Anulare acte frauduloase încheiate cu 3 (trei) ani anterior deschiderii procedurii insolvenţei
Intervalul de timp dinaintea deschiderii procedurii insolvenţei, poartă în doctrină şi jurisprudenţa denumirea de „perioadă suspectă” deoarece în intervalul premergător deschiderii procedurii există un potenţial ridicat de fraudare a creditorilor.
Nu se poate susţine că terţilor contractanţi nu li s-a dovedit intenţia frauduloasă la încheierea actului de vânzare-cumpărare cu debitoarea, operaţiunile succesive încheiate de aceştia, nefiind încheiate în calitate de profesionişti, comercianţi, care sunt abilitate prin obiectul de activitate să desfăşoare activităţi cu scop speculativ, ci în calitate de persoane fizice care nu desfăşoară în mod normal astfel de operaţiuni.
– Articolul 79 Legea nr. 85/2006
– Articolul 80 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006
– Articolul 85 alin. 3 din Legea nr. 85/2006
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,
DECIZIA CIVILĂ NR.1827 din 27.10.2014)
Deliberând asupra recursului de faţă:
Prin sentinţa civilă nr. 2776 din 11.03.2014 Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII – a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de BDO B. R. SPRL în calitate de lichidator judiciar al debitoarei L. I. SRL în contradictoriu cu pârâţii SC L. I. SRL prin curator special P. G., D.C.D. şi M. L..
În motivarea hotărârii judecătorul – sindic a reţinut că reclamantul a invocat drept motiv de nelegalitate intenţia părţilor contractante de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile.
A apreciat instanţa de fond că reclamantul nu a fost probat că, toate părţile implicate în vânzarea-cumpărarea imobilului au fost de rea-credinţă în sensul că au avut cunoştinţă de starea de insolvenţă ce urma a fi creată societăţii debitoare, pentru preţul stipulat în contract.
Astfel, a considerat judecătorul – sindic, chiar dacă, la data semnării actului juridic de vânzare, societatea debitoare era implicată în multiple litigii, această situaţie nu poate constitui un argument suficient pentru a înfrânge principiul libertăţii contractuale ce guvernează raporturile comerciale.
De asemenea, în condiţiile în care în schimbul vânzării a fost stipulat un preţ real, în cauză nu a fost probată intenţia de fraudă a societăţii debitoare şi nici a pârâţilor D. C. D. şi M.L..
Faptul că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, societatea debitoare datora sume semnificative băncilor, nu constituie un motiv suficient pentru a proba frauda la lege, invocată de reclamant, iar aspectele ulterioare, respectiv cesiunea de creanţă, sunt acte juridice fără relevanţă asupra valabilităţii actului de vânzare ce formează obiectul prezentei acţiuni.
Faţă de cele reţinute instanţa de fond a concluzionat că niciunul din motivele de nulitate invocate de reclamant în cuprinsul cererii introductive nu sunt de natură să atragă nulitatea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1205/14.09.2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs BDO B. R. SPRL, lichidator judiciar al debitoarei SC L. I. SRL, recursul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V a Civilă, sub nr. 1839/3/2012, din 8.09.2014.
În motivarea recursului s-a arătat că intenţia de fraudă a părţilor nu a fost prezumată prin raportare la lipsa din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare a elementului „preţ”, aşa cum, eronat, a reţinut judecătorul – sindic, ci prin raportare la modalitatea de plată a preţului vânzării care a fost achitat integral prin compensare cu creanţa pe care cumpărătorii o au faţă de societatea vânzătoare în baza contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 10.09.2009, între dl. L. Marius, în calitate de cedent şi cumpărătorii D.C.D. şi M. L., în calitate de cesionari.
Opţiunea debitoarei SC L. I. SRL, prin asociat unic şi administrator statutar, L. M., de a nu încasa preţul bunurilor vândute, ci de a „achita”, în mod preferenţial, creanţa celor doi pârâţi – cumpărători, prin remiterea către aceştia a bunurilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, apare ca o liberalitate efectuată de către debitoare în favoarea acestora, în vederea fraudării intereselor altor creditori, operaţiune ce contravine legii şi trebuie sancţionată cu nulitatea absolută, a susţinut recurentul.
Cât priveşte proba relei credinţe a părţilor contractante, pe care instanţa de fond consideră că nu a fost efectuată în cauză, recurentul apreciază că în cauză s-a probat incidenţa dispoziţiilor art. 79 şi art. 80 alin. 1 lit. c din Legea nr.85/2006.
Astfel, actul a cărui anulare se solicită a fost încheiat în septembrie 2009, an ce se circumscrie perioadei de 3 ani anterioară deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva L. I. SRL perioadă considerată „suspectă” în doctrină.
Cât priveşte complicitatea la fraudă a părţilor implicate, acesta rezultă cu prisosinţă din împrejurarea că pârâţii au convenit ca plata preţului bunurilor ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare să se efectueze prin compensare, şi nu prin creditarea efectivă a contului bancar al societăţii debitoare cu contravaloarea activelor, înţelegând astfel că, pe de o parte, să protejeze interesele pârâţilor-cumpărători, care au beneficiar de un tratament preferenţial, şi, pe de altă parte, să efectueze drepturile celorlalţi creditori ai L. I. SRL, prin diminuarea patrimoniului societăţii debitoare şi prin sustragerea acestor bunuri de la urmărirea creditorilor interesaţi sau de a le leza în orice alt fel drepturile.
Intenţia de fraudare a intereselor celorlalţi creditori rezultă, a mai susţinut recurentul, şi din faptul că la momentul la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, societatea debitoare datora deja sume semnificative băncilor care au finanţat activitatea acesteia, instituţii care au fost, ulterior, înscrise la masa credală cu suma totală de aproximativ 30 mil. lei, în aceeaşi situaţie aflându-se şi alţi parteneri contractuali ai societăţii debitoare, care nu a avut privilegiul de a-şi încasa creanţele înainte de deschiderea procedurii insolvenţei L. I. SRL.
În drept, art. 304 pct. 9 , art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă (1865).
Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinări.
Nu au fost solicitate probe în recurs, în sensul dispoziţiilor art. 305 Cod procedură civilă.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, constată recursul fondat pentru considerentele ce succed.
Intervalul de timp dinaintea deschiderii procedurii insolvenţei, stabilit de legiuitor în funcţie de anumite criterii, care precede sau însoţeşte imposibilitatea debitorului de a achita datoriile exigibile cu sumele de bani disponibile, poartă în doctrină şi jurisprudenţă denumirea de „perioadă suspectă”, deoarece în intervalul premergător deschiderii procedurii insolvenţei există un potenţial ridicat de fraudare a creditorilor, care este „valorificat” de multe ori.
Prin art. 79 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul a reglementat un instrument juridic menit să desfiinţeze actele juridice frauduloase perfectate în perioada suspectă.
Scopul legii se referă la refacerea activului patrimonial, astfel încât creditorii să suporte proporţional riscul insolvenţei debitorului.
Printre condiţiile de admisibilitate a acestei acţiuni specifice se numără: – actul juridic a cărui anulare se solicită trebuie să fie un act fraudulos, cerinţă care impune ca prin actul contestat debitorul să fi urmărit fraudarea intereselor creditorilor înscrişi la masa credală, respectiv debitorul să urmărească sau să conştientizeze că actul săvârşit va conduce total sau parţial la destabilizarea activităţii sale, patrimoniul său putând ajunge într-o stare de insuficienţă de fonduri băneşti disponibile; – actul juridic încheiat să aibă ca efect prejudicierea creditorilor; – actul a cărui anulare se solicită să fi fost încheiat în perioada suspectă, perioadă în care unii debitori, simţ I. apropierea stării de încetare de plăţi, încearcă să diminueze efectele negative pentru sine ale insolvenţei, externalizând fraudulos sau prin mijloace ruinătoare activele de care dispun, îşi diminuează pasivul în dauna unora dintre creditori, efectuează plăţi fără contraprestaţie, constituie unele garanţii pentru creanţe neprioritare etc.
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1205 din 14.09.3009, de către B.N.P. P. R.A., încheiat între SC L. I. SRL, prin asociat unic şi administrator statutar M. L., în calitate de vânzător, şi D. C. – D. şi M. L., în calitate de cumpărători, având ca obiect vânzarea a 7 imobile compuse din teren-curţi construcţii în suprafeţe de 1.027 m.p., 479 m.p., 1541 m.p., 339 m.p., 2.282 m.p., 1228 m.p. şi construcţiile edificate pe aceste terenuri (hale industriale) şi 3 imobile teren-drum în suprafeţe de 587 m.p., 404 m.p. şi 1.439 m.p. situate în Bucureşti, str. Preciziei nr. 3P, sector 6, este un act încheiat în perioada suspectă, procedura insolvenţei debitoarei SC L. I. SRL fi I. deschisă prin sentinţa C.nr. 5863 din 28.09.2010, pronunţată în dosarul nr. 30455/3/209, de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII – a Comercială, iar, ulterior, prin sentinţa C.nr. 2610 din 5.04.2011, pronunţată în acelaşi dosar, fi I. deschisă procedura falimentului debitoarei.
Totalul creanţelor debitoarei, potrivit Tabelului definitiv consolidat (f.45-47, dos. T.B.) este de 3.885.420,69 Euro – creanţe garantate aparţinând băncilor finanţatoare, 14.563.439,73 lei – creanţe garantate, 874.681,94 lei-creanţe bugetare, 6.171.988,22 lei,-creanţe chirografare, un total de 36.688.773,87 lei şi 3.885.420,69 euro.
În această situaţie este evident că atât debitorul care are instituită prin lege o prezumţie de fraudă în privinţa sa, dar şi cumpărătorii, au intenţionat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare să sustragă bunurile imobilele urmăririi, fiind animaţi de intenţia de a-i leza pe creditori prin sustragerea bunurilor din sfera celor urmăribile în temeiul gajului general al creditorilor.
Astfel, debitoarea şi-a vândut bunurile cu care figura în patrimoniu, fără ca aceste vânzări să se încadreze în noţiunea de activitate curentă a societăţii.
Totodată, la data vânzării, 14.09.2009, societatea debitoare avea datorii considerabile la băncile finanţatoare ale activităţii acesteia, precum şi faţă de proprii parteneri contractuali, aspecte cunoscute de către administratorul statuar al debitoarei, dl. M. L..
Susţinerile recurentului în sensul că modalitatea de plată a preţului convenit prin contractul de vânzare-cumpărare este frauduloasă şi este de natură a proba conivenţa terţilor cumpărători (concertul fraudulos) este fondată.
Astfel, după cum rezultă din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1205 din 14.09.2009 (fila 12, dosar T.B.), preţul vânzării, stabilit la 970.000 Euro a fost achitat integral prin compensare cu creanţa pe care cumpărătorii o deţineau faţă de societatea debitoare vânzătoare în baza contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 10.09.2009 între dl. L. M., administrator statutar al societăţii debitoare, în calitate de cedent şi cumpărătorii D. C. D. şi M. L., în calitate de cesionari.
Aşadar, rezultă fără echivoc faptul că intimaţii cumpărători nu au virat sumele de bani reprezentând preţul vânzării în contul debitoarei, ci în contul administratorului statutar şi, totodată, asociat unic al societăţii debitoare, în acest mod M. L. recuperându-şi practic, sumele de bani cu care acesta îşi creditase propria societate, prin cele două împrumuturi acordate la 12.09.2008 (900.00 Euro) şi 31.10.2008 (70.000 Euro), (f.135-135, 138 dos. T.B.).
Prin cele două contracte de împrumut (credit) încheiate între M. L. şi SC L. I.- prin acelaşi M. L., sub nr. 1 din 12.09.2008 şi nr. 12/31.01.2008, asociatul unic şi administrator statutar M. L. şi-a împrumutat propria firmă cu suma totală de 970.000 Euro, prin contractul nr. 12 din 31.01.2008 menţionându-se expres că împrumutul este acordat „în vederea achitării obligaţiilor curente şi investiţiilor strict necesare societăţii în lipsa lichidităţilor”.
Se constată că M. L., asociat şi administrator statutar al SC L. I. SRL, cunoştea situaţia de încetare de plăţi a societăţii care nu mai dispunea, încă din 31.01.2008, de lichidităţi pentru a-şi achita „obligaţiile curente”, şi „investiţiile necesare societăţii”.
Întreaga operaţiune desfăşurată de M. L. pentru încasarea creanţei pe care acesta o deţinea împotriva propriei societăţi, respectiv cesionarea creanţei în data de 10.09.2009 către cele două persoane fizice D. C. D. şi M. L., care i-au achitat integral, la aceeaşi dată, 10.09.2009, preţul creanţei cesionate (art. 3.2. din contractul de cesiune – F.132, dos. T.B.), s-a realizat efectiv cu concursul cesionarilor, aceştia cunoscând natura creanţei cesionate, după cum cunoşteau şi faptul că bunurile cumpărate de la societatea debitoare erau afectate de sarcini (având interdicţia de vânzare), dar au fost de acord să cumpere în condiţiile respective (f.14, dos. T.B.).
Nu se poate susţine că terţilor cocontractanţi nu li s-a dovedit intenţia frauduloasă la încheierea actului de vânzare-cumpărare cu debitoarea, operaţiunile succesive încheiate de aceştia, respectiv contractul de cesiune şi contractul de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile (terenuri şi hale industriale), nefiind încheiate în calitate de profesionişti, comercianţi, care sunt abilitaţi prin obiectul de activitate să desfăşoare activităţi cu scop speculativ, ci în calitate de persoane fizice, care nu desfăşoară în mod normal, astfel de operaţiuni.
Cum D. C. D. şi M. L. deveniseră „creditori” ai societăţii debitoare abia în data de 10.09.2009, plătindu-i asociatului unic şi administratorului statutar, propria creanţă deţinută împotriva firmei sale, recuperarea rapidă a acestei creanţe, la doar 4 zile după naşterea ei, respectiv la 14.09.2009, coroborate cu celelalte aspecte menţionate, denotă concertul fraudulos dintre aceştia şi debitoarea L. I. SRL, prin administrator statutar şi asociat unic, M. L., de a leza, de a frauda interesele creditorilor debitoarei, prin sustragerea bunurilor I., obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. 1205 din 14.09.2009, de la urmărire de către creditori.
Aprecierea judecătorului – sindic în sensul că în cauză nu a fost probată reaua-credinţă a tuturor părţilor implicate în vânzarea-cumpărarea imobilelor, implicarea societăţii debitoare în multiplele litigii la data semnării actului juridic de vânzare-cumpărare, nefiind un argument în acest sens, este eronată, instanţa de fond făcând o greşită apreciere a probelor dosarului, precum şi o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 79, art. 80 alin. 1 lit. c, art. 85 alin. 3 din lgnr.85/2006, hotărârea pronunţată fi I. nelegală prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Pentru aceste considerente, Curtea, faţă de dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, art. 312 alin. 1,3 Cod procedură civilă, a admis recursul. A modificat în tot sentinţa civilă nr. 2776 din 11.03.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII – a Civilă, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată formulată de lichidatorul judiciar BDO B. R. SPRL în contradictoriu cu debitoarea SC L. I. SRL şi pârâţii D. C. D. ŞI M. L.. A anulat contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub numărul 1205/14.09.2009 de către Notar Public P. R. A. A obligat pârâţii D. C. D. şi M. L. să restituie în patrimoniul debitoarei SC L. I. SRL bunurile imobile care au făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare anulat.
În situaţia în care respectivele bunuri imobile nu se mai află în patrimoniul pârâţilor sau nu pot fi identificate, a obligat pârâţii la restituirea către debitoare a întregii valori a bunurilor obiect al contractului de vânzare cumpărare, de la data transferului efectuat de către debitoare.
