Prin actiunea promovata si inregistrata la data de 09.11.2009 pe rolul Tribunalului Constanta – Sectia de administrativ si fiscal sub nr.12.036/118/2009, reclamantul D.E., în contradictoriu cu pârâta DMPS Constanta, a solicitat instantei ca prin hotarârea ce o va pronunta sa dispuna anularea deciziei nr.1186/08.10.2009 si obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care reclamantului sa i se recunoasca calitatea de beneficiar al dispozitiilor prevazute de art.1 alin.1 si art.3 alin.1 din Decr.-Lege nr.118/1990, respectiv pentru domiciliu obligatoriu.
In fapt a aratat reclamantul ca este beneficiarul indemnizatiei prevazute de art.1 lit.e din D-L nr.118/1990, respectiv pentru stramutare, in baza Hot.nr.1503/30.05.1991.
A solicitat pârâtei a proceda la modificarea hotarârii detinute si emise in baza D-L nr.118/1990, in sensul acordarii si a indemnizatiei pentru domiciliu obligatoriu, insa raspunsul primit – prin decizia nr.1186/08.10.2009, a fost unul negativ, masura apreciata ca fiind nelegala in conditiile in care, reclamantul, cu raportare la prevederile DL nr.118/1990 a fost supus la 2 masuri distincte, atât stramutarea cât si domiciliu obligatoriu.
Pârâta, actualmente AJPS Constanta, legal citata, a formulat si depus intâmpinare prin care, pe cale de excpetie a fost invocata lipsa procedurii prealabile, cu raportare la prevederile art.7 din L.nr.554/2004, iar pe fondul cauzei, a solicitat instantei a dispune respingerea actiunii promovata de catre reclamant, ca nefondata, apreciind ca masura stramutarii include in esenta acesteia si masura domiciliului obligatoriu, deoarece in sens contrar a fi lipsita de finalitate, considerente pentru care reclamantul nu este îndreptatit a primi 2 indemnizatii in baza D-L nr.118/1991.
Prin sentinta civila nr.499 din 27.04.2010 Tribunalul Constanta a respins actiunea promovata de reclamantul D.E. în contradictoriu cu pârâta DMPS Constanta, actualmente AJPS Constanta, ca nefondata.
Pentru a pronunta astfel, prima instanta ca în baza Hotarârii nr.1503/30.04.1991-filele 37-38, Comisia pentru aplicarea D-L nr.118/1990 Constanta a constatat ca reclamantul D.E. se încadreaza în dispozitiile art.1 lit.„d” din actul normativ, având in vedere faptul ca acesta a fost supus masurii stramutarii.
S-a retinut ca reclamantul, nascut la data de 05.01.1953 in loc. Pietroiu Nou, raionul Fetesti, a locuit impreuna cu familia sa în loc. Movilita Gâlgaului, jud.Calarasi, in perioada 05.01.1953-27.07.1955.
In ce priveste masura stramutarii, instanta a apreciat ca aceasta include in mod imperativ si masura domiciliului obligatoriu, deoarece in sens contrar a fi lipsita de finalitate, considerente pentru care reclamantul D.E. nu este îndreptatit a primi 2 indemnizatii.
De altfel, masurile de stramutare si de stabilire a domiciliului obligatoriu au fost tratate in mod unitar in cadrul Hotarârii nr.1503/1991 de catre Comisia de aplicare a D-L-nr.118/1990, in conditiile in care masura stramutarii a inclus in mod automat si restrictia domiciliara.
Pe de alta parte, faptul ca prin Decizia nr.1507/12.06.2008 reclamantului i s-a recunoscut incidenta disp.art.3 lit.c din OUG nr.214/1999 – respectiv pentru domiciliu obligatoriu nu echivaleaza ca in mod distinct, reclamantul s-a aflat in ambele situatii de restrictii, cu atât mai mult cu cât actul administrativ nu trateaza district perioada in care reclamantul a fost supus masurii stramutarii si perioada in care a fost supus masurii domiciliului obligatoriu.
Împotriva acestei solutii a formulat recurs reclamantul D.E., criticând-o pentru neegalitate si netemeinicie sub aspectele:
– persecutii politice – stramutare si domiciliu obligatoriu sunt diferite, reglementate astfel si prin Decretul Lege nr.118/1990;
– pentru fiecare forma de persecutie exista sanctiuni diferite; aceasta proportie între gradul de sanctiune/suferinta/persecutie suportata, trebuie sa se reflecte în mod direct si în acordarea indemnizatiilor;
– în jurisprudenta actuala nationala si CEDO, la acordarea despagubirilor pentru erori judiciare penale, marimea despagubirilor este proportionala cu numarul sanctiunilor, durata lor si mai ales intensitatea/gravitatea suferintelor provocate.
Intimata pârâta AJPS Constanta, legal citata, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Verificând hotarârea recurata prin prisma criticilor aduse, instanta retine ca acestea sunt nefondate pentru urmatoarele considerente:
Astfel, reclamanta D.E. este beneficiara unei indemnizatii prevazute de art.4 alin.1 raportat la art.1 alin.1 lit. e din Decretul Lege nr.118/1990, dispozitii potrivit carora „(1) Persoanele care s-au aflat în situatiile prevazute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) si e) si alin. (2) au dreptul la o indemnizatie lunara de 200 lei pentru fiecare an de detentie, stramutare în alte localitati, deportare în strainatate sau prizonierat, indiferent daca sunt sau nu sunt pensionate.”
Reclamanta contesta prin actiunea sa refuzul pârâtei de a-i recunoaste, pe lânga dreptul mentionat mai sus, si dreptul la indemnizatia prevazuta de alin. 2 al art.4, conform caruia „Persoanele care s-au aflat în una dintre situatiile prevazute la art. 1 alin. (1) lit. c) si d) au dreptul la o indemnizatie lunara de 100 lei pentru fiecare an de internare abuziva în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent daca sunt sau nu sunt pensionate.”
Curtea apreciaza ca, într-adevar, cele doua masuri luate împotriva reclamantei, respectiv stramutarea si stabilirea domiciliului obligatoriu, sunt masuri distincte, cu efecte diferite, prevazute de legiuitor ca atare, si care nu se includ în mod automat una pe alta.
Cu toate acestea, daca masurile vizeaza aceeasi perioada de timp, indemnizatia prevazuta de lege, ca forma de reparare a unui prejudiciu moral si material suferit de persoana în discutie, nu poate fi acordata decât pentru masura cea mai grea, neputând fi cumulate doua indemnizatii.
O astfel de interpretare rezulta chiar din art.1 care prevede ca principala reparatie stabilita de lege pentru persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate în strainatate ori constituite în prizonieri o constituie recunoasterea vechimii în pentru timpul cât persoana s-a aflat în acele situatii expres si limitativ prevazute de lege.
Ori, este evident ca în cazul în care persoana s-a aflat în acelasi timp sub efectul mai multor masuri administrative nu i se poate recunoaste decât o singura vechime în munca.
În opinia instantei, intentia legiuitorului a fost aceea de a acorda în mod unitar o reparatie materiala pentru prejudiciul moral si material suferit de persoanele supuse masurilor abuzive de dupa anul 1945, reparatie ce consta, pe de o parte în recunoasterea vechimii în munca pentru timpul în care au fost aplicate masurile, iar pe de alta parte prin acordarea unei indemnizatii calculate tot în functie de perioada în care persoanele au fost supuse masurilor restrictive, precum si prin acordarea celorlalte drepturi prevazute de art.8 si 9 din decretul – lege.
Prin urmare, toate aceste drepturi se acorda o singura data, indiferent de faptul ca, în aceeasi perioada de timp, persoana a fost supusa mai multor masuri restrictive.
Daca s-ar admite ca cele doua indemnizatii sa poata fi cumulate, Curtea considera ca s-ar ajunge la situatii inechitabile în care o persoana supusa în acelasi timp masurilor de stramutare si domiciliu obligatoriu, astfel cum este si situatia reclamantului, sa primeasca o indemnizatie superioara unei persoane care a executat o pedeapsa privativa de libertate sau a fost deportata ori cazuta în prizonierat. De aceea, atât decizia pârâtei cât si solutia instantei de fond sunt temeinice si legale, fiind în acord cu litera si spiritul Decretului Lege nr.118/1990.
Pentru considerentele expuse, apreciind ca motivele invocate de recurenta sunt nefondate, urmeaza a respinge recursul ca atare, în baza art.312 alin.1 Cod de procedura civila.
