DECIZIA COMERCIALA NR.74 din 6 februarie 2009. DEFINITIVĂ.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială
Anularea hotărârii A.G.A. Recunoaşterea în favoarea coacţionarilor a unui drept de preempţiune la transmisiunea acţiunilor nominative. Modificarea actului adiţional prin introducerea unei clauze conform căreia transferul acţiunilor nominative către terţi sau către coacţionari se face în baza hotărârii adunării generale. Natura juridică a clauzei. Consecinţe.
Articolul 8 litera f2 şi articolele 204-206 din legea nr.31/1990. Articolele 473, 480 şi 1310 Cod civil. Articolele 44 şi 57 din Constituţia României. Articolul 3 alineat 2 din decretul nr. 31/1954.
Modificarea actului constitutiv prin recunoaşterea în favoarea coacţionarilor a unui drept de preempţiune la transmiterea acţiunilor nominative nu aduce atingere nici unei dispoziţii legale imperative şi nici actului constitutiv, întrucât acest drept poate fi asimilat unei restricţii la care este supus titularului acţiunilor, iar restricţia poate fi adoptată în adunarea generală a acţionarilor în conformitate cu prevederile articolului 8 litera f2 din legea nr.31/1990, deci poate avea natură convenţională şi poate surveni şi după momentul constituirii societăţii, în condiţiile articolelor 204-206 din acelaşi act normativ, care nu exceptează de la modificare nici o prevedere din actul constitutiv.
Condiţionarea transmiterii acţiunilor nominative de hotărârea adunării generale a acţionarilor, fără a indica în ce situaţii adunarea generală poate refuza să autorizeze transferul, echivalează cu o veritabilă clauză de inalienabilitate, care aduce atingere dreptului de dispoziţie. Această clauză contravine aşadar dispoziţiilor articolelor 473, 480 şi 1310 Cod civil, ca şi dispoziţiilor articolului 44 din Constituţia României, motiv pentru care este susceptibilă de anulare în conformitate cu prevederile articolului 132 alineat 2 din legea nr.31/1990.
Asupra apelului comercial de faţă.
Prin cererea înregistrată la numărul 5473/3/2008 din 8 februarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI a Comercială, reclamanta B.T.T. SA, cu sediul în Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D. M. C. SA, cu sediul în acelaşi municipiu, ca instanţa să anuleze hotărârea A.G.A. a acţionarilor societăţii pârâte din 4 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 457 din 24 ianuarie 2008 şi să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielile de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că sunt lovite de nulitate modificările aduse articolului 11 alineatele 2-5 din actul constitutiv al societăţii, pentru următoarele argumente:
În privinţa dreptului de preempţiune, s-a susţinut că prin dispoziţiile articolului 11 alineatele 3-5 s-a dorit inserarea în cuprinsul pactului societar a unor clauze prin care se recunoaşte în favoarea acţionarilor existenţi un drept de preempţiune la dobândirea acţiunilor societăţii şi prin care, în acelaşi timp, se îngrădeşte în mod abuziv şi nelegal dreptul acţionarilor de a dispune în mod liber de acţiunile lor şi se aduce atingere dispoziţiilor articolului 480 Cod civil. În plus, reclamanta a susţinut în legătură cu acelaşi aspect că astfel se împiedică inutil circulaţia bunurilor, fără ca această măsură să fi fost luată în garantarea unui drept.
Reclamanta a susţinut că, în principiu, dreptul de preempţiune are o natură legală, că actele normative care îl reglementează stabilesc domeniile şi mai ales condiţiile de aplicare a unui asemenea drept şi că stabilirea pe cale convenţională a unui asemenea drept poate fi realizată numai până la semnarea actului constitutiv de către membrii fondatori, această din urmă concluzie desprinzându-se din interpretarea dispoziţiilor articolului 8 litera f2 din legea nr. 31/1990.
În fine, sub acelaşi aspect reclamanta a susţinut şi că este inadmisibil ca ulterior constituirii societăţii un grup majoritar de acţionari să modifice pactul societar în sensul restricţionării transferului acţiunilor şi în acest fel să pună într-o situaţie dificilă acţionarii minoritari.
Al doilea motiv de nulitate este în legătură cu clauza de agrement prevăzută de articolul 11 alineat 2 din actul constitutiv, reclamanta susţinând că s-a limitat în mod nepermis dreptul vânzătorului acţiunilor de a-şi alege liber cumpărătorul, prin condiţionarea transferului de aprobarea hotărârii A.G.A.. Mai mult, reclamanta a susţinut că, potrivit textului statutar, refuzul agrementului (adică al hotărârii A.G.A. de aprobare a transferului) poate fi discreţionar, întrucât nu se face nici o menţiune referitoare la condiţiile în care agrementul poate fi refuzat şi nici la obligaţia de justificare a refuzului. Reclamanta şi-a argumentat critica şi pe împrejurarea că societatea pe acţiuni este una de capitaluri, unde încrederea între acţionari nu este un element definitoriu ca la celelalte tipuri de societăţi comerciale (în nume colectiv, în comandită simplă sau chiar cu răspundere limitată).
Al treilea motiv de nulitate este fundamentat pe caracterul echivoc al dispoziţiilor articolului 11 alineat 5 din actul constitutiv, reclamanta susţinând că acest articol este redactat într-o tehnică defectuoasă şi este susceptibil de interpretări multiple. Sub acest aspect, a subliniat că există neclarităţi în privinţa posibilităţii acţionarilor existenţi de a păstra cotele iniţiale de participare, a condiţiilor în care s-ar transfera acţiuni către aceştia, în privinţa exercitării dreptului de preempţiune proporţional cu cota de participare la capitalul social, precum şi dubii privitor la exercitarea proporţională a dreptului de preempţiune doar în ipoteza existenţei mai multor oferte de cumpărare a întregului pachet de acţiuni.
A susţinut reclamanta că, din cauza modului eronat şi lacunar de reglementare a procedurii de exercitare a dreptului de preempţiune, este posibil ca administratorii societăţii pârâte să refuze înregistrarea oricărui transfer pe motivul nerespectării dispoziţiilor articolului 11 alineat 5 din actul constitutiv.
Al patrulea motiv de nulitate vizează abuzul de drept săvârşit prin deturnarea caracterului social al votului, reclamanta susţinând că noul acţionar majoritar T. L., deţinătoare a 78,48996% din capitalul social al societăţii pârâte, a comis un abuz de majoritate prin exercitarea discreţionară a dreptului de vot în vederea realizării intereselor sale individuale, în dauna interesului social şi în scopul prejudicierii acţionarilor minoritari. Sub aspectul definirii abuzului de majoritate a invocat doctrină şi jurisprudenţă franceză şi a susţinut că tribunalul poate tempera libertatea de a vota, prin pronunţarea unei decizii de anulare a hotărârii adunării generale luate prin vot discreţionar şi în contra interesului social. A făcut referire la diversele situaţii în care astfel de hotărâri de anulare au fost pronunţate şi a subliniat că printre acestea se numără şi situaţii în care acţionarul minoritar a propus o rezoluţie justificată de interesul social, iar această rezoluţie a fost respinsă prin votul discreţionar al acţionarului majoritar.
Cererea este întemeiată în drept şi pe dispoziţiile articolului 132 din legea nr.31/1990, pe dispoziţiile codului civil şi pe dispoziţiile articolului 274 Cod procedură civilă.
La 18 martie 2008, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea cererii de chemare în judecată ca lipsită de interes. A susţinut că principiul majoritar ce guvernează funcţionarea societăţii comerciale impune caracterul obligatoriu al unei hotărâri A.G.E.A. luată prin vot majoritar faţă de toţi acţionarii societăţii, că o hotărâre A.G.E.A. luată în aceste condiţii nu poate fi anulată decât dacă este contrară legii sau actului constitutiv, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 132 alineat 2 din legea nr.31/1990 şi că dispoziţiile articolului 1361 din legea nr.31/1990 prevăd că acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari. A subliniat caracterul preeminent al interesului societăţii faţă de interesele fiecărui acţionar, astfel încât acţiunea în anularea hotărârii A.G.E.A. nu este o acţiune individuală, exercitată în atingerea unui interes personal, ci este întotdeauna o acţiune socială, care poate fi exercitată numai în interesul societăţii.
Sub acest din urmă aspect, a susţinut că hotărârea A.G.E.A. nu este luată în contra intereselor societăţii, că reclamanta nu precizează în concret care sunt prejudiciile aduse societăţii şi nici în ce mod sunt încălcate interesele societăţii, analizând în paralel prevederile articolului 11 alineatele 3-6 din statutul iniţial al societăţii pârâte, însuşit de reclamantă ca asociat fondator şi prevederile articolului 11 alineatele 2-6 din statut, astfel cum au fost modificate prin hotărârea A.G.E.A. contestată.
Pârâta a solicitat, pe fond, respingerea cererii ca nefondată, susţinând că hotărârea A.G.E.A. este conformă atât cu legea , cât şi cu actul constitutiv şi invocând în acest sens în concret prevederile articolului 8 litera f2 din legea nr.31/1990, modificată prin legea nr.441/2006 şi prevederile articolului 98 alineat 1 din legea nr.31/1990.
În ce priveşte clauza de agrement, a susţinut că aceasta reprezintă o limitare a transferabilităţii acţiunilor, înscrisă în statutul de constituire a societăţii, semnat de reclamantă, precum şi o derogare convenţională de la principiul disponibilităţii, prevăzut de articolul 475 Cod civil sau de la cel al libertăţii de vânzare, prevăzut la articolul 1310 Cod civil, aplicabile tuturor acţionarilor societăţii.
A susţinut că afirmaţiile generale privind caracterul echivoc al dispoziţiilor A.G.E.A. nu constituie argumente de nelegalitate sau de neconformitate a AGEA cu statutul societăţii, astfel că nu pot fi analizate de instanţă pe calea prezentei acţiuni.
În ce priveşte exercitarea abuzivă a dreptului de vot, pârâta a susţinut că aceasta nu are corespondent în realitate şi că abuzul de majoritate presupune deturnarea funcţiilor adunării generale în detrimentul societăţii.
Prin sentinţa comercială nr. 7496 din Şedinţa Camerei de Consiliu de la 16 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI a Comercială a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes şi acţiunea în anulare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei de interes este neîntemeiată, întrucât interesul derivă chiar din calitatea de acţionar a societăţii reclamante, iar acţiunea în anulare are caracterul unei acţiuni sociale, ce poate fi exercitată exclusiv în folosul societăţii şi al acţionarilor şi este pusă la dispoziţia acţionarilor conform articolului 132 alineat 2 din legea nr.31/1990.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a redat dispoziţiile articolului 11 alineat 2-5 din actul constitutiv al societăţii pârâte, astfel cum a fost modificat prin hotărârea contestată şi a reţinut că, în raport de prevederile articolului 1361 din legea nr.31/1990, legiuitorul consacră caracterul preeminent al interesului societăţii în comparaţie cu interesele asociaţilor.
A reţinut şi că hotărârea A.G.A. nu poate fi atacată în justiţie decât dacă este contrară legii sau actului constitutiv, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 132 alineat 2 din legea nr.31/1990.
Totodată, a reţinut că actuala formă a articolului 11 este preluată din statutul iniţial al societăţii pârâte din anul 1993, reclamanta fiind asociat fondator.
În privinţa clauzei de agrement, a reţinut aceleaşi argumente ca şi în cazul criticilor aduse în legătură cu stabilirea dreptului de preempţiune, arătând în plus că această clauză este în conformitate cu prevederile articolului 8 litera f2 din legea nr.31/1990 şi că reprezintă o transpunere a principiului voinţei majoritare şi a preeminenţei interesului social faţă de cel individual al acţionarilor.
Criticile legate de caracterul echivoc al dispoziţiilor statutare au fost înlăturate cu motivarea că nu pot conduce la anularea hotărârii AGEA ca nelegală sau nestatutară.
În ce priveşte abuzul de drept prin deturnarea caracterului social al votului, a reţinut că acesta atrage nulitatea hotărârii adoptate, însă ceea ce sancţionează articolul 1361 din legea nr.31/1990 este avantajarea directă sau indirectă a majorităţii prin violarea interesului comun, prin îndepărtarea unilaterală şi subiectivă a asociaţilor minoritari de la perspectivele ce i-au condus spre asociere, ceea ce în speţă nu s-a demonstrat.
A făcut aplicarea articolului 132 din legea nr.31/1990.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 20 august 2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială.
În motivarea apelului a fost expusă situaţia de fapt pe care s-a grefat litigiul părţilor şi a fost criticată hotărârea pentru că instanţa de fond a greşit atunci când a reţinut legalitatea modificării pactului societar întemeindu-se pe preeminenţa interesului societar, întrucât preeminenţa voinţei deţinătorilor majorităţii capitalului social este valabilă până la concursul lezării intereselor legitime ale acţionarilor minoritari. A susţinut că dreptul legitim al acţionarului minoritar derivă din dreptul de proprietate pe care îl are asupra acţiunilor.
A susţinut, de asemenea, că, potrivit articolului 480 Cod civil, acţionarul minoritar poate folosi, culege fructele şi dispune de acţiunile ce se află în patrimoniul său, în putere proprie şi în interes propriu, că dreptul de dispoziţie juridică constă în prerogativa titularului de a înstrăina bunul său, de a-şi dezmembra dreptul de proprietate, constituind asupra acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane şi că în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile legale privitoare la libera circulaţie a bunurilor, ce prevăd faptul că pot fi înstrăinate toate bunurile care se află în comerţ, cu excepţia cazurilor în care legea interzice acest lucru expres.
A subliniat că practica judiciară invalidează interdicţia scoaterii din circuitul civil a acţiunilor unei societăţi comerciale dacă aceasta este lipsită de interes şi nu a fost luată în garantarea unui drept.
A reiterat susţinerile despre actele normative care reglementează dreptul de preempţiune şi care stabilesc domeniile şi condiţiile de aplicare a unui astfel de drept şi a invocat şi dispoziţiile articolului 44 alineat 1 teza a II a din Constituţia României, care prevăd că dreptul de proprietate poate fi limitat exclusiv prin dispoziţii legale.
A reiterat susţinerile despre inexistenţa unor reglementări legale privitoare la dreptul de preempţiune şi despre imposibilitatea de modificare în acest sens a pactului societar pe cale convenţională.
A criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita aplicare a dispoziţiilor articolului 8 litera f2 din legea nr.31/1990, susţinând că aceste dispoziţii legale prevăd dreptul de a include în actul constitutiv orice eventuale restricţii cu privire la transferul de acţiuni, nu faptul că orice restricţie a transferabilităţii acţiunilor este permisă de lege.
A criticat hotărârea şi cu privire la dezlegarea dată clauzei de agrement, susţinând că în cuprinsul hotărârii A.G.E.A nu sunt prevăzute motivele care ar justifica interesul societar în sensul restricţionării transferabilităţii acţiunilor, reiterând susţinerea despre posibilitatea inserării unei astfel de restricţii la momentul constituirii societăţii, conform articolului 8 litera f2 din legea societăţilor comerciale, în caz contrar o astfel de clauză prejudiciind principiul liberei negociabilităţi a acţiunilor.
La 31 octombrie 2008, intimata – pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea de esenţă că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt şi tot corect a dezlegat şi problemele de drept în cauză. A opus motivelor de apel apărările în fapt şi în drept expuse şi în întâmpinarea depusă în cursul judecăţii în fond.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază apelul ca întemeiat şi îl va admite în limitele şi pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la motivul de nulitate legat de inserarea prevederilor ce conferă coacţionarilor societăţii pârâte un drept de preempţiune la transferul acţiunilor, cu toate argumentele aduse în susţinerea acesteia, este apreciată de Curte ca neîntemeiată şi a fost înlăturată.
Indiscutabil că dispoziţiile legii nr.31/1990 nu consacră in terminis posibilitatea inserării în pactul societar a dreptului de preempţiune şi că un astfel de drept este consacrat tale quale în alte acte normative, dar faptul că legiuitorul nu a făcut referire expres la acest drept în legea societăţilor comerciale nu poate fi privit ca un impediment la stabilirea acestuia pe cale convenţională.
În fapt, având în vedere că prin recunoaşterea acestui drept se condiţionează (sub aspectul determinării dobânditorului acţiunilor) dreptul de dispoziţie -ca atribut al dreptului de proprietate – se poate conchide că dreptul de preempţiune reprezintă în realitate o restricţie la transferul de acţiuni.
Posibilitatea inserării acestei restricţii este, însă, prevăzută de articolul 8 litera f2 din legea nr.31/1990, ceea ce autorizează concluzia că dreptul de preempţiune poate fi stabilit pe cale convenţională, iar o astfel de convenţie poate îmbrăca forma pactului societar, cu putere de lege între părţi în condiţiile articolului 969 Cod civil, garanţia de legalitate reprezentând-o pe de o parte lipsa oricărei interdicţii exprese în legea nr.31/1990, iar pe de altă parte precitatul articolul 8 litera f2 din acelaşi act normativ.
Este neîntemeiat şi a fost înlăturat argumentul adus de apelanta-reclamantă relativ la posibilitatea de a prevedea această restricţie doar în actul constitutiv iniţial al societăţii, câtă vreme dispoziţiile legii nr.31/1990 prevăd posibilitatea modificării actului constitutiv, desigur cu respectarea tuturor cerinţelor legale, iar prevederile articolelor 204-206 din legea nr.31/1990 nu fac referire la nici o prevedere din actul constitutiv care să nu poată fi modificată faţă de forma iniţială.
Sunt neîntemeiate şi au fost înlăturate şi argumentele relative la limitarea dreptului de proprietate, la încălcarea principiului liberei circulaţii a bunurilor, la prejudicierea acţionarilor minoritari şi la încălcarea principiului liberei negociabilităţi a acţionarilor prin inserarea în pactul societar a dreptului de preempţiune în favoarea coacţionarilor.
Dreptul de preempţiune nu limitează dreptul de proprietate şi nici principiului liberei circulaţii a bunurilor, întrucât nu operaţiunea propriu-zisă de transfer a acţiunilor (deci vânzarea) este afectată, dreptul de preempţiune acordând prioritate coacţionariatului ca dobânditor al acţiunii la preţ egal cu cel oferit de un terţ. Or, în cadrul acestei tranzacţii nu calitatea sau identitatea cocontractantului contează, ci preţul, cu atât mai mult cu cât operaţiunea are loc într-o societate de capitaluri, nu de persoane, caracterul intuitu personae al operaţiunii fiind exclus de plano.
Tot în considerarea modului de exercitare a dreptului de preempţiune, respectiv la preţ egal cu cel mai mare preţ oferit de un terţ, Curtea a apreciat că nu se poate vorbi despre nici un prejudiciu adus acţionarului vânzător, câtă vreme scopul vânzării – respectiv obţinerea preţului maxim pe acţiune- este atins, în definirea principiului liberei negociabilităţi neavându-şi loc calitatea şi identitatea dobânditorului prin raportare la tipul societăţii – societate pe acţiuni, deci de capitaluri, nu de persoane, unde să se pună problema lui affectio societatis.
Critica relativă la modificarea actului constitutiv prin inserarea clauzei de agrement este întemeiată. Deşi caracterizată de apelanta – reclamantă şi analizată de partea adversă şi de instanţa de fond drept clauză de agrement, Curtea a apreciat că în speţă clauza stipulată la articolul 11 alineat 2 din actul constitutiv, astfel cum a fost adoptată prin hotărârea atacată, este în realitate nulă pentru că are valoare de veritabilă clauză de inalienabilitate din pricina indeterminării condiţiilor în care adunarea generală a acţionarilor poate refuza să autorizeze transferul acţiunilor.
Astfel, Curtea a reţinut că prin articolul 11 alineat 2 din actul constitutiv, astfel cum a fost modificat la 4 octombrie 2007, s-a stabilit că operaţiunea de cesiune totală sau parţială a acţiunilor nominative între acţionari sau către terţi se poate face în baza hotărârii adunării generale a acţionarilor. În acest mod, proprietarul acţiunilor nominative a pierdut cea mai importantă prerogativă a calităţii sale, respectiv dreptul de dispoziţie, aceasta fiind transferată către adunarea generală a acţionarilor, deci către o entitate terţă, care este societatea comercială ca subiect de drept distinct.
În condiţiile în care în alineatul 2 al articolului 11 din actul constitutiv nu sunt indicate, nici măcar în termeni de generalitate, criteriile în funcţie de care adunarea generală a acţionarilor este îndreptăţită să refuze a autoriza transferul dreptului de proprietate, criterii care să transforme clauza de inalienabilitate în condiţie suspensivă care guvernează tranzacţia, Curtea a apreciat că decizia de cesiune de acţiuni a fost lăsată exclusiv la latitudinea adunării generale a acţionarilor, aşadar proprietarul acţiunilor a fost deposedat complet de unul din atributele dreptului său de proprietate, respectiv dreptul de dispoziţie.
Acest lucru contravine dispoziţiilor articolului 480 Cod civil, care prevăd că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, precum şi dispoziţiilor articolului 473 Cod civil, invocate chiar de intimata – pârâtă, care prevăd că oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi. Contravine şi dispoziţiilor articolului 1310 Cod civil, invocate de asemenea de intimata – pârâtă care prevăd că toate lucrurile care sunt în comerţ (cazul acţiunilor nominative) pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta, precum şi dispoziţiilor articolului 44 din Constituţia României, care prevăd exercitarea liberă a dreptului de proprietate, cu excepţia limitărilor stabilite exclusiv prin dispoziţiile legale.
Din analiza tuturor acestor prevederi legale, se desprinde o concluzie care poate fi rezumată astfel: exercitarea prerogativelor conferite de dreptul de proprietate – cu strictă referire la dreptul de dispoziţie (căci în speţă se pune problema transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative) – cunoaşte doar limitările impuse de lege, nu de convenţia părţilor, chiar dacă aceasta este exprimată în forma voinţei societare, cu atât mai mult cu cât voinţa societară nu are sprijin în materie în nici o dispoziţie legală.
Sub acest aspect, Curtea a înlăturat şi apărarea intimatei pârâte întemeiată pe preeminenţa interesului societar. Pe de o parte trebuie subliniat principiul conform cu care dreptul unui subiect de drept încetează acolo unde începe dreptul recunoscut de lege altui subiect de drept, principiu consacrat implicit de dispoziţiile articolului 3 alineat 2 din decretul nr. 31/1954 şi expres de dispoziţiile articolului 57 din Constituţia României, care prevăd că exercitarea drepturilor constituţionale (printre care şi dreptul de proprietate consacrat expres de articolul 44 din Constituţie) trebuie făcută cu bună credinţă şi fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
Pe de altă parte, Curtea a înlăturat şi argumentul relativ la achiesarea apelantei – reclamante la clauza identică celei contestate în actul constitutiv iniţial al societăţii, întrucât nulitatea absolută întemeiată pe nesocotirea unei norme legale imperative nu poate fi asanată prin recunoaştere şi nici prin achiesare.
Nu în ultimul rând, Curtea a apreciat că această clauză de inalineabilitate nu este în măsură să protejeze interesele societăţii. Câtă vreme scopul pentru care a fost instituită clauza este neînstrăinarea acţiunilor nominative şi selectarea dobânditorului acestora şi în condiţiile în care, prin înstrăinare de acţiuni, capitalul social nu se modifică, iar identitatea acţionarilor dobânditori nu este relevantă într-o societate de capitaluri.
Deşi în motivele de apel nu este criticată punctual hotărârea primei instanţe şi sub aspectul soluţiei date ultimelor două motive de nulitate, respectiv caracterul echivoc al dispoziţiilor articolului 11 alineat 5 şi abuzul de majoritate, Curtea a constatat că apelanta – reclamantă solicită admiterea apelului, modificarea (SIC!) sentinţei apelate şi admiterea acţiunii formulate, ceea ce înseamnă susţinerea implicită şi a celor două motive de nulitate, care vor fi cenzurate în condiţiile articolului 292 alineat 2 Cod procedură civilă, respectiv pe baza celor invocate la prima instanţă.
Curtea a apreciat ca întemeiat motivul de nulitate bazat pe susţinerea despre caracterul echivoc al dispoziţiilor articolului 11 alineat 5 din actul constitutiv. Deşi aparent echivocul reglementării nu se încadrează în ipoteza conflictului cu legea sau cu actul constitutiv, fiind astfel calificat şi de instanţa de fond (care a dat eficienţă apărării intimatei-pârâte), Curtea a apreciat că analiza acestui motiv de nulitate nu trebuie să se oprească la aspectul formal, terminologic, ci trebuie să privească efectele pe care o clauză echivoc redactată le are. În speţă, aşa cum în mod judicios a susţinut apelantul – reclamant, lipsa de concizie a condiţiilor impuse prin articolul 11 alineat 5 are o singură şi păgubitoare consecinţă, anume pe aceea de a face practic inoperant dreptul de preempţiune, lăsându-l la aprecierea exclusivă, discreţionară şi de necenzurat a administratorilor societăţii.
Or, în condiţiile în care, pentru considerentele expuse în precedent, s-a reţinut validitatea dreptului de preempţiune stipulat în favoarea coacţionarilor, este cu atât mai necesar ca definirea, în cadrul aceluiaşi articol, a condiţiilor de exercitare a acestui drept să aibă claritate şi să fie lipsită de echivoc,pentru ca acest drept să nu devină în fapt literă moartă şi pentru ca toţi acţionarii (nu numai cei minoritari) să aibă garanţia că aceste condiţii de exercitare a dreptului pot fi cenzurate.
Curtea a apreciat că toate aspectele semnalate cu titlu de deficienţă de redactare sunt întemeiate, acestea negăsind rezolvare nici prin raportare la alte prevederi statutare, iar în privinţa acestor critici nici intimata – pârâtă nu a formulat apărări punctuale, limitându-se la a susţine doar că ele nu formează obiectul cenzurii judecătoreşti în acţiunea în anulare întemeiată pe dispoziţiile articolului 132 din legea nr.31/1990.
Critica relativă la adoptarea hotărârii prin abuz de majoritate este nefondată. Aşa cum a reţinut în mod judicios şi instanţa de fond, abuzul de majoritate poate fi temeiul unei acţiuni în anulare numai dacă în acest fel a fost deturnat caracterul social al votului, prin protejarea exclusivă a intereselor acţionarilor majoritari în detrimentul intereselor acţionarilor minoritari şi al intereselor societăţii comerciale. În cauză, însă, o astfel de dovadă a prejudiciului adus prin modificarea actului constitutiv intereselor societate sau ale acţionarilor minoritari nu s-a făcut în condiţiile articolului 1169 Cod civil şi ale principiului de drept actori incumbit probatio, motiv pentru care Curtea a apreciat ca legală şi temeinică soluţia primei instanţe şi sub acest aspect.
Conchizând, Curtea a reţinut că instanţa de fond a stabilit greşit situaţia de fapt şi a făcut o incorectă aplicare a dispoziţiilor articolului 132 alineat 2 din legea nr.31/1990 numai în privinţa clauzelor articolului 11 alineatele 2 şi 5 din actul constitutiv,în temeiul articolelor 295 şi 296 Cod procedură civilă a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea atacată şi a admis cererea, anulând în parte hotărârea A.G.E.A. din 4 octombrie 2007, respectiv pentru clauzele prevăzute la articolele 11.2 şi 11.5 din actul constitutiv.
A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
