un regim juridic distinct şi specific. Instanţa de fond nu a schimbat natura juridică a acţiunii promovate, dimpotrivă, a arătat temeiul greşit dar mai ales procedura inadmisibilă urmată de reclamanţi. Astfel s-a arătat că pentru imobilele din categoria celor preluate abuziv, prin Legea nr. 10/2001 sunt stabilite o serie de proceduri administrative şi judiciare, calea stabilită de legea menţionată fiind singura cale de valorificare a drepturilor pretinse de persoanele îndreptăţite, legea specială având prioritate în faţa dreptului comun.
De asemenea, pârâta a combătut şi susţinerea reclamanţilor în sensul că cercetarea judecătorească a fost denaturată de la început prin disjungerea petitului 1 al acţiunii şi considerarea lui ca fiind o cerere întemeiată pe prevederile legii contenciosului administrativ. Sub acest aspect s-a arătat că cele două instanţe care s-a pronunţat cu privire la cererea disjunsă – Curtea de Apel Târgu-Mureş şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au declarat competente material şi au stabilit natura litigiului de contencios administrativ, până la nivelul instanţei supreme şi, ca atare, fiind o decizie irevocabilă orice alt comentariu este de prisos.
Prin urmare, în prezent orice demers al reclamanţilor este tardiv, pentru că Sentinţa nr. 6916/2010 a fost dată cu drept de recurs în termen de 5 zile, cale care nu s-a exercitat de reclamante, iar în faţa instanţelor de contencios administrativ, nici în fond, nici în recurs nu s-a invocat de aceleaşi reclamante nici o excepţie, nicio chestiune prealabilă, niciun incident asupra naturii juridice a petitului disjuns şi declinat. Pe de altă parte, încheierea de suspendare întemeiată pe prevederile art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă a anticipat soluţia în raport de hotărârile instanţelor de contencios administrativ, însă nu a fost recurată nici măcar ca o măsură de precauţie.
Referitor la principiul resoluto jure dantis, resolvitur ius accipientis, s-a invocat faptul că acest principiu nu-şi găseşte aplicabilitate în speţă, în mod automat indiferent de soarta titlului Statului. De altfel, titlul Statului nu a fost anulat şi nu a existat niciun proces care să aibă acest obiect, existând doar o acţiune de rectificare de carte funciară, iar în cadrul acelui litigiu s-a anulat actul de întabulare din anul 1952 şi instanţa nu a restabilit o situaţie de drept care se putea face decât după procedura Legii nr. 10/2001.
În ceea priveşte decizia de speţă nr. 2068/22.03.2012, s-a arătat că speţa soluţionată prin acea decizie nu este asemănătoare şi nici identică cu speţa de faţă, iar Decizia nr. 33/2008 fiind adoptată în recurs în interesul legii are o forţă juridică superioară unei decizii de speţă, neavând relevanţă când a fost pronunţată.
În opinia pârâtei soluţia instanţei de apel de menţinere a soluţiei primei instanţe, prin care acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca inadmisibilă este legală şi în acest sens s-a invocat faptul că în speţă nu ne găsim în ipostaza unei revendicări clasice care să facă posibilă compararea titlurilor, a vechimii acestora sau care este mai bine caracterizat şi, de asemenea, nu este identică speţa cu cea menţionată de către reclamante, soluţionată prin decizia nr. 2068/2012. În prezenta cauză este aplicabilă, potrivit Deciziei nr. 33/2008, numai legea specială care are un regim juridic unitar şi anterior. Pe de altă parte chiar şi Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale face trimitere la o lege specială ulterioară, care ar trebui să fie Legea nr. 10/2001, de care reclamanţii nu s-au folosit.
Pârâta a considerat că recursul este nefondat şi pentru că expunerea acestuia nu se bazează pe nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă anterior. Astfel deşi în memoriul de recurs se susţine că acţiunea introductivă este practic o acţiune în revendicare îndreptată împotriva Statului Român se impune a se constata că nu se aduc critici pe temeiuri juridice relevante, care să se încadreze în vreun temei de recurs.
Reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinare şi au solicitat să se dispună respingerea excepţiilor invocate prin întâmpinare, înlăturarea apărărilor ca neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Instanţa de recurs a reţinut cauza în pronunţare la data de 15.01.2015 şi a dispus amânarea pronunţării pentru data de 22.01.2015. Prin concluziile scrise care au fost depuse de pârâtă la data de 22.01.2015, s-a invocat faptul că în speţă litigiul dedus judecăţii a fost calificat de reclamanţi ca fiind o revendicare potrivit dreptului comun, întemeiată pe prevederile art. 480 şi 481 din vechiul Cod civil. În aceste condiţii s-a susţinut că dată fiind valoarea imobilului în litigiu compus din construcţii şi teren -1.664.182,19 lei, instanţele erau datoare din oficiu să îşi verifice competenţa materială în soluţionarea litigiului, această competenţă fiind atrasă de valoarea obiectului patrimonial ce se revendică. Dată fiind această situaţie, pârâta a apreciat că se impune ca instanţa să repună pricina pe rol şi să rezolve excepţia de necompetenţă materială.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:
În primul rând, referitor la excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâta SC S. SA trebuie precizat că la termenul de judecată din 15.01.2015 părţile au pus concluzii pe fond în faţa instanţei de recurs, fiind prezenţi atât reprezentantul reclamanţilor, cât şi reprezentantul pârâtei, dispunându-se amânarea pronunţării la data de 22.01.2015.
Excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei în soluţionarea cauzei deduse judecăţii a fost invocată de pârâtă doar prin concluziile scrise depuse în data de 22.01.2015, deşi valoarea imobilului invocată de pârâtă era cunoscută, conform propriilor susţineri, încă de dinaintea soluţionării cauzei în primă instanţă, respectiv din luna octombrie 2013, iar pârâta a fost reprezentată de avocat pe tot parcursul judecării cauzei, atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac.
În contextul în care la data de 15.01.2015 dezbaterile din recurs au fost închise, excepţia invocată de pârâtă ulterior acestui moment nu mai poate fi luată în considerare, în condiţiile în care nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor şi ca atare soluţionarea căii de atac deduse judecăţii se impune a se face în limitele stabilite până la acordarea cuvântului în fond în recurs.
În ceea ce priveşte excepţia netimbrării acţiunii introductive, invocată de pârâtă, excepţie ce a fost ridicată şi în fazele procesuale anterioare, aceasta a fost pusă în discuţia părţilor de instanţa de recurs la termenul din 15.01.2015, fiind respinsă.
În privinţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de recurs a reţinut că aceasta a fost invocată pentru prima dată de pârâtă cu ocazia judecării cauzei în primă instanţă şi a fost respinsă. Pârâta nu a declarat apel în cauză faţă de modul de soluţionare al acestei excepţii, sentinţa primei instanţe fiind atacată cu apel doar de către reclamanţi şi în aceste condiţii, în mod justificat a reţinut instanţa de apel, că în situaţia în care s-ar aprecia că excepţia în discuţie este întemeiată, o eventuală schimbare a hotărârii primei instanţe nu s-ar putea dispune, deoarece s-ar încălca principiul neagravării situaţiei reclamanţilor în propria cale de atac şi sub acest aspect argumentele avute în vedere de instanţa de apel în analiza excepţiei menţionate sunt valabile şi în recurs.
În recurs reclamanţii au precizat că înţeleg să invoce excepţia autorităţii de lucru judecat ca prezumţie raportat la hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior cu privire la imobilul în litigiu, făcând referire expresă la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.
Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat presupune că modalitatea în care au fost dezlegate în procesul anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi nu mai poate fi contrazisă într-un proces ulterior, în cadrul noului proces instanţa neavând posibilitatea de a face propria verificare jurisdicţională. Sub acest aspect trebuie avut în vedere faptul că în speţă prin sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă şi care a fost menţinută de instanţa de apel s-a soluţionat acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi, întemeiată pe prevederile art. 480 – 481 Cod civil, iar din considerentele deciziei atacate rezultă că la judecarea apelului, instanţa de apel a ţinut cont de modul cum au fost tranşate chestiunile litigioase deduse judecăţii în procesele anterioare, soluţionate prin decizia civilă nr. 1275/R/2007, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş şi prin sentinţa civilă nr. 126/2011, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş. În atare situaţie, ţinând seama şi de faptul că pârâta nu a declarat recurs împotriva deciziei tribunalului, iar puterea de lucru judecat a fost invocată doar ca prezumţie, Curtea a apreciat că solicitarea pârâtei de a se soluţiona cauza pe baza excepţiei autorităţii de lucru judecat, fără a analiza motivele de recurs formulate de reclamanţi, este nefondată.
Referitor la recursul declarat de reclamanţi, instanţa de recurs a reţinut că prin memoriul de recurs aceştia au invocat faptul că momentul la care Curtea de Apel Târgu-Mureş a pronunţat decizia civilă 1275/R/23.11.2007 coincide cu momentul la care demersurile lor de revendicare a imobilului în litigiu de la Statul Român au încetat, la acel moment stabilindu-se nevalabilitatea titlului Statului Român faţă de imobilul revendicat de reclamanţi.
Faţă de susţinerile reclamanţilor în sensul că în litigiul anterior au promovat o acţiune în revendicare împotriva Statului Român înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, acţiune prin care urmăreau readucerea imobilului în patrimoniul lor şi în cadrul acelui litigiu s-a stabilit că acţiunea lor este perfect admisibilă trebuie precizat că acel litigiu s-a finalizat prin decizia civilă 1275/R/23.11.2007 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi prin această decizie s-a dispus anularea încheierii de întabulare din anul 1952 privind imobilul în litigiu şi a actului de preluare în proprietatea statului a acestui imobil, act care a stat la baza încheierii anterior menţionate, fără ca prin hotărârea respectivă să se fi recunoscut calitatea de proprietari a antecesorilor reclamanţilor şi fără a se dispune în mod expres restituirea imobilului în litigiu.
Susţinerile reclamanţilor în sensul că de la momentul pronunţării deciziei sus-menţionate imobilul în litigiu nu se mai încadra în prevederile Legii nr. 10/2001 se apreciază a fi nefondate. Sub acest aspect trebuie avut în vedere faptul că prin Legea nr. 10/2001 sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizate inclusiv acele imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la intrarea în vigoare a legii în temeiul art. 480 şi 481 Cod civil. Prin urmare pentru a se stabili dacă un imobil se încadrează în categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 se impune a se clarifica dacă respectivul imobil a fost preluat abuziv de Statul Român în perioada de referinţă a legii. În speţă, imobilul revendicat de reclamanţi a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 şi prin urmare se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, care fac obiectul de reglementare a acestei legi, neavând relevanţă cine exercită în prezent dreptul de proprietate asupra imobilului.
Prin urmare în prezenta speţă, în care acţiunea dedusă judecăţii a fost înregistrată la 13.10.2009, ne aflăm în situaţia în care deşi în privinţa imobilului în litigiu s-a stabilit existenţa unei preluări abuzive, în acelaşi timp nu s-a dispus şi restituirea bunului şi ca atare reclamanţii nu se pot prevala de un titlu valorificabil în acţiunea în revendicare. Pe de altă parte imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin care a fost reglementată o procedură de reparaţie de imediată aplicare în folosul tuturor categoriilor de proprietari deposedaţi abuziv de bunurile lor imobile şi după apariţia acestei legi singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate abuziv este cea prevăzută de legea în discuţie, cale pe care reclamanţii nu au urmat-o. Legea nr. 10/2001, prin obiectul de reglementare este o lege specială, faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare şi fiind vorba de existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, în raport de principiul specialia generalibus derogant, se impune aplicarea obligatorie a normei speciale. De altfel raportul dintre legea specială şi dreptul comun a fost tranşat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii a statuat că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale.
În fazele procesuale anterioare instanţele au făcut referire la Legea nr. 213/1998, tocmai pentru a sublinia faptul că această lege a prevăzut faptul că imobilele preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, însă în contextul în care imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, devin incidente prevederile acestei legi, care este legea specială.
Contrar susţinerilor reclamanţilor, în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 1275/R/2007 a Curţii de Apel Târgu-Mureş nu s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu şi ca atare în mod nejustificat se susţine că singura cale de urmat era cea prevăzută de art. 480 – 481 Cod civil.
Din moment ce la data formulării acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză, având ca obiect revendicarea imobiliară de drept comun, reclamanţii nu aveau un titlu valorificabil în acţiunea respectivă, Curtea a reţinut că la acel moment erau obligatorii pentru instanţă şi pentru părţile din proces dezlegările date prin Decizia nr. 33/1998 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că nu se pot susţine cu succes criticile reclamanţilor referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Reclamanţii au reiterat în recurs susţinerile din fazele procesuale anterioare în sensul că în prezenta cauză ar trebui să se ţină seama de decizia civilă nr. 2068/23.02.2012, pronunţată de de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionată o speţă similară. Instanţa de apel a arătat în detaliu motivele pentru care ceea ce s-a statuat prin acea decizie de speţă nu poate fi reţinut şi în prezenta cauză, instanţa de recurs însuşindu-şi sub acest aspect considerentele instanţei de apel. Pe de altă parte trebuie subliniat că reclamanţii au ignorat faptul că acţiunea în revendicare soluţionată prin decizia amintită a fost promovată în anul 1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind supusă astfel regulilor care guvernează acţiunea în revendicare de drept comun, în timp ce în prezenta cauză acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 – 481 Cod civil, a fost promovată la data de 13.10.2009 şi prin urmare situaţia din cele două speţe nu poate fi similară, iar interpretările făcute de instanţă în acea decizie nu pot fi preluate în prezentul litigiu.
Reclamanţii au făcut referire şi la aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, însă, după cum s-a mai arătat, trebuie avut în vedere faptul că prin decizia civilă de care s-au prevalat aceştia, deşi s-a stabilit existenţa unei preluări abuzive nu s-a dispus asupra restituirii imobilului în litigiu şi nu s-a recunoscut dreptul foştilor proprietari la restituire. Mai mult, obiectul prezentului litigiu îl constituie doar acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 – 481 Cod civil, în condiţiile în care petitele din acţiunea introductivă prin care s-a solicitat, în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, anularea actelor în baza cărora pârâta a dobândit dreptul de proprietate au fost disjunse şi soluţionate pe cale separată, fiind respinse prin hotărâre irevocabilă. Prin urmare, din această perspectivă, în speţă nu se poate pune problema nici a aplicării acestui principiu şi nici a comparării titlurilor.
Reclamanţii au mai invocat faptul că acţiunea promovată de ei este întemeiată şi prin prisma noţiunii de „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care prin hotărârea Curţii de Apel Târgu-Mureş s-a recunoscut nulitatea actului prin care imobilului situat în Xxx a intrat în proprietatea statului.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun” , trebuie precizat că, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează doar bunurile actuale, deja dobândite, a căror restituire să poată fi obţinută ca efect al admiterii acţiunii în revendicare. Accepţiunea noţiunii de „bun actual” în patrimoniul unei persoane, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, aşa cum rezidă din Hotărârea-pilot Atanasiu contra României, este aceea a existenţei unei hotărâri definitive şi executorii prin care instanţele să fi recunoscut calitatea de proprietar, iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.
Din moment ce în privinţa imobilului în litigiu nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a acestuia, în mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui bun în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nefiind incidente astfel prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare în condiţiile în care imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun a fost introdusă de reclamanţi după intrarea în vigoare a legii menţionate şi totodată având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada că deţin un act al autorităţii publice sau o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea imobilului în litigiu, respectiv să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, drept a cărui protecţie să o invoce în prezenta cauză, dimpotrivă pârâta fiind cea care a făcut dovada că imobilul respectiv aparţine patrimoniului său, Curtea a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre în acord cu dispoziţiile din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în mod justificat a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din apel, reclamanţii fiind în culpă procesuală, în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă şi în raport de complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de reprezentantul pârâtei instanţa de recurs apreciază că nu se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamanţilor.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Curtea a reţinut că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, întrucât instanţa de apel a interpretat corect actele deduse judecăţii şi nu a denaturat conţinutul acestora şi totodată a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă, aceste prevederi au fost abrogate prin OUG nr. 138/2000 şi ca atare criticile privind modul în care instanţa a stabilit situaţia de fapt în funcţie de probele administrate nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs.
Faţă de cele ce preced, constatându-se că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă acesta urmează să fie respins ca atare.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, reclamanţii vor fi obligaţi la plata în favoarea pârâtei a sumei de 6.591 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
