Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 3113 din 29 noiembrie 2010
Prin sentinţa comercială nr.1401 din 31.03.2010 a Tribunalului Comercial Cluj, s-a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar S.R.L. IPURL şi a fost obligat pârâtul M.O.I., să plătească întregul pasiv al debitoarei SC M.P. SRL, în sumă de 44.049,61 lei.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că analizând balanţa de verificare pe luna martie 2009 anexată întâmpinării se poate constata că la contul 3710 ,, Mărfuri “, utilizat pentru a evidenţia existenţa şi mişcarea mărfurilor aflate în depozit, a fost evidenţiată în debitul contului la început de an suma de 118.939,60 lei reprezentând valoarea la preţ de înregistrare a mărfurilor intrate în gestiunea unităţii prin aprovizionare de la furnizori sau pe alte căi. În creditul acestui cont, în care se evidenţiază valoarea la preţ de înregistrare a mărfurilor ieşite din patrimoniul unităţii prin vânzarea către clienţi sau pe alte căi apare o singură înregistrare la rubrica rulaje cumulate, unde a fost trecută tot valoarea de 118.939,60 lei, iar soldul debitor final al contului, ce reprezintă valoarea mărfurilor existente în stoc este egal cu zero. Faţă de această situaţie de fapt şi faţă de afirmaţiile pârâtului referitoare la casarea stocurilor ca urmare a degradării mărfii, judecătorul sindic a solicitat pârâtului să facă dovada casării, însă prin procesul verbal de
la fila 108 pârâtul a făcut dovada casării pentru marfă degradată până la limita sumei de 68.325 lei. Pe de altă parte şi acest înscris trebuie privit cu o oarecare rezervă deoarece este redactat de către pârât şi nu poartă dată certă, existând posibilitatea preconstituirii acestuia pro causa. De asemenea, este greu de admis ca materiale de construcţii de o valoare considerabilă şi anume de 118.939,60 lei, constând în ciment care de regulă este ambalat de către producător, să se fi degradat astfel încât să se impună casarea acestuia.
În privinţa restului de marfă, pârâtul nu a făcut dovada modalităţii ieşirii din patrimoniu şi încasării contravalorii acesteia. Facturile anexate fac dovada livrării unor cantităţi de ciment către diverse persoane fizice în cursul lunii februarie 2009, însă pârâtul nu a fost în măsură să depună chitanţe sau bonuri fiscale care să ateste plata acestor materiale de construcţie vândute, deşi judecătorul sindic i-a acordat un termen în acest sens.
De asemenea pârâtul nu a predat lichidatorului judiciar documentele contabile referitoare la clienţii neîncasaţi pentru iniţierea demersurilor judiciare în vederea recuperării acestora, deşi creanţele debitoarei erau de o valoare considerabilă respectiv de 82.972 lei. Judecătorul sindic a apreciat că utilizarea de către administratorul statutar a activelor aparţinând debitoarei în interes personal a constituit factorul determinant în ajungerea societăţii în stare de , putându-se trage astfel concluzia că activele societăţii au fost folosite în alt scop decât cel prevăzut de lege.
Pârâtul nu a predat lichidatorului judiciar nici un activ aparţinând debitoarei şi nu a pus la dispoziţia acestuia nici un document din care să rezulte că acestea au fost folosite în interesul societăţii.
De asemenea, în sarcina pârâtului a fost invocată de către lichidatorul judiciar săvârşirea unor fapte reglementate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, respectiv ţinerea unei contabilităţi fictive sau ţinerea contabilităţii cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie ori dispariţia unor documente contabile produsă de administratorul statutar.
Judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reţinută fapta de a nu ţine contabilitatea în conformitate cu legea, în condiţiile în care acesta nu i-a predat lichidatorului judiciar documentele contabile care i-ar fi permis recuperarea creanţelor de la clienţii neîncasaţi ai debitoarei.
Judecătorul sindic a apreciat că pârâtului îi revenea în calitate de administrator statutar obligaţia de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredinţat în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ţinută evidenţa contabilă, obligaţiile sale reieşind cu claritate din disp. art.73 alin.1 lit.c şi alin.2 ale Legii nr.31/1990, precum şi din disp. art.10 din Legea nr.31/1990 republicată.
În condiţiile neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea se prezumă existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor. Raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăţi şi una din faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006.
Aşa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reţinută săvârşirea faptei reglementate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, respectiv neţinerea contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvenţă a debitoarei.
Întrucât faptele pârâtului prin care acesta a contribuit la aducerea societăţii în stare de încetare de plăţi şi la insuficienţa activului se circumscriu prevederilor art.138 lit.a şi d din Legea nr. 85/2006, cererea formulată de lichidatorul judiciar în contradictoriu cu pârâtul M.O.I. a fost apreciată drept întemeiată, urmând a fi admisă.
În baza prev. art.138 lit. a şi d din Legea nr.85/2006, pârâtul a fost obligat să plătească întregul pasiv al debitoarei SC M.P. SRL în sumă de 44.049,61 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul M.O.I. solicitând anularea sentinţei comerciale nr.1401/2010 şi respingerea cererii de antrenare a răspunderii personale patrimoniale a administratorului debitoarei M.P. SRL.
În dezvoltarea motivelor de recurs, arată că lichidatorul judiciar a solicitat, în mod neîntemeiat, obligarea sa la plata întregului pasiv al debitoarei al cărei administrator statutar a fost până la deschiderea procedurii falimentului, în cauză nefiind întrunite condiţiile legale ale răspunderii speciale:
Referitor la marfa vanduta spre persoane fizice arată că nu a reusit sa incaseze sumele respective şi întrucât probabil acestia aflasera de intrarea in insolventa a societatii, dar aceasta nu denota vinovatia recurentului sau că ar fi incasat banii respectivi si i-ar fi folosit in nume, fiind doar presupuneri sau deduceri din context nu o fapta dovedita -neîncasarea creanţelor nu este o faptă imputabilă din cele enumerate de art. 138 din lege.
In motivarea sentintei comerciale nr. 1401/2010, arată că sunt cateva afirmatii care nu sunt fapte certe şi deci nu pot fi formulate ca hotarare:”poate fi dedusa din faptul conex” sau “tinerea unei contabilitati fictive”, afirmatii care nu sunt dovedite cu fapte si inscrisuri concrete nafacandu-se nici un demers in acest sens, simpla afirmaţie a lichidatorului, nesusţinută de nicio probă, nu poate sta la baza unei sentinţe de obligare a recurentului la plata pasivului debitoarei, în temeiul art. 138 lit. a.
Analizând recursul declarat de către pârâtul M.O.I. prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art.304 şi 3041C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al lichidatorului judiciar desemnat în procedura insolvenţei debitoarei SC M.P. SRL a fost justificat prin invocarea dispoziţiilor art. 138 lit. a şi d din Legea nr.85/2006, arătându-se că judecătorul sindic poate dispune ca pasivul debitoarei persoană juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, neacoperit din bunurile acesteia, să fie plătită de către administratorii statutari.
Declanşarea demersului judiciar având ca finalitate antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere – administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană – care au contribuit la ajungerea debitoarei în insolvenţă impune existenta unei proceduri în baza Legii nr. 85/2006, condiţie îndeplinită în speţă.
După cum rezultă din certificatul constatator eliberat de către ORC Cluj, pârâtul este administratorul debitoarei.
Probele administrate în cauză relevă împrejurarea că după numirea lichidatorului, practicianul în insolvenţă a notificat atât societatea debitoare, cât şi pe fostul administrator să predea registrele şi actele societăţii; cu toate acestea, pârâtul nu a înţeles să dea curs solicitării lichidatorului şi nu a predat documentele prevăzute de din Legea nr.85/2006, probele administrate în cauză evidenţiind această împrejurare.
Considerând că au fost făcute toate demersurile pentru intrarea în posesia documentelor contabile şi că fostul administrator statutar a refuzat să pună la dispoziţia lichidatorului judiciar documentele contabile şi administrative ale societăţii a formulat cererea de atragere a răspunderii personale a persoanelor vinovate în conformitate cu prevederile art. 138 alin.1 lit. a şi d din Legea insolvenţei .
Este cunoscut faptul că inexistenţa registrelor contabile şi a altor documente financiar-contabile fac imposibilă cunoaşterea unor eventuali debitori ai societăţii împotriva cărora să fie formulate acţiuni pentru recuperarea acestora. Lipsa documentelor face imposibilă formularea unor eventuale acţiuni de anulare a unor operaţiuni comerciale făcute în paguba unora dintre creditori, cum aceeaşi lipsă a documentelor face imposibilă cunoaşterea situaţiei unor eventuale bunuri de natura activelor imobilizate sau a activelor circulante materiale (stocuri de exemplu) , a căror valorificare pot acoperi pasivul patrimonial sau o parte din acesta. Aceste fapte îndreptăţesc instanţele să susţină că administratorii societăţii nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea prin
neîntocmirea registrelor contabile obligatorii pentru a nu cunoaşte natura operaţiunilor economice dispuse de administratori şi ascunderea situaţiei reale financiare a societăţii în scopul de a nu se afla modul de gestionare defectuoasă a societăţii debitoare.
După cum rezultă din rapoartele de activitate întocmite de către lichidatorul judiciar al debitoarei, acesta a realizat demersurile necesare pentru preluarea documentelor contabile ale societăţii; probele administrate relevă împrejurarea că administratorul debitoarei nu a pus la dispoziţia lichidatorului actele societăţii iar creditorii societăţii nu au putut fi identificaţi iar eventualele bunuri nu au putut fi valorificate pentru a se realiza scopul procedurii.
De asemenea, din verificările efectuate de către lichidatorul judiciar a reieşit faptul că debitoarea nu mai deţine în patrimoniu bunuri, eventuala înstrăinare a activelor nefiind evidenţiată în contabilitatea societăţii, ceea ce permite instanţei să tragă concluzia că în cauza nu au fost respectate dispoziţiile art.1 din Legea nr.82/1991 republicata potrivit căreia societăţile comerciale (…) au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi şi art.5 din aceeaşi lege potrivit cu care: “Persoanele prevăzute la art. 1 au obligaţia să conducă contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească bilanţ respectiv dare de seamă contabilă în cazul instituţiilor publice, denumit în prezenta lege bilanţ contabil”, ceea ce face sa fie incidente dispoziţiile art.73 alin.1 lit.c si art.73 alin.2 din legea nr.31/1990, potrivit cu care: “Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere. Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, însă aceştia o vor putea exercita numai în caz de faliment al societăţii”.
In conformitate cu prevederile art.11 din Legea nr.82/1991, răspunderea pentru organizarea si conducerea contabilităţii la persoanele juridice revine administratorului.
Având in vedere faptul că potrivit art.72 din Legea nr.31/1990, obligaţiile si răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat, trebuiesc avute in vedere şi dispoziţiile art.1540 potrivit cărora «mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar încă şi de culpa comisa in executarea mandatului ».
Prin rapoartele de activitate ale lichidatorului judiciar s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a pârâtului, constând în dezinteresul arătat în ceea ce priveşte funcţionarea normală şi în condiţii de legalitate a societăţii şi prejudiciul cauzat creditoarelor prin neplata datoriilor către acestea.
Se poate conchide că toate aceste constatări şi susţineri fundamentate pe prevederile Legii societăţilor comerciale sau Legea insolvenţei sunt corecte şi îi vizează pe administratorii societăţii adică pe pârâtul din cauză.
Se poate conchide, aşadar, că judecătorul sindic a pronunţat o soluţie legală atunci când a dispus obligarea pârâtului la suportarea pasivului neacoperit din bunurile debitoarei, statuând corect că acesta urmează să răspundă în temeiul art.138 lit.d din Legea nr.85/2006.
Din verificările efectuate de către lichidatorul judiciar a reieşit faptul că debitoarea nu mai deţine în patrimoniu bunurile evidenţiate în actele financiar contabile care au fost puse la dispoziţia lichidatorului – respectiv bilanţul pe anul 2008 înregistrat la Ministerul Finanţelor – stocurile de mărfuri nefiind predate lichidatorului judiciar sau evidenţiate în contabilitatea societăţii, astfel că în mod corect judecătorul sindic a conchis că pârâtul se face vinovat de încălcarea prevederilor art.138 lit.a din Legea insolvenţei.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia recursul declarat de către pârât ca fiind nefondat iar în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. raportat la art.8 din Legea nr.85/2006 îl va respinge şi va menţine în întregime dispoziţiile hotărârii recurate. (Judecător Mihaela Sărăcuţ)
