Actiune pentru constatarea nulitatii absolute.
Inaplicabilitatea regulii unanimitatii coindivizarilor
Cererea de constatare a nulitatii absolute poate fi promovata de orice persoana interesata, inclusiv în cazul persoanelor îndreptatite sa formuleze actiunea în temeiul Legii nr.10/2001. Regula unanimitatii nu se aplica în aceste cazuri, nefiind promovata o actiune în revendicare a imobilului în litigiu.
(Decizia nr.998 din 8 noiembrie 2004 – Sectia a III-a Civila)
Prin sentinta civila nr.4273/25.06.2003 (dosar nr.2653/2003), Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a admis cererea principala si cererea de interventie formata disjunse, formulate de reclamantul P.A. în contradictoriu cu pârâtii I.R.I., I.I.R., SC “A.” SA, M.B. prin P.G. si intervenienta M.S.M., a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru apartamentul nr.12 din Bucuresti, precum si nulitatea absoluta a contractului de vânzare – cumparare nr.N00609/31.10.1996 încheiat între pârâtii Municipiul Bucuresti prin SC “A.” SA si I.R.I., I.I.R.
Deliberând asupra cererii cu care a fost investita, având ca obiect constatare nevalabilitatii titlului statului si constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare – cumparare nr.N00609/1996, instanta de fond a retinut urmatoarele:
Reclamantul P.A., în calitate de mostenitor al numitei D.G., cea care în anul 1947 dobândise alaturi de S.D. dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin actul de vânzare – cumparare autentificat sub nr.25256/9.06.1947 la Sectia Notariat a Tribunalului Ilfov, a formulat la 8.07.1996, odata cu intrarea în vigoare a Legii nr.112/1995 cerere în baza acestui act normativ, înregistrata la dosarul nr.992, iar Comisia locala de aplicare a legii a înaintat-o catre Comisia municipala la 3.10.1997, nefiind înca finalizata. Intervenienta M.S.M., în calitate de mostenitoare a numitului D.S. a formulat, de asemenea, o cerere de acordare a despagubirilor în temeiul Legii nr.112/1995, nesolutionata pâna în prezent.
Imobilul în cauza a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, figurând la pozitia nr.2395.
Prin intermediul executorilor judecatoresti de pe lânga Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, reclamantul l-a notificat pe pârâtul I.R.I. la data de 6.08.1996.
Contractul de vânzare – cumparare a carui nulitate se solicita s-a încheiat între pârâti la 31.10.1996 si a avut ca obiect apartamentul nr.12 din Bucuresti.
Instanta de fond a analizat modalitatea în care imobilul a fost preluat de catre stat, în baza art.6 din Legea nr.213/1998, ajungând la concluzia ca bunul a fost preluat fara titlu valabil, conform art.2 alin.1 lit.h din Legea nr.10/2001.
Întrucât reclamantul a invocat prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, instanta de fond, în baza principiului disponibilitatii, a analizat principiul bunei-credinte.
Astfel, s-a considerat ca pârâta P.M.B. a cunoscut ca reclamantul formulase cerere de restituire în natura a imobilului în litigiu în anul 1996, ce nu a fost solutionata pâna la data vânzarii bunului 31.10.1996, întrucât reprezentantul sau SC “A.” SA a recunoscut la interogatoriu ca avea cunostinta de cererea reclamantului.
Din probele administrate a rezultat ca pârâtii persoane fizice au cunoscut situatia juridica a imobilului la data achizitionarii lui. S-au purtat discutii sub acest aspect între pârâta I.I.R. si intervenienta M.S.M., astfel încât cumparatorii au avut cunostinta de existenta unor cereri formulate în temeiul Legii nr.112/1995.
Mai mult, la 6.08.1996 reclamantul l-a notificat pe pârâtul I.R.I., aducându-i la cunostinta ca situatia apartamentului pe care-l cumpara este în curs de lamurire, iar daca opteaza pentru cumparare o face pe riscul sau. Din actele existente la dosar (fila 14), a rezultat ca este neîntemeiata sustinerea pârâtilor cumparatori în sensul ca nu au primit notificarea transmisa prin intermediul executorilor judecatoresti.
Prima instanta a constatat ca reclamantul, caruia îi revenea sarcina probei, a rasturnat prezumtia de buna-credinta instituita prin art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Pentru aceste argumente a fost admisa cererea principala, dar si cererea de interventie, cea din urma si în considerarea faptului ca intervenienta este mostenitoarea celuilalt coproprietar D.S., iar, conform dispozitiilor art.57 alin.1 Cod procedura civila, reclamantul se poate prevala de acest mijloc procedural ori de câte ori doreste sa faca opozabila unei persoane hotarârea judecatoreasca.
Prin decizia civila nr.106/3.02.2004 (dosar nr.3905/2003), Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantii – pârâti I.R.I., I.I.R. si M.B. prin P.G..
În considerentele deciziei, tribunalul a retinut urmatoarele:
Criticile formulate de apelantii – pârâti în privinta capatului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilitatii titlului statului pentru imobilul în litigiu sunt nefondate.
În conformitate cu art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, instanta de fond avea competenta sa stabileasca valabilitatea titlului statului. Procedând la aceasta, a apreciat corect ca statul a preluat abuziv imobilul în discutie, întrucât Decretul nr.92/1950 a fost aplicat cu încalcarea dispozitiilor sale (nu exista identitate între persoana mentionata în listele anexe si adevaratul proprietar, s-a ignorat faptul ca D.G. era coproprietara imobilului).
De asemenea, preluarea bunului în baza Decretului nr.92/1950 era contrara prevederilor Constitutiei din 1948, care garanta proprietatea privata. Decretul nu avea forta juridica a unei legi, de unde rezulta neconstitutionalitatea sa. În acelasi timp au fost încalcate dispozitiile art.481 Cod civil, precum si prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, pactele si tratatele internationale la care România era parte semnatara.
Retinând ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu, tribunalul a constatat ca prima instanta a analizat corect valabilitatea contractului de vânzare – cumparare încheiat între pârâti prin prisma dispozitiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001. Atât vânzatorul, cât si cumparatorii au cunoscut situatia juridica a bunului în cauza la momentul încheierii actului de vânzare – cumparare.
Pârâta P.M.B., în calitate de vânzator, a cunoscut ca imobilul fusese revendicat în temeiul Legii nr.112/1995, cât timp la dosar s-a depus dovada înregistrarii cererii de restituire în natura nr.992/8.07.1996, înregistrata la Comisia Sectorului 2 Bucuresti de aplicare a Legii nr.112/1995 din cadrul Municipiului Bucuresti.
Este lipsit de relevanta faptul ca mandatarul SC “A.” SA a confirmat initial existenta unei cereri pentru despagubiri, cât timp exista cea de restituire în natura (8.07.1996), iar ulterior a revenit si a afirmat depunerea cererii de catre reclamant.
La dosarul cauzei exista dovada comunicarii notificarii reclamantului catre pârâtii persoane fizice, prin intermediul executorilor judecatoresti, astfel încât sustinerea contrara nu a fost primita.
Din analiza continutului notificarii nr.2887/1996 rezulta în mod neîndoielnic ca reclamantul P.A. i-a adus la cunostinta pârâtului I.R.I. faptul ca apartamentul pe care acesta îl ocupa este proprietate particulara, iar achizitionarea sa s-ar face pe riscul cumparatorului. În raport de aceasta notificare, prin minime diligente, apelantii – pârâti persoane fizice avea posibilitatea de a afla ca reclamantul a depus cerere de restituire în natura a imobilului în litigiu si ca aceasta nu a fost solutionata.
Împrejurarea ca apelantii – pârâti cunosteau ca imobilul apartinuse intervenientei M.S.M., ce a formulat doar o cerere de despagubiri, nu-i exonereaza pe acestia de a face demersurile necesare pentru clarificarea situatiei juridice a bunului. Omisiunea aplicarii prevederilor art.225 Cod procedura civila cât priveste interogatoriul propus de catre pârâta I.I.R. pentru intervenienta M.S.M. nu conduce la o alta concluzie decât cea retinuta de instanta de fond, întrucât apelantii aveau obligatia de a cerceta cu privire la aflarea adevaratului proprietar al imobilului.
Reaua sau buna credinta a proprietarului (reclamantul – intimat ce s-a declarat unic mostenitor al imobilului) nu are nici o relevanta în actiunea de constatare a nulitatii actului de vânzare – cumparare. De altfel, pâna la solutionarea în fond a cauzei reclamantul a solicitat introducerea în cauza si a intervenientei M.S.M.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtii I.R.I. si I.I.R., invocând în drept prevederile art.304 pct.9 si 10 Cod procedura civila.
În ce priveste primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, recurentii au sustinut ca hotarârea a fost data cu încalcarea si aplicarea gresita a legii atât în ceea ce priveste valabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.12, et.3 din Bucuresti, cât si cu referire la buna lor credinta la data încheierii contractului de vânzare – cumparare.
Sub un prim aspect, recurentii au sustinut ca doar la data de 31.10.1996 (data semnarii contractului de vânzare – cumparare) poate fi apreciat cadrul juridic al valabilitatii titlului statului. La acel momentul erau în vigoare Legea nr.112/1995 si HG nr.20/1996, care definea notiunea de imobil preluat “cu titlu”. Asadar, ambele instante nu au analizat titlul statului la data încheierii actului între pârâti, ci s-au multumit sa invoce acte normative preexistente sau ulterioare, asa încât sa concluzioneze ca statul nu ar avea un titlu legal.
Chiar daca ulterior datei semnarii contractului s-a constatat neconstitutionalitatea Decretului nr.92/1950, Legea nr.112/1995 si HG nr.20/1996 considerau acest decret un titlu valabil pentru stat. S-a invocat în sprijinul acestor argumente si dispozitiile art.46.3 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr.10/2001 (HG nr.498/2003).
Sub cel de-al doilea aspect – buna credinta – recurentii au criticat modul în care instantele au apreciat rasturnarea “bunei credinte” de catre reclamant. Totodata, au facut referire la acelasi text de lege mentionat anterior privind recunoasterea si conservarea efectelor actelor de înstrainare intervenite pâna la aparitia Legii nr.213/1998.
Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozitiile art.304 pct.10 Cod procedura civila, a vizat nepronuntarea instantei asupra unor dovezi administrate, hotarâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, instantele nu s-au pronuntat asupra actului “fisa imobilului”, care la pct.9 poarta viza SC “A.” SA “se poate vinde”, act ce dovedeste buna credinta a recurentilor. De asemenea, nu a avut în vedere nici certificatul de mostenitor din care rezulta ca alaturi de intervenienta M.S.M. mai figureaza si un alt mostenitor al defunctului D.S.
Din analiza sumara a notificarii rezulta ca reclamantul putea fi orice persoana, cât timp nu si-a indicat calitatea si nu a depus nici un act doveditor. Recurentii aveau cunostinta doar de intervenienta M.S.M., care i-a contactat si le-a comunicat ca doreste doar despagubiri.
Raspunsurile la interogatoriul luat SC “A.” SA au fost preluate si interpretate în favoarea reclamantului, desi recurentilor li s-a comunicat doar ca exista o cerere de despagubiri.
Prin întâmpinare, intimatul – reclamant P.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurata prin prisma criticilor formulate, în raport de materialul probator administrat, fata de dispozitiile art.312 Cod procedura civila, Curtea constata ca recursul nu este fondat, pentru urmatoarele considerente:
În ceea ce priveste primul motiv de recurs, Curtea apreciaza ca instanta de apel nu a încalcat sau aplicat gresit legea, astfel încât sa fie incident cazul prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila.
Alaturi de considerentele avute în vedere de tribunal, Curtea va justifica în cele ce urmeaza argumentele care au condus la pronuntarea acestei hotarâri, ceea ce nu duce însa la schimbarea solutiei instantei de apel.
Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte trecute în proprietatea statului prevedea ca fostii proprietari persoane fizice sau, dupa caz, mostenitorii acestora, ai imobilelor cu destinatia de locuinte, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupa 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau în posesiunea statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiaza de masuri reparatorii în natura sau prin echivalent (art.2 si 12). Pentru punerea în aplicare a Legii nr.112/1995, Guvernul, în temeiul art.28 din lege, a adoptat HG nr.20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului. Conform art.1 alin.2 din aceste Norme metodologice “imobilele cu destinatia de locuinte trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinte în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la acel moment, cum ar fi Decretul nr.92/1950.”
Imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr.92/1950, figurând la pozitia 2395 pe listele anexa ale acestuia.
La momentul încheierii contractului de vânzare – cumparare a carui nulitate se solicita erau în vigoare normele mai sus aratate, ceea ce ar confirma faptul ca bunul în litigiu, la acea data, fusese preluat de stat cu titlu valabil. În aceste conditii, fostul proprietar, pâna la aparitia Legii nr.10/2001, avea deschisa în acest caz doar actiunea în revendicare promovata în baza dreptului comun. Prin adoptarea Legii nr.213/1998 instantele judecatoresti erau competente sa stabileasca valabilitatea titlului statului.
Într-adevar, verificarea valabilitatii titlului statului urmeaza a se face în raport de momentul semnarii contractului de vânzare – cumparare, respectiv 31.10.1996.
Trebuie totusi avut în vedere ca legea, ca act normativ, nu constituie prin ea însasi un mod de dobândire a proprietatii, deoarece ea dispune în abstract; de aceea, este necesar un fapt juridic lato sensu (fapt juridic stricto sensu sau act juridic) care sa se încadreze în ipoteza normei juridice si sa aiba ca efect dobândirea dreptului de proprietate. Asadar, actul normativ care a constituit temeiul trecerii bunului în proprietatea statului, respectiv Decretul nr.92/1950, a individualizat imobilul. Pentru acest argument putem spune ca titlul nu este legea (actul normativ) ca atare, deoarece aceasta nu este apta sa duca la transferul dreptului de proprietate prin sine însasi, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat si s-a procedat la preluarea lui de catre stat. Este vorba, asadar, de lista anexa la decret, care este un act administrativ, de aplicare a legii. Simpla existenta a titlului, respectiv lista anexa, parte integranta a Decretului nr.92/1950, nu presupune în mod obligatoriu dobândirea de catre stat a imobilului la care titlu se refera. Este necesar ca emiterea titlului (lista anexa) si preluarea imobilului sa nu se fi facut în dispretul actelor normative atunci în vigoare, ci în respectul lor deplin.
În mod corect s-a apreciat ca au fost încalcate prevederile Constitutiei din 1948, ale art.480 si urmatoarele Cod civil, ca si Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, pactele si tratatele internationale la care România era parte.
În concluzie, preluarea imobilului s-a facut fara titlu, astfel cum au stabilit si instantele anterioare, prin dezvoltarea altor argumente, ce sunt înlaturate, în parte, de cele retinute mai sus.
În masura în care statul nu detinea un titlu valabil pentru bunul înstrainat nu se poate considera ca actul încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 a fost facut cu deplina respectare a conditiilor acestui act normativ. Astfel, recurentul nu mai poate invoca în sustinerea recursului dispozitiile art.46.3 din HG nr.498/2003.
Sub aspectul bunei credinte, Curtea constata ca recurentii nu au depus minime diligente pentru aflarea situatiei juridice a bunului cumparat, la data achizitionarii, desi aveau suficiente indicii de a se îndoi cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în cauza. Astfel, pot fi enumerate ca indicii notificarea existenta la fila 15 în dosarul de fond, semnata de reclamantul P.A., raspunsul la interogatoriul luat intimatei – pârâte SC “A.” SA (întrebarea nr.3 fila 79) coroborat cu raspunsul dat de recurentul – pârât I.R.I. la interogatoriu (întrebarile 3, 5-7 filele 90, 91 dosar fond), aparitia Hotarârii Comisiei Municipiului Bucuresti de aplicare a Legii nr.117/23.10.1996.
Împrejurarea ca pârâtii persoane fizice cunosteau ca imobilul apartinuse altor proprietari (în speta, intervenientei) nu-i exonera pe acestia de a efectua demersurile necesare pentru a afla situatia juridica a bunului, în conditiile în care au primit o notificare de la o alta persoana.
Buna credinta presupune convingerea ferma a dobânditorului ca toate conditiile de validitate ale actului juridic au fost îndeplinite la data încheierii lui. În conditiile în care recurentii au nesocotit obligatia de a se informa cu privire la imobilul nationalizat, conditie intrinseca conceptului de buna credinta, manifestarea lor la data încheierii contractului de vânzare – cumparare nu poate fi considerata loiala si, deci, de buna credinta.
Numai actele de înstrainare efectuate cu respectarea conditiilor Legii nr.112/1995, cu modificarile ulterioare, au beneficiul deplin al protectiei Legii nr.10/2001, cu modificarile ulterioare, însa în speta nu sunt întrunite aceste cerinte.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat, astfel încât sa atraga modificarea deciziei recurate în baza art.304 pct.10 Cod procedura civila.
Desi recurentii – pârâti sustin ca instanta de apel, ca si cea de fond, nu s-a pronuntat asupra unei dovezi hotarâtoare, cu referire la “fisa imobilului”, Curtea constata ca acest înscris nici nu exista la dosar, purtând mentiunea “nu se vinde”.
Faptul ca reclamantul nu este unicul mostenitor al fostilor proprietari ai bunului nu este de natura a aduce vreo modificare, întrucât cererea de constatare a nulitatii absolute poate fi promovata de orice persoana interesata, în cazul de fata o persoana îndreptatita în temeiul Legii nr.10/2001. Regula unanimitatii nu se aplica în cazul de fata, nefiind promovata o actiune în revendicare a imobilului în litigiu.
Cu privire la celelalte critici încadrate în motivul doi de recurs, Curtea apreciaza ca le-a analizat anterior, în mod detaliat. Continutul notificarii trebuia verificat cu atentie si nu analizat sumar, cum sustin recurentii, ceea ce i-a împiedicat sa-si dovedeasca buna lor credinta.
S-a luat act ca nu se solicita cheltuieli de judecata.
7
