Anulare hotărâre a Consiliului Judeţean


Prin sentinţa civilă nr. 1602 din 12.03.2013 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. 9961/108/2012, a fost respinsă acţiunea în contencios administrativ formulată şi precizată de reclamant, pentru anularea hotărârii consiliului judeţean şi obligarea acestuia la derularea acelor demersuri ce se impun pentru validarea reclamantului în funcţia de consilier judeţean.

Or, în cauză, reclamantul, în pofida faptului că a invocat vătămarea sa, nu a şi dovedit-o în mod corespunzător, condiţie necesară admiterii acţiunii în contencios administrativ aşa cum impune art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme din lucrările dosarului, probaţiunea cu înscrisuri administrată şi mai ales din documentaţia care a stat la baza emiterii hotărârii atacate, rezultă că au fost îndeplinite toate condiţiile de legalitate cerute în cazul validării unui mandat de consilier judeţean şi anume: condiţia cvorumului reglementat de art. 892 alin. 5 din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, şi de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 393/2004, a statutului aleşilor locali, în condiţiile în care hotărârea a fost adoptată cu votul tuturor consilierilor judeţeni prezenţi la şedinţă şi anume cu 17 voturi din cei 17 consilieri judeţeni prezenţi, conform procesului verbal al şedinţei din data de 18 decembrie 2012, în contextul în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 95 alin. 1 din aceeaşi lege a administraţiei publice locale, şedinţa Consiliului Judeţean Arad a fost legal constituită, desfăşurându-se în prezenţa majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie, respectiv 17 dintr-un număr de 33 consilieri judeţeni, mai precis 32 astfel de consilieri cu drept de vot la care se adaugă preşedintele Consiliului Judeţean Arad care totodată are drept de vot; condiţia reglementată imperativ de art. 96 alin. 9 din legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale nr. 67/2004, în sensul validării mandatului de consilier judeţean pentru supleantul aflat pe lista electorală a partidului care a îndeplinit cerinţa legală necesară ocupării locului devenit vacant, respectiv apartenenţa la acest partid politic confirmată în scris de conducerea organizaţiei de partid; cu alte cuvinte, hotărârea contestată de reclamant este legală de vreme ce reclamantul nu a avut confirmarea partidului politic pe listele căruia a candidat, iar candidaţii de pe următoarele 3 poziţii ale listei electorale au declarat în scris refuzul validării în funcţia de consilier judeţean şi în fine următorul supleant care a acceptat numirea în această funcţie a fost candidatul validat prin această hotărâre ce a avut susţinerea partidului confirmată în scris.

Cât priveşte aspectele legate de excluderea din partidul menţionat a reclamantului este dincolo de orice îndoială că acestea exced, atât sub aspectul motivelor cât şi a procedurilor derulate pentru excludere, limitelor în care instanţa de contencios administrativ a fost investită prin cererea introductivă de instanţă, chiar astfel cum aceasta a fost precizată ulterior pe parcursul judecăţii, chiar dacă şi partidul menţionat a fost chemat în judecată în calitate de pârât de vreme ce este lesne de observat că partea reclamantă nu a formulat în concret alte cereri în contradictorialitate cu acesta în plus faţă de cele din acţiunea introductivă, iar Legea partidelor politice nr. 14/2003 exclude prin art. 15 şi 16 alin. 3 posibilitatea derulării unei proceduri jurisdicţionale în faţa instanţelor judecătoreşti între membrii partidului şi conducerea organizaţiei acestuia dându-se competenţă exclusivă comisiilor de arbitraj constituite la nivelul partidelor sau a organizaţiilor acestora de a soluţiona conflictele apărute între părţile litigante.

S-a reamintit că potrivit art. 15 din Legea nr. 14/2003, pentru soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceştia şi conducerile organizaţiilor partidului, se constituie comisii de arbitraj la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale, membrii comisiei de arbitraj sunt aleşi pe o durată de cel mult 4 ani, iar comisia de arbitraj este organizată şi funcţionează conform unui regulament aprobat de organul statutar, care trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie şi dreptul de a se apăra, precum şi proceduri echitabile de decizie, iar potrivit art. 16 alin. 3 din aceeaşi lege, dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului, impunându-se aşadar cu necesitate concluzia că, întrucât art. 73 alin. 3 lit. b din Constituţie statuează că organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice se reglementează prin lege organică, iar printr-un atare act normativ nu numai că nu s-a prevăzut în favoarea instanţelor de judecată competenţa de a soluţiona diferendele dintre membrii partidului şi conducerile organizaţiilor acestuia, ba dimpotrivă s-a stipulat expres privitor la competenţa exclusivă a comisiilor de arbitraj constituite potrivit cerinţelor statutare demersul judiciar al reclamantului derulat şi în contradictoriu cu partidul menţionat nu poate fi primit de către instanţă în sensul preconizat de către parte şi care rezidă din dosar.

De altfel, s-a ignorat de către reclamant că şi Curtea Constituţională a României prin decizii repetate a respins excepţiile de neconstituţionalitate ale prevederilor art. 16 alin. 3 din Legea nr. 14/2003, decizii definitive şi obligatorii, constatând fără niciun dubiu că acestea nu contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie care consacră dreptul de acces liber la justiţie în care sens, prin decizia nr. 283 din 27 martie 2012, statuându-se în sensul celor arătate, s-a considerat că nu se impune o revizuire a jurisprudenţei în materie ce se regăseşte şi în deciziile nr. 399 din 13 aprilie 2010, nr. 1255 din 06 octombrie 2009 şi nr. 952 din 25 iunie 2009, fiindcă şi cu alte prilejuri, Curtea a constatat că partidele politice sunt grupări asociative care funcţionează pe baza statutelor proprii care conţin reguli create şi acceptate de membrii lor şi că instanţele judecătoreşti nu sunt legitimate să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în ceea ce priveşte actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, deoarece răspunderea în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de etică şi deontologie proprii, pe care membrii acestora s-au angajat să le respecte încă din momentul în care, în mod liber consimţit, au aderat la acest tip de asociaţii cu caracter politic, reţinându-se de către Curte că “este firesc ca răspunderea disciplinară a membrilor partidului să fie stabilită de către organisme interne, acestea fiind singurele care pot aprecia, în funcţie de ideologia care direcţionează acţiunile partidului, în ce măsură comportamentul membrilor acestuia este compatibil cu normele statutare care conturează rolul concret pe care acesta şi-a propus să îl aibă în viaţa politică şi socială a ţării şi dacă acest comportament este conform cu modalităţile specifice de acţiune agreate de fiecare partid, şi, implicit, de fiecare dintre membrii acestuia”; pe această linie de idei, Curtea a reţinut că, spre deosebire de alte forme de asociere, regimul juridic al partidelor politice este de ordin constituţional – art. 8 şi art. 40 din Legea fundamentală, dezvoltat în legea lor organică nr. 14/2003, iar prin Constituţie sunt exprimate juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în care acestea se pot organiza şi funcţiona şi aşa cum sunt definite în art. 1 din Legea nr. 14/2003, partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie; dar caracteristica esenţială a acestora o reprezintă existenţa unei ideologii comune, pe care şi-au însuşit-o toţi membrii acestora, a unei doctrine la care toţi membrii lor au aderat în mod conştient şi voluntar, în lipsa oricărei constrângeri, context în care decizia înscrierii într-un anumit partid are ca izvor exclusiv convingerea intimă a fiecăruia dintre membri că politica promovată de respectivul partid constituie cea mai inspirată şi mai eficientă modalitate de acţiune în viaţa socială şi politică a ţării, iar odată cu dobândirea calităţii de membru de partid, cetăţeanul îşi asumă şi obligaţia statutară de a respecta disciplina internă a partidului, or, această obligaţie şi-o asumă cunoscând rigorile instituite de statutul partidului şi fiind conştient de consecinţele pe care le poate atrage nerespectarea acesteia, cea mai drastică dintre acestea fiind excluderea din partid; aşadar, în principiu, pierderea calităţii de membru al unui partid politic se produce fie în mod voluntar – prin demisie, fie prin excludere – ca sancţiune hotărâtă şi aplicată de către organismul statutar stabilit în mod expres în acest scop, iar în cea de-a doua ipoteză, cea a excluderii, pierderea calităţii de membru poate interveni în situaţia în care persoana în cauză a încălcat prevederile Statutului ori hotărârile organismelor de conducere ale partidului sau când a săvârşit abateri grave de la disciplina partidului, inclusiv prin acţiuni ori prin declaraţii publice împotriva hotărârilor luate prin vot de organismele de conducere ale partidului sau împotriva conducerii partidului, la toate nivelele, dar asemenea cazuri este evident că pot fi analizate numai de organele specifice ale partidului, acestea fiind singurele în măsură să aprecieze dacă, şi în ce măsură, membrul de partid se face vinovat de nerespectarea disciplinei interne şi dacă această nerespectare este de natură să conducă la excluderea sa din partid.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reţinut că funcţia definitorie a instanţelor judecătoreşti este aceea de a veghea la respectarea legii, termenul de lege fiind înţeles în sens larg, nu doar ca actul emis de Parlament cu acest titlu, ci ca orice act cu caracter normativ, care are, aşadar, un conţinut juridic, însă normele cuprinse în statutele partidelor politice nu au natură juridică în sensul arătat, ci reprezintă reguli de conduită internă a căror respectare este necesară pentru buna funcţionare a partidului ca structură asociativă şi acesta este motivul pentru care instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a cenzura hotărârile organelor de aşa-numita “jurisdicţie internă” a partidelor, hotărâri care au caracter de acte politice, emise în baza unor norme proprii statutelor acestora; de asemenea, intervenţia unei instanţe de judecată care să aprecieze cu privire la legalitatea sau temeinicia deciziei de excludere nu este necesară nici în ipoteza în care excluderea este consecinţa condamnării la o pedeapsă privativă de libertate sau a interzicerii exercitării drepturilor politice sau cetăţeneşti, prin hotărâre judecătorească definitivă ori, de exemplu, a dovedirii, pe cale judecătorească, a calităţii de colaborator sau lucrător al fostei Securităţi şi aceasta, deoarece motivele excluderii sunt strict obiective, iar organele de disciplină internă nu fac altceva decât să ia act de situaţii care au fost deja anterior constatate şi tranşate în mod definitiv de instanţele judecătoreşti; în fine, Curtea a observat că legiuitorul a impus necesitatea intervenţiei instanţelor judecătoreşti cu prilejul verificării îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice, acestea dobândind personalitate juridică de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii Tribunalului Bucureşti sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, privind admiterea cererii de înregistrare, în care sens, potrivit art. 18 din Legea nr. 14/2003, în vederea înregistrării unui partid politic, Tribunalul Bucureşti va examina o serie de documente referitoare la activitatea viitoare a acestuia, printre care şi statutul acestuia, în care, aşa cum prevede art. 10 lit. g) din Legea nr. 14/2003, trebuie să fie stabilite sancţiunile disciplinare, dar şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor, cu acest prilej, instanţa de judecată va verifica, aşadar, dacă aceste proceduri asigură petentului nemulţumit de o decizie a partidului dreptul de a-şi susţine în mod efectiv şi eficient cauza şi astfel cum prevede art. 15 din Legea nr. 14/2003, statutele partidelor trebuie să prevadă reguli procedurale care să asigure membrilor lor dreptul la opinie şi dreptul de a se apăra, oferindu-le posibilitatea de a da explicaţii în faţa organelor de disciplină referitoare la faptele ce pot fi considerate abateri sancţionabile, prin urmare, o instanţă judecătorească analizează indirect relaţia dintre partide şi membrii lor, prin validarea regulilor procedurale statutare, valabile exclusiv în interiorul partidului ca structură asociativă.