Apel. Actiune în constatarea nulitatii absolute a unor clauze din contractele de credit, introdusa de mai multi reclamanti cu domicilii sau sedii în diferite localitati din tara, împotriva aceleasi banci pârâte, în temeiul unor contracte de credit diferite, încheiate de fiecare reclamant cu pârâta, cu clauze similare. Disjungerea cererilor. Inadmisibilitatea caii de atac formulate împotriva solutiei de disjungere, aceasta fiind o masura de administrare judiciara care nu poate face obiectul unei cai de atac.
– art. 59 – 60, art. 99, art. 248, art. 465, art. 466 din NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA
– art. 99 alineat 4 din Regulamentul de Ordine Interioara al instantelor judecatoresti
Decizia nr. 146/14.05.2015 – A
Dosar nr. 1862/111/2014 – A
Prin Sentinta nr. 9933 din data de 18.12.2014, Tribunalul B. a admis exceptia de necompetenta materiala si teritoriala invocata de pârâta, privind cererea formulata de reclamantul H. L.-F. si în consecinta:
A declinat competenta materiala si teritoriala a Tribunalului B. de a solutiona cauza, privind pe reclamantul H. L.-F. în favoarea Judecatoriei O.
A dispus trimiterea de îndata a dosarului Judecatoriei O. spre competenta solutionare.
A dispus disjungerea cauzelor având ca obiect litigii cu profesionistii si formarea de noi dosare separate privind pe reclamantii A. C.-M. si altii, în contradictoriu cu pârâta S.C. P. B. R. S.A., având ca obiect actiune în constatare.
A stabilit termen de judecata în dosarele nou-formate pentru data de xx ianuarie, cam 3, ora 14,00, cu citarea partilor, cu mentiunea de a se pronunta asupra exceptiei de necompetenta materiala si teritoriala a instantei.
Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele:
Instanta a verificat competenta sub aspect general, material si teritorial, în conformitate cu prevederile art. 131 din NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, a analizat cu precadere exceptia de necompetenta materiala si teritoriala, potrivit dispozitiilor art. 248 din NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, si a constatat ca în cauza, întrucât nu exista o strânsa legatura între contractele de credit încheiate de reclamanti, ca si cauza juridica, în sensul de izvor al raportului juridic dedus judecatii, de natura a face necesara judecarea lor împreuna, în acceptiunea art. 100 din NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, conform caruia, „(1) Daca mai multi reclamanti, prin aceeasi cerere de chemare în judecata, formuleaza pretentii proprii împotriva aceluiasi pârât, invocând raporturi juridice distincte si neaflate într-o legatura care sa faca necesara judecarea lor împreuna, determinarea instantei competente se face cu observarea valorii sau, dupa caz, a naturii ori obiectului fiecarei pretentii în parte. (…) (2) Dispozitiile alin. (1) sunt aplicabile si atunci când unul sau mai multi reclamanti formuleaza, prin aceeasi cerere de chemare în judecata, pretentii împotriva mai multor pârâti, invocând raporturi juridice distincte si fara legatura între ele.”, si întrucât din punct de vedere al valorii obiectului litigiului, potrivit art. 94 alin. 1 lit. j) din NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, fiind un litigiu patrimonial evaluabil în bani în valoare de pâna la 200.000 lei, cauza este de competenta materiala si teritoriala a judecatoriei, instanta a admis exceptia de necompetenta materiala si teritoriala invocata de pârâta, privind cererea formulata de reclamantul H. L.-F., cu domiciliul în mun. O., si cu sediul procesual ales la S.C.A. P. & A., din B., si în consecinta, a declinat competenta materiala si teritoriala a Tribunalului B. de a solutiona cauza, privind pe reclamantul H. L.-F., în favoarea Judecatoriei O., a dispus trimiterea de îndata a dosarului Judecatoriei O. spre competenta solutionare, si în temeiul art. 99 alin. 1 din NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, conform caruia, „Când reclamantul a sesizat instanta cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenta se stabileste în raport cu valoarea sau, dupa caz, cu natura ori obiectul fiecarei pretentii în parte. Daca unul dintre capetele de cerere este de competenta altei instante, instanta sesizata va dispune disjungerea si va declina în mod corespunzator competenta”, a dispus disjungerea cauzelor având ca obiect litigii cu profesionistii si formarea de noi dosare separate privind pe reclamantii mentionati în dispozitiv, conform dispozitivului.
Împotriva acestei sentinte, în termen, au formulat apel toti reclamantii din cauza, prin care solicita admiterea apelului declarat împotriva hotarârii nr. 9933/2014 pronuntate în dosarul nr. 1862/111/2014, în data de 18.12.2014 si modificarea în tot a hotarârii atacate în sensul constatarii existentei unui litisconsortiu procesual activ, respingerea cererii de disjungere si, cu titlu subsecvent nulitatea actelor subsecvente – art. 179 alin (3) NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, anularea masurii declinarii competentei. Acestia au aratat ca, în calitate de consumatori, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionisti si consumatori, au formulat, în litisconsortiu procesual activ, astfel cum este acesta reglementat de dispozitiile art. 59 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, cerere de chemare în judecata împotriva celor trei pârâte prin care au solicitat sa constare încalcarea drepturilor subsemnatilor, prin punerea pe piata în perioada 2006-2008 a unor produse de creditare toxice si sa dispuna eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de subsemnatii, în calitate de consumatori.
Capetele de cerere au avut un continut identic în privinta tuturor reclamantilor, singura diferenta între obiectul cererii de chemare în judecata constând în numerotarea clauzelor atacate, continutul acestora fiind totusi similar pâna la identitate.
Desi, potrivit mentiunilor hotarârii ce face obiectul prezentei cai de atac aceasta ar putea fi atacata odata cu solutia în ceea ce priveste fondul cauzei, trebuie subliniat faptul ca conform prevederilor art. 457 alin. (2) Cod procedura civila, “mentiunea inexacta din cuprinsul hotarârii cu privire la calea de atac deschisa contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevazuta de lege “. Astfel, solicita sa se constate faptul ca, în ceea ce priveste hotarârea nr. 9933/2014 a Tribunalului B., calea de atac ce trebuie declarata în mod legal în cauza este apelul, care trebuie depus în 30 de zile de la pronuntarea hotarârii atacate si nu odata cu fondul.
În ceea ce priveste calea de atac a apelului, o apreciaza ca fiind incidenta în cauza, având în vedere prevederile art. 456 Cod procedura civila, potrivit caruia “calea de atac ordinara este apelul”. Astfel, potrivit principiului reglementat de textul de lege anterior mentionat, ori de câte ori pentru o anumita hotarâre nu se prevede calea de atac a recursului ori faptul ca hotarârea nu poate fi atacata prin intermediul nici unei cai de atac, va deveni incidenta calea de atac ordinara a apelului.
Mai mult, apreciaza faptul ca hotarârea nr. 9933/2014 a Tribunalului B. nu trebuie atacata odata cu fondul cauzei, ci pe cale separata.
Concluziile anterior mentionate, cu privire la calea de atac incidenta în cauza au la baza corecta calificare în ceea ce priveste natura juridica a hotarârii atacate prin apel. Astfel, învedereaza instantei urmatoarele aspecte:
Pe de o parte, prin hotarâre ce face obiectul prezentei cai de atac nu s-a dispus masura de administrare judiciara, pentru a fi incidente prevederile art. 465 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA. Pe de alta parte, hotarârea ce face obiectul prezentei cai de atac nu este o încheiere premergatoare, pentru a formula cale de atac odata cu fondul cauzei inaplicabilitatea art. 248 alin. (5) NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA.
Încheierea atacata nu transpune o masura de administrare judiciara, circumscrisa prevederilor art. 465 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, potrivit prevederilor art. 465 Cod procedura civila, “masurile de administrare judiciara nu pot face obiectul nici unei cai de atac “.
Încheierea prin care se dispune asupra masurilor de administrare judiciara nu poate fi supusa niciunei cai de atac, ordinare sau extraordinare. Arata ca prin hotarârea nr. 9933/2014, de disjungere a cererii de chemare în judecata, nu s-a luat o simpla masura de administrare judiciara, ci s-a luat o masura prin care s-a cenzurat în mod inadmisibil principiul fundamental disponibilitatii în procesul civil, garantat de art. 9 alin. (2) NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, prin eliminarea” oricarei posibilitati efective de aplicare a art. 59 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA într-un litigiu de tip „alianta procesuala”.
În acest sens, prevederile NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA trebuie coroborate cu Sectiunea a Il-a din Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti, aprobat prin Hotarârea Plenului CSM nr. 387/2005, intitulata „Activitatea premergatoare sedintei de judecata si de rezolvare a lucrarilor cu caracter administrativ”.
Singura mentiune referitoare la disjungere din Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti, aprobat prin Hotarârea Plenului CSM nr. 387/2005 (în continuare, în text, „ROI”), este urmatoarea: în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizeaza aceluiasi complet pentru respectarea principiului continuitatii.
Drept urmare, hotarârea nr. 9933/2014, de disjungere a cererii de chemare în judecata si de formare de noi dosare nu este o încheiere prin care se dispune asupra unei masuri având caracter administrativ, deoarece nu se înscrie în niciuna dintre masurile având acest caracter, astfel cum sunt acestea prevazute în Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti.
În mod eronat, în dispozitivul hotarârea nr. 9933/2014, a fost indicat ca aceasta poate fi atacata odata cu fondul, deoarece o astfel de hotarâre nu este o încheiere premergatoare, pentru a putea fi atacata odata cu fondul cauzei, potrivit prevederilor din art. 466 alin. (4) Cod procedura civila.
În ceea ce priveste hotarârea nr. 9933/2014, apreciaza ca aceasta reprezinta o sentinta prin care instanta s-a dezinvestit. Astfel, este tocmai în ipoteza inversa reglementata de art. 248 alin. (5) NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA: încheierea prin care s-a respins exceptia, precum si cea prin care, dupa admiterea exceptiei, instanta a ramas în continuare învestita pot fi atacate numai odata cu fondul, daca legea nu dispune altfel.”
Lasând la o parte faptul ca instanta nu a pronuntat o încheiere, ci a pronuntat o sentinta, care în mod evident se ataca separat, iar nu odata cu fondul, oricum este vorba despre admiterea exceptiei de disjungere, hotarâre ce a avut drept rezultat dezinvestirea instantei de judecata, ca efect al admiterii subsecvente a exceptiei de necompetenta.
Trebuie mentionat faptul ca nu înteleg sa critice în mod direct hotarârea de declinare a competentei, ci în mod subsecvent, anume ca urmare a constatarii caracterului nelegal al solutionarii exceptiei de disjungere, respectiv neconstatarea existentei litisconsortiului procesual-activ.
Suplimentar aspectelor anterior mentionate, învedereaza instantei de judecata nelegalitatea pronuntarii unei astfel de hotarâri (mentiunea ca se ataca odata cu fondul), ceea ce este de natura sa atraga si aplicarea prevederilor art. 13, raportat la art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului (în continuare, Conventia).
Astfel, prin hotarârea nr. 9933/2014 s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Conventie, deoarece cererea de chemare în judecata, introdusa în litisconsortiu procesual activ este de natura sa satisfaca cerintele dreptului la un proces echitabil.
Având în vedere ca problema de drept dedusa spre solutionare este identica, modul în care se va judeca, precum si solutia care se va pronunta în primul din cele peste 100 de dosare individuale vor fi aceleasi pentru toate celelalte. Drept urmare, instanta de judecata nu va mai satisface cerinta impartialitatii, la solutionarea celorlalte dosare, aceasta cerinta fiind la rândul sau, o componenta imperativa a dreptului la un proces echitabil.
Mai mult, litisconsortiul procesual activ reprezinta o modalitate prin care se tinde la reducerea dezechilibrului existent între partea mai slaba în contract, consumatorul si profesionistul, în speta cele trei pârâte. Numai prin intermediul unei astfel de cereri de chemare în judecata se îndeplineste conditia “egalitatii de arme” între reclamanti si pârâta, conditie, de asemenea, imperativa a dreptului la un proces echitabil.
Drept urmare, în ceea ce priveste hotarârea nr. 9933/2014, se apreciaza ca se impune cenzurarea acesteia de catre instanta de control judiciar, având în vedere si prevederile art. 13 din Conventie, potrivit carora “orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta Conventie au fost încalcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instante nationale, chiar si atunci când încalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat în exercitarea atributiilor lor oficiale.”
Având în vedere ca, la pronuntarea încheierii atacate, a fost încalcat art. 6 din Conventie, invoca dreptul, direct si efectiv în temeiul art. 13 din acelasi act normativ, de a se adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa dispuna remedierea încalcarii garantiilor dreptului la un proces echitabil. Drept urmare, calea de atac a apelului apare ca fiind admisibila si în mod direct, în temeiul prevederilor art. 13 din Conventie.
În ceea ce priveste criticile pe fond împotriva hotarârii nr. 9933/2014, a aratat ca instanta nu s-a pronuntat asupra argumentelor invocate prin raspunsul la întâmpinare, lasând practic nedezlegate aceste aparari, iar încheierea nu este temeinica, deoarece masura disjungerii nu se impune în cauza.
În cauza exista un litisconsortiu procesual activ, reglementat de art. 59 Cod procedura civila, conform caruia: mai multe persoane pot fi împreuna reclamante sau pârâte daca obiectul procesului este un drept ori o obligatie comuna, daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza ori daca între ele exista o strânsa legatura.
Actiune este demarata de o alianta procesuala de reclamanti. De aceea, constatarea incidentei în cauza a prevederilor art. 59-60 Cod procedura civila si în consecinta a existentei unei coparticipari procesual-active facultative este lesne de înteles.
Litisconsortiul (coparticiparea procesuala) este o forma juridica a procedurii civile, o institutie esentialmente procesuala, întrucât, pe de o parte, el priveste o pluralitate de persoane care au calitatea de „parte” în procesul civil, iar pe de alta, pentru ca el nu are existenta în afara procesului civil.
Temeiul de drept care permite coparticiparea procesuala în situatia în care drepturile sau obligatiile partilor au aceeasi cauza este art. 59 Cod procedura civila. Cauza juridica a actiunii comune este încalcarea legislatiei protectiei consumatorilor, încalcarea obligatiei de informare si punerea pe piata a unor produse financiare defectuoase (toxice). Chiar si în ipoteza putin probabila în care se va considera ca nu se poate vorbi despre o cauza comuna, considera ca sunt îndeplinite oricum prevederile din teza finala a art. 59 Cod procedura civila, anume între drepturile si obligatiile partilor este o strânsa legatura.
Drept urmare, în toate situatiile în care cauza actiunii civile este comuna mai multor persoane sau între drepturile si obligatiile partilor exista o strânsa legatura, acestea pot sta împreuna în judecata într-un singur litigiu comun. În acest sens, profesorul Ciobanu considera ca „prin cauza actiunii trebuie înteles scopul catre care se îndreapta vointa celui care reclama sau se apara, scopul care exprima si caracterizeaza vointa juridica a acestuia de a afirma pretentia sa în justitie”. Cu alte cuvinte, cauza actiunii civile se confunda cu scopul partilor de a apela la instanta de judecata. Or, în cazul de fata, scopul reclamantilor este comun, acela de a înlatura efectele clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate cu pârâta si de a atrage raspunderea bancii pentru punerea pe piata a unor produse defectuoase (toxice), respectiv pentru încalcarea obligatiei de informare.
Litisconsortiul este o alianta procesuala în scopul realizarii economicitatii procesuale si bunei administrari a justitiei, precum si pentru a se evita hotarâri contradictorii, care ar bulversa autoritatea lor si posibilitatile de executare, fiecare pastrându-si independenta compatibila cu natura si scopurile acestei aliante.
Referitor la posibilitatea mai multor persoane de a se adresa împreuna instantei de judecata pentru apararea drepturilor rezultate din contracte diferite, drepturi protejate de acelasi act normativ, aceasta rezulta si din jurisprudenta instantelor de judecata, în acelasi cadru procesual ca si în prezentul dosar s-au pronuntat o serie de hotarâri judecatoresti, fara sa se puna problema disjungerii cererilor individuale, validând astfel cauza comuna a consumatorilor atunci când acestia tind la recunoasterea drepturilor prevazute în legislatia speciala din materie.
Institutia disjungerii nu este compatibila cu institutia coparticiparii procesuale. Aceasta concluzie se desprinde din împrejurarea potrivit careia posibilitatea disjungerii unor cereri de chemare în judecata reprezinta o exceptie, ea fiind posibila exclusiv în acele ipoteze în care textul de lege o prevede în mod expres. Pentru a retine astfel considera ca sunt lamuritoare prevederile art. 10 Cod civil, conform carora: „Legile care deroga de la o dispozitie generala, care restrâng exercitiul unor drepturi civile sau care prevad sanctiuni civile se aplica numai în cazurile expres si limitativ prevazute de lege. ”
Analizând aceste prevederi legale, se poate observa ca institutia disjungerii nu are o reglementare generala în textele Codului de procedura civila. Sanctiunea disjungerii este însa reglementata în mod expres în domeniile în care legiuitorul a considerat ca o astfel de sanctiune s-ar impune.
Prin întâmpinarea formulata, intimata S.C. P. B. R. S.A. a solicitat respingerea apelului în principal ca fiind inadmisibil, iar în subsidiar ca fiind nefondat, cu obligarea apelantilor la plata cheltuielilor de judecata pricinuite în apel.
În ceea ce priveste admisibilitatea atacarii cu apel a masurii disjungerii, s-a aratat ca disjungerea este o masura de buna administrare a justitiei si potrivit art. 465 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, aceasta nu poate face obiectul niciunei cai de atac.
Codul nu defineste sfera masurilor de administrare judiciara, însa stabilirea acestora trebuie facuta în functie de consecintele juridice ale unei asemenea masuri. În cazul de fata, disjungerea cererilor are drept singura consecinta judecarea separata a capetelor de cerere referitoare la contracte de credit privite în individualitatea lor. În ceea ce priveste regimul juridic sau normele de procedura aplicabile, acestea ramân aceleasi. Prin urmare, disjungerea a urmarit doar o buna administrare a justitiei.
Apelantii sustin ca disjungerea nu ar fi tratata în Sectiunea a II-a din Regulamentul de ordine interioara al instantelor de judecata, motiv pentru care în opinia lor ar însemna ca aceasta nu are caracter administrativ. Nici un text din NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA sau din Regulamentul instantelor nu defineste si nu enumera limitativ masurile de administrare judiciara. În plus, prin art. 99 alin. (4) din Regulamentul instantelor, text care face parte din chiar sectiunea indicata de reclamanti, stabileste ca în caz de disjungere, dosarele nou formate sunt repartizate aceluiasi complet. Prin urmare, disjungerea este avuta în vedere de legiuitor (C.S.M.) în capitolul privind lucrarile administrative.
Prin urmare, fiind o masura administrativa, în temeiul art. 465 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, aceasta nu poate face obiectul apelului, ceea ce atrage inadmisibilitatea demersului promovat de apelanti în prezenta cauza.
În subsidiar, intimata a solicitat sa se constate ca aceasta are caracter preparatoriu, caz în care devin incidente dispozitiile art. 466 alin. (4) NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA potrivit cu care „împotriva încheierilor premergatoare nu se poate face apel decât odata cu fondul, afara de cazul când legea dispune altfel.
Simplul fapt ca masura disjungerii este inserata într-o sentinta si nu într-o încheiere nu este de natura sa conduca la o solutie contrara. Motivul pentru care prima instanta a pronuntat o sentinta si nu o încheiere consta în faptul ca prin aceeasi hotarâre, instanta s-a dezinvestit ca urmare a masurii declinarii de competenta. însa acest aspect nu are drept consecinta ca disjungerea nu ar mai avea caracter preparatoriu.
Apelantii sustin ca prin calea de atac formulata nu critica în mod direct hotarârea de declinare a competentei, ci în mod subsecvent, ca urmare a constatarii caracterului nelegal al masurii disjungerii.
Aceasta abordare este una speculativa si care ignora dispozitiile speciale si imperative ale art. 132 alin. (3) NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA care prevad expres ca daca instanta se declara necompetenta, hotarârea nu este supusa niciunei cai de atac.
Solutia legiuitorului a fost legiferata tocmai cu scopul de a asigura celeritatea solutionarii cauzelor si a asigurarii unei solutionari într-un termen rezonabil.
Textul invocat nu prevede exceptii si prin urmare, masura declinarii nu poate face obiectul controlului de legalitate prin promovarea apelului în prezenta cauza. De aceea, se impune respingerea apelului ca inadmisibil.
Pe fond, intimata a solicitat respingerea apelului, aratând ca masura disjungerii se impunea a fi dispusa în cauza, aspect care rezulta din analiza dispozitiilor art. 100 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA si a art. 59 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA.
Apelantii sustin ca în cauza ar fi aplicabile dispozitiile art. 59 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, iar dintre cele 3 ipoteze prevazute de text (obiectul procesului este un drept sau o obligatie comuna, daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza ori daca între ele exista o strânsa legatura), reclamantii au admis chiar în fata primei instante ca prima ipoteza nu ar fi îndeplinita în timp ce celelalte doua ar fi îndeplinite.
Sintagma „drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza” a fost înteleasa de reclamanti în sensul ca temeiul cererilor de chemare în judecata ar fi acelasi. Aceasta interpretare este eronata, caci cauza drepturilor si obligatiilor nu se confunda cu cauza cererii de chemare în judecata.
Prin cauza drepturilor si obligatiilor, ca element component al actului juridic civil, se întelege obiectivul urmarit la încheierea actului juridic. Obiectivul urmarit de fiecare consumator în parte nu este acelasi având în vedere faptul ca reclamantii au contractat diferite tipuri de credite (imobiliare, pentru nevoi personale, de refinantare, etc). Asadar nu se poate stabili ca toti cei 151 de reclamanti ar fi avut aceeasi cauza juridica aferenta drepturilor reclamante în instanta de judecata, motiv pentru care nu se poate retine ca aceasta ipoteza a textului legal ar fi îndeplinita. În acest context, reperele doctrinare invocate de apelanti (opiniile profesorilor Viorel Mihai Ciobanu si Ion Deleanu) nu sunt de natura sa conduca la o concluzie diferita.
Prin cauza cererii de chemare în judecata se întelege temeiul de drept invocat de reclamanti în sustinerea cererii de chemare în judecata, care deci nu se confunda cu cauza drepturilor si obligatiilor, astfel cum este avuta în vedere de legiuitor.
Cea de-a treia ipoteza a textului se refera la existenta unei strânse legaturi. Apelantii sustin ca aceasta strânsa legatura ar exista în considerarea unei bune administrari a justitiei si în considerarea necesitatii de a se obtine o solutie unitara.
Dimpotriva, chiar din ratiuni de buna administrare a justitiei se impune ca cererile fiecarui reclamant sa fie analizate independent, judecatorul urmând sa verifice pentru fiecare reclamant în parte situatia de fapt care difera de la un reclamant la altul. Astfel urmeaza a fi analizat dosarul de creditare, urmeaza a fi administrata proba cu interogatoriu si martori. În mod obiectiv, un judecator nu poate administra concomitent 151 de interogatorii si nu poate lua declaratiile a circa 100 de martori. Administrarea acestui probatoriu la termene de judecata succesive afecteaza calitatea actului de justitie în sensul ca reclamantii care ar raspunde la interogatoriu în etapele ulterioare primei, ar putea cunoaste care sunt tipurile de întrebari la care sunt chemati sa raspunsa si în consecinta, administrarea acestei probe ar fi compromisa. Acelasi rationament se aplica si în cazul audierii martorilor.
Instanta trebuie sa aiba în vedere si faptul ca verificarea îndeplinirii obligatiei de informare depinde de la caz la caz de modul concret al desfasurarii evenimentelor si de caracteristicile proprii fiecarui reclamant. Astfel, aprecierea judecatorului va fi diferita în ceea ce priveste un consumator cu studii superioare, în unele cazuri chiar de natura economica, fata de un consumator fara studii. Relevanta va fi si perioada pe care fiecare consumator a avut-o (la dispozitie) de la data la care a formulat o cerere de creditare si a primit un draft al contractului si pâna la data la care contractul a fost efectiv încheiat.
Relevante în cauza din perspectiva existentei sau inexistentei litisconsortiului procesual activ sunt si dispozitiile art. 100 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA potrivit cu care „daca mai multi reclamanti, prin aceeasi cerere de chemare în judecata, formuleaza pretentii proprii împotriva aceluiasi pârât, invocând raporturi juridice distincte si neaflate într-o legatura care sa faca necesara judecarea lor împreuna, determinarea instantei competente se face cu observarea valorii sau, dupa caz, a naturii ori obiectului fiecarei pretentii în parte.
Prima instanta la pronuntarea solutiei apelate a avut în vedere tocmai acest text care reglementeaza nu numai modalitatea de determinare a competentei instantei dupa criteriul valoric, dar si disjungerea, caci legiuitorul se refera la situatia în care mai multi reclamanti printr-o unica cerere de chemare în judecata invoca raporturi juridice distincte si neaflate într-o strânsa legatura care sa faca necesara judecarea împreuna. În cauza, este cert ca între fiecare reclamant sau grup de reclamanti (sot si sotie în cazul în care unul dintre soti este coplatitor) si pârâta exista raporturi juridice distincte determinate de fiecare contract care a fost încheiat. În ceea ce priveste, necesitatea judecarii împreuna, a argumentat mai sus ca nu exista o legatura strânsa care sa determine judecarea împreuna.
Toate aceste chestiuni presupun administrarea unui probatoriu cu privire la relatia dintre banca si fiecare reclamant anterior momentului încheierii contractului de credit, respectiv modul în care personalul bancii a prezentat fiecarui reclamant în parte serviciile de creditare detinute de banca în portofoliu. Îndeplinirea concreta a obligatiilor bancii trebuie stabilita deci în raport de fiecare reclamant în parte.
Cu privire la jurisprudenta C.J.U.E., s-a aratat ca decizia pronuntata în Cauza C-341/05 nu este de natura sa conduca în prezenta cauza la o solutie contrara celei pronuntate de Tribunalul B. C.J.U.E. s-a pronuntat în aceasta cauza în procedura cererii de pronuntare a unei hotarâri preliminare cu privire la interpretarea art. 49 CE si art. 3 din Directiva 96/71/CE privind detasarea lucratorilor în cadrul prestarilor de servicii, precum si a art. 49 CE si art. 50 CE, dispozitii care nu sunt incidente în prezenta cauza. în motivarea hotarârii, C.J.U.E. a facut trimitere la dreptul de a întreprinde o actiune colectiva, dar totodata a retinut în paragraful 91 ca „exercitarea acestuia poate fi supusa anumitor restrictii”. Prin urmare, dreptul la o actiune colectiva în opinia C.J.U.E. nu este unul absolut, urmând a fi apreciat de la caz la caz si supus anumitor restrictii, în cauza de fata, restrictiile sunt date de intrarea în concurs a principiului disponibilitatii cu principiul aflarii adevarului si cu principiul unui drept efectiv la aparare. în plus, aratam ca legiuitorul român a avut în vedere si ipoteza unor actiuni colective a consumatorilor, însa nu în forma promovata de reclamanti, ci în forma actiunilor promovate de asociatiile pentru protectia consumatorilor în conditiile art. 12 si urm. din Legea nr. 193/2000.
Cu privire la jurisprudenta C.E.D.O., apelantii au invocat hotarârea pronuntata în Cauza Gorraiz Lizarraga si altii contra Spaniei, însa aceasta nu este relevanta în cauza întrucât se refera la demersul în justitie al unei asociatii constituite cu scopul de a apara interesele membrilor sai contra repercusiunilor constructiei unui baraj asupra mediului înconjurator si asupra vietii acestora si la faptul ca atunci când cetateanul e confruntat cu acte administrative complexe recurgerea la entitati colective reprezinta un mijloc accesibil pentru asigurarea apararii. În cauza de fata, nu suntem în prezenta unei entitati colective, respectiv o asociatie a consumatorilor, si nici în situatia contestarii unui act administrativ complex, ci în situatia unor reclamanti care au încheiat individual, contracte de credit cu conditii specifice. Prin urmare, rationamentul jurisprudentei C.E.D.O. invocate nu prezinta relevanta în solutionarea apelului.
Examinând cu prioritate exceptia de inadmisibilitate a apelului, potrivit art. 248 alin. 1 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, Curtea a apreciat ca aceasta este fondata.
Reclamantii, în numar de 151, au sesizat instanta cu o actiune în constatarea nulitatii absolute a unor clauze din contractele de credit, ca urmare a încalcarii de catre banca a unor obligatii si obligarea bancii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecarui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanti, care sa prevada restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei facându-se la data contractarii fiecarui credit.
Potrivit precizarilor facute de reclamanti în cuprinsul raspunsului la întâmpinare, actiunea a fost demarata de reclamanti ca o alianta procesuala, fiind incidente prevederile art. 59-60 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA.
Prin sentinta comerciala nr. 9933/18.12.2014 pronuntata de Tribunalul B. ce face obiectul prezentului apel, instanta de fond a apreciat ca în cauza nu exista o strânsa legatura între contractele de credit încheiate de reclamanti, ca si cauza juridica, în sensul de izvor al raportului juridic dedus judecatii, de natura sa faca necesara judecarea împreuna a cererilor, astfel ca, în baza art. 99 alin. 1 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, a dispus disjungerea cauzelor si formarea de noi dosare separate pentru fiecare reclamant. De asemenea, a fost declinata competenta materiala de solutionare a cauzei privindu-l pe reclamantul H. L.-F. în favoarea Judecatoriei O.
În opinia instantei de apel, disjungerea constituie o masura de administrare judiciare care, potrivit art. 465 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, nu poate face obiectul nici unei cai de atac. Codul nu defineste sfera masurilor de administrare judiciara, însa este unanim admis ca acestea reprezinta acele masuri de ordin organizatoric menite sa asigure partilor cadrul unei bune desfasurari a actului de justitie, astfel încât acestea sa poata beneficia, conform legii, de activitatea de judecata ca serviciu public si de accesul la instanta atât din punct de vedere procedural, cât si substantial.
În cazul de fata, disjungerea cererilor are drept consecinta judecarea separata a capetelor de cerere referitoare la contracte de credit privite în individualitatea lor. De asemenea, se impune a se preciza ca, desi masurile de administrare judiciara nu sunt enumerate nici în NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, si nici în Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti, nu trebuie omisa împrejurarea ca, în acest regulament, disjungerea este tratata la art. 99 alin. 4 în cadrul Sectiunii a II-a intitulata Activitatea premergatoare sedintei de judecata si de rezolvare a lucrarilor cu caracter administrativ.
Raportat la toate aceste aspecte, masura disjungerii constituie o masura de administrare judiciara, exceptata în mod expres de la controlul instantei pe calea apelului.
Totodata, chiar daca s-ar aprecia ca disjungerea nu se încadreaza în notiunea de „masura de administrare judiciara”, aceasta constituie, oricum, o masura premergatoare solutionarii fondului, caz în care devin incidente prevederile art. 466 alin. 4 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, în conformitate cu care, împotriva încheierilor premergatoare nu se poate face apel decât odata cu fondul, afara de cazul când legea dispune altfel.
Nu prezinta relevanta faptul ca instanta a pronuntat disjungerea printr-o sentinta, iar nu printr-o încheiere, caci motivul pentru care s-a procedat astfel a fost acela ca instanta s-a pronuntat la acelasi termen de judecata si asupra exceptiei de necompetenta materiala a Tribunalului B., iar declinarea de competenta se pronunta printr-o sentinta. Însa, daca s-ar face abstractie de acest fapt, masura disjungerii, fiind o masura preparatorie solutionarii fondului cererilor, nu ar fi putut fi dispusa decât printr-o încheiere premergatoare.
Nu se poate retine afirmatia apelantilor, în sensul ca, prin sentinta apelata, instanta s-ar fi dezinvestit, ca urmare a admiterii exceptiei de disjungere a cauzei si astfel ar fi aplicabile, per a contrario, prevederile art. 248 alin. 5 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, întrucât, ca efect al disjungerii, instanta a dispus formarea de noi dosare separate si a stabilit termen de judecata la data de 22.01.2015. Faptul ca masura disjungerii s-a dispus printr-o sentinta, si nu printr-o încheiere nu schimba cu nimic situatia, întrucât trebuie avute în vedere masurile dispuse de instanta prin aceasta sentinta si, raportat la acestea, trebuie stabilit daca instanta s-a dezinvestit sau a luat doar o masura în vederea solutionarii litigiului.
Iar din acest punct de vedere, se va observa ca, prin sentinta pronuntata de Tribunalul B. s-a dispus, pe de o parte, admiterea exceptiei de necompetenta materiala a Tribunalului B. în ceea ce priveste cererea formulata de reclamantul H. L.-F. si declinarea competentei în favoarea Judecatoriei O., iar în privinta celorlalti reclamanti, s-a dispus disjungerea cauzelor si formarea unor dosare separate pentru care s-a stabilit termen de judecata la data de 22.01.2015.
Astfel, în privinta primei masuri dispuse, aceea a declinarii competentei materiale de solutionare a cauzei, se poate spune ca instanta s-a dezinvestit, însa hotarârea, sub acest aspect, nu este supusa nici unei cai de atac, astfel cum prevede art. 132 alin. 3 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA. Aceasta solutie a fost legiferata tocmai în scopul de a asigura celeritatea solutionarii cauzelor, textul neprevazând exceptii.
Relativ la cea de-a doua masura, aceea a disjungerii, prin aceasta nu s-a produs o dezinvestire a instantei, caci aceasta a fixat termen de judecata în vedea solutionarii dosarelor nou formate ca urmare a disjungerii, astfel ca masura dispusa de instanta este una luata, în mod cert, în vederea solutionarii litigiului, fara ca prin aceasta sa se întrevada rezultatul final al procesului.
Fata de aceste precizari si raportat la prevederile art. 466 alin. 4 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, câta vreme nu exista o dispozitie speciala inserata în Codul de procedura civila privind posibilitatea declararii apelului împotriva masurii disjungerii, apelul declarat împotriva acestei masuri este inadmisibil, masura putând fi cenzurata doar odata cu fondul.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 1, Curtea a respins apelul ca inadmisibil, fara a se mai impune, fata de solutia pronuntata, analizarea criticilor vizând legalitatea si temeinica sentintei apelate.
Retinând culpa procesuala a apelantilor, în baza art. 453 alin. 1, raportat la art. 455 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILA, acestia au fost obligati la plata în solidar în favoarea intimatei a sumei de 10.139,02 lei cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu avocatial justificat prin factura si ordinul de plata depuse la dosar.
