Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani sub nr. 4876/193/2012 din 02.04.2012, reclamanta S.C. R S.R.L. Săveni a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii PFT şi PR, anularea contractului de împrumut garantat cu ipotecă, autentificat sub nr. 1048/07.06.2010 de către B.N.P. ER din mun. Botoşani.
În motivare reclamanta a arătat că, deşi prin încheierea din 20.05.2010 pronunţată în dosarul nr. 7310/193/2010 al Judecătoriei Botoşani a fost admisă cererea sa şi s-a înfiinţat sechestrul asigurător până la concurenţa sumei de 97084,44 lei asupra apartamentului nr. 30 din mun. Botoşani, str. Piaţa Revoluţiei nr. 13, sc. C, proprietatea pârâtului PFT, imobilul respectiv a fost ulterior ipotecat prin contractul de împrumut a cărui anulare se solicită.
În realitate, contractul de împrumut nu s-ar fi executat niciodată, cauza pentru care s-a încheiat fiind doar fraudarea intereselor sale.
Astfel, pârâta nu a avut niciodată suma de 40000 euro, dar a consimţit să semneze înscrisul încheiat la notar în considerarea relaţiilor de prietenie cu pârâtul, existente la acea dată, concretizate ulterior în căsătoria celor doi pârâţi.
Pârâta Pavel Raluca a depus întâmpinare, arătând că în primul rând nu a fost indicat în mod clar temeiul juridic al cererii, iar în al doilea rând reclamanta nu şi-a justificat calitatea procesuală activă, prin justificarea interesului.
Pe fondul cauzei a arătat că împrumutul este perfect valid, toate clauzele contractului autentic fiind reale şi constatate nemijlocit de notar, constatările personale ale acestuia-făcute în limitele atribuţiilor sale – făcând deplină dovadă până la înscrierea în fals.
Referirea reclamantei la un anumit tip de relaţii care ar fi existat între ea şi copârâtul PFT este tendenţioasă, deoarece căsătoria lor a intervenit ulterior încheierii contractului în litigiu şi a luat sfârşit-datorită neînţelegerilor de tot felul – la data de 10.04.2012, prin divorţ, astfel încât în prezent este inoportună şi lipsită de relevanţă juridică sub aspectul validităţii convenţiei de împrumut.
Pârâtul PFT nu a formulat întâmpinare, negând însă în instanţă susţinerile reclamantei expuse în conţinutul acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 6652 din 03.06.2013 Judecătoria Botoşani a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut, în privinţa interesului reclamantei de a solicita anularea contractului de împrumut încheiat între pârâţi, că aceasta deţine o creanţă împotriva pârâtului PFT, iar bunul ipotecat face parte din patrimoniul acestuia, putând servi la îndestularea creanţei sale, cu atât mai mult cu cât asupra acestuia se înfiinţase, în acest sens, şi sechestru asigurător prin încheierea Judecătoriei Botoşani din 20.05.2010.
În fapt, pârâţii PFT şi PR s-au căsătorit la data de 23.07.2011 şi au divorţat la data de 10.04.2012, aşa cum rezultă din relaţiile comunicate de S.P.C.E.P.J. Botoşani (fila 57) şi certificatul de divorţ nr. 2786/10.04.2012 emis de B.N.P. HC din mun. Botoşani ( fila 62).
Anterior, la data de 07.06.2010 între pârâţi s-a încheiat un contract de împrumut pentru suma de 40.000 euro, pe un termen de 3 ani de zile, garantat cu ipotecă asupra imobilului situat în mun. Botoşani, str. Piaţa Revoluţiei nr. 13, sc. C, etaj 8, ap.30, proprietatea pârâtului PFT.
Prin sentinţa civilă nr. 3820/27.05.2010 a Judecătoriei Botoşani, pronunţată în dosarul nr. 8002/193/2009 a fost admisă în parte acţiunea în răspundere contractuală promovată de reclamanta S.C. R S.R.L. Săveni în contradictoriu cu pârâţii S.C. L S.R.L. Botoşani, DMC şi PFT, fiind obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 29.535,92 lei cu titlu de chirie pentru perioada ianuarie-aprilie 2009, precum şi penalităţi aferente de 1% pe fiecare zi de întârziere, până la achitarea integrală a debitului, începând cu data de 02.05.2009 pentru suma de 15.060,60 lei şi cu data de 06.03.2009 pentru suma de 14.475,32 lei, fără ca penalităţile să depăşească debitul. De asemenea, au mai fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 3.846, 54 lei, reprezentând contravaloare utilităţi pentru perioada ianuarie-aprilie 2009, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume până la achitarea integrală a debitului, începând cu data de 06.03.2009 pentru suma de 1552,91 lei, începând cu data de 02.05.2009 pentru suma de 1908,60 lei şi începând cu data de 20.05.2009 pentru suma de 385,03 lei. Această sentinţă a devenit irevocabilă la data de 08.03.2011, urmare a anulării ca netimbrat a recursului promovat de pârâţi, iar la data de 09.03.2011 a fost învestită cu formulă executorie ( filele 10-12).
La data de 20.05.2010, prin încheierea pronunţată în dosarul nr. 7310/193/2010, Judecătoria Botoşani a admis în parte cererea formulată de reclamanta-creditoare S.C. R S.R.L. Săveni, dispunând înfiinţarea unui sechestru asigurator, până la concurenţa sumei de 97.081,44 lei, asupra mai multor bunuri, printre care şi apartamentul nr. 30, situat în mun. Botoşani, str. Piaţa Revoluţiei nr. 13, sc. C, proprietatea pârâtului PFT. Încheierea a devenit irevocabilă, prin nerecurare, la data de 07.06.2010. În aceeaşi zi a fost încheiat contractul de împrumut în litigiu.
Potrivit art. 948 Codul civil de la 1864, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de împrumut, printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii se numără şi existenţa unei cauze licite.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
Potrivit art. 967 alin.(1) C.civil, ”convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”, iar conform alin.(2) al aceluiaşi articol ”cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Practic, prin aceste dispoziţii legale sunt instituite două prezumţii, respectiv prezumţia de valabilitate a cauzei şi prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită. Cum ambele prezumţii legale sunt relative (juris tantum), cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei. Prin urmare, în speţă sarcina de a proba lipsa cauzei îi revine reclamantei, care a invocat acest lucru, dar nu a reuşit să-l probeze. În concluzie, s-a constatat că înscrisurile depuse de reclamantă nu fac dovada că în realitate contractul de împrumut nu ar fi avut loc, fiind un act încheiat în scopul fraudării intereselor sale.
Astfel, s-a apreciat că existenţa unui titlu executoriu în favoarea reclamantei S.C. R S.R.L, înfiinţarea sechestrului asigurător asupra imobilului, ipotecarea acestuia la data de 07.06.2010 în favoarea pârâtei PR, căsătoria ulterioară dintre pârâţi nu ar fi suficiente pentru a răsturna cele două prezumţii legale susmenţionate, de valabilitate şi existenţă a cauzei, consacrate de art. 967 Cod civil.
De asemenea, s-a avut în vedere că pârâta a susţinut şi a depus în acest sens înscrisuri ce atestă că dispunea de resurse financiare consistente în perioada premergătoare încheierii contractului de împrumut.
Totodată, s-a reţinut că motivele invocate de reclamantă ar fi specifice acţiunii pauliene, însă, faţă de temeiul de drept indicat de reclamantă şi în condiţiile în care acţiunea a fost redactată şi susţinută de către avocatul angajat de reclamantă, în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa s-a pronunţat doar în limitele învestirii sale, respectiv cu privire la posibilitatea anulării contractului încheiat de pârâţi, prin prisma lipsei cauzei acestui act juridic.
În ce priveşte cheltuielile de judecată, deşi au fost solicitate de către pârâta Pavel Raluca, iar reclamanta se află în culpă procesuală, nu au fost acordate întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestora.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. R S.R.L. Botoşani prin administrator ML, criticând-o pentru nelegalitate, în considerarea dispoziţiilor art. 480 alin. 3 NCPC.
A arătat apelanta că, deşi prima instanţă a apreciat că motivele invocate sunt specifice acţiunii pauliene, în mod greşit a reţinut că este învestită doar cu o acţiune în nulitate pentru lipsa cauzei.
Or, şi în precizarea din 18.03.2013 şi în concluziile scrise ar fi indicat art. 975 Cod civil ca temei al acţiunii. De asemenea, ar fi expus în scris inclusiv motivul pentru care nu a folosit termenul de „revocare”, ci pe cel de „anulare”a actului, iar intenţia de fraudare a intereselor sale ar fi evidentă, aşa încât nici nu erau necesare alte probe.
Pârâta intimată PR a formulat întâmpinare, prin care a invocat nesemnarea şi nedatarea apelului, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea sentinţei atacate conform art. 297 Cod proc. civilă. A arătat că solicitarea apelantei de anulare a sentinţei atacate şi trimitere a cauzei spre rejudecare în baza art. 480 alin. 3 NCPC este eronată, întrucât în acest litigiu sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile Codului de Procedură civilă din 1865, precum şi Codul civil anterior, fiind exclusă aplicarea noilor legi de drept material şi procedural.
Astfel, întrucât contractul de împrumut a fost încheiat sub imperiul vechiului cod civil, iar procesul a început anterior datei de 15.02.2013, textul invocat de apelantă este inaplicabil.
Potrivit art. 27 NCPC hotărârile în materie civilă rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, astfel că apelul de faţă putea fi legal valorificat doar în condiţiile impuse de art. 282 şi urm. Cod proc. civilă anterior, încât apreciază că solicitarea trimiterii spre rejudecare este în afara cadrului procedural legal aplicabil procesului de faţă reglementat de art. 297 Cod proc. civilă anterior.
A susţinut, de asemenea, că prin excepţie de la regula potrivit căreia orice act încheiat de către debitor poate fi atacat pe calea acţiunii pauliene, o atare acţiune nu este admisibilă în cazul în care – ca şi în speţă – actul atacat implică (reprezintă) contractarea unor obligaţii. Interdicţia se explică prin aceea că debitorul, chiar insolvabil, nu poate fi lipsit de dreptul de a-şi gestiona patrimoniul, inclusiv prin angajarea unor noi datorii.
A mai arătat că este nejustificată şi critica adusă sentinţei referitor la invocarea nulităţii contractului de împrumut pentru lipsa cauzei juridice a acestuia, contractul în litigiu fiind perfect valid, toate clauzele sale fiind reale şi constatate nemijlocit de notar, aceste constatări făcute personal şi în limitele atribuţiilor stabilite de lege făcând deplină dovada până la înscrierea în fals.
Prin decizia civilă nr. 6 A din 8 ianuarie 2015, Tribunalul Botoşani a admis apelul declarat de S.C.”R”S.R.L. – prin administrator ML, împotriva sentinţei civile nr. 6652/3.06.2013 a Judecătoriei Botoşani, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în considerentele sentinţei a fost analizată pe fond existenţa în speţă a cauzelor de nulitate absolută a contractului de împrumut.
Cu toate acestea, însăşi instanţa a menţionat în mod expres, în finalul argumentaţiei sale, că „motivele invocate de reclamantă sunt specifice acţiunii pauliene, însă, faţă de temeiul de drept indicat de reclamantă şi, în condiţiile în care acţiunea a fost redactată şi susţinută de către avocatul angajat de reclamantă, în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa s-a pronunţat doar în limitele învestirii sale, respectiv cu privire la posibilitatea anulării contractului încheiat de pârâţi, prin prisma lipsei cauzei acestui act juridic.”
Aşadar, s-a considerat că ar exista o contradicţie între motivarea în fapt a acţiunii şi cea în drept, instanţa pretinzând că s-ar fi invocat un alt temei juridic, străin de cel al acţiunii pauliene.
Această apreciere făcută de prima instanţă este eronată.
Astfel, la pagina 2 în cererea de chemare în judecată – paragraful 1 – reclamanta a făcut trimitere în mod expres la dispoziţiile „art. 975 alin. 2 Cod civil”.
De asemenea, inclusiv prin concluziile scrise ce fuseseră depuse la 27 mai 2013 (f. 97) reclamanta a făcut referire în pag. 2, paragraful 3 la incidenţa acestui text de lege :
„Deşi este foarte apropiat termenul de 3 ani pentru rambursarea împrumutului, pârâtul nu a afirmat nici un moment că îl va plăti, or aceasta înseamnă că în cazul pe care nu-l credem defel – că remiterea banilor chiar a avut loc, – suma de 40.000 de euro a reprezentat preţul vânzării apartamentului şi nu un împrumut, fiind cu atât mai mult aplicabile disp. art. 975 din vechiul cod civil faţă de evidenta intenţiei de fraudare a intereselor noastre prin imposibilitatea executării creanţei pe care o deţinem. În această situaţie pârâţii au încercat să evite încheierea contractului de vânzare cumpărare tocmai pentru că în practică acest fel de contracte sunt cel mai adesea obiect al acţiunilor pauliene”.
Mai mult, la 18.03.2013 reclamanta a depus un răspuns cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, în cuprinsul căruia a menţionat : „Conform art. 975 Cod civil 1864, creditorii pot să atace „actele viclene” făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor. (Actul încheiat de pârâţi este în mod evident vătămător pentru noi, deoarece a limitat drastic posibilitatea executării silite). Textul de lege citat vorbeşte despre „acte viclene”ceea ce nu limitează aplicarea prevederilor sale la contractele de vânzare cumpărare cum s-a constatat în majoritatea practicii judiciare.(…)
Sunt astfel întrunite toate condiţiile pentru anularea contractului de împrumut, respectiv ipoteca, în baza art. 975 Cod civil (Termenul de„anulare”este folosit de CCR în decizia nr. 88/2002 care reţine că acţiunea pauliană este un mijloc juridic prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale).”
Or, potrivit art. 974 şi 975 Cod civil „Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.” „Ei pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.”
Aşadar, art. 975 Cod civil se referă tocmai la acţiunea pauliană, constituind temeiul juridic al promovării acesteia.
În cazul în care instanţa ar fi avut totuşi anumite nelămuriri asupra temeiului şi încadrării juridice a acţiunii, trebuia să pună aceste aspecte în discuţia părţilor, în contextul în care, aşa cum s-a arătat mai sus, existau trimiteri la art. 975 Cod civil atât în petitul acţiunii, cât şi în concluziile scrise şi răspunsul la excepţie (f. 81).
S-a avut în vedere că potrivit art. 297 alin. 1 Cod proc. civilă 1865 aplicabil în speţă, aşa cum a arătat şi intimata pârâtă „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel a anulat hotărârea atacată şi a judecat procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
Apelanta a menţionat în mod expres în cererea de apel că doreşte trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, aspect asupra căruia a insistat şi în concluziile orale finale cu privire la apel.
Aşa fiind, în speţă prima instanţă nu a cercetat fondul acţiunii pauliene cu care a fost investită.
Împotriva acestei decizii pârâta PR a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului a arătat că decizia tribunalului este rezultatul aplicării greşite a legii, instanţa încălcând şi forme de procedură sub sancţiunea nulităţii, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 din Codul de procedură civilă anterior, deoarece recalificarea naturii juridice a căii de atac exercitată de reclamantă a fost făcută pe o construcţie faptică eronată şi cu încălcarea unor principii fundamentale de drept procesual civil, respectiv cele ale disponibilităţii, contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, fiind de observat că:
a) în considerentele Încheierii din 08.01.2015, completul de recurs „constată” că „în mod eronat dosarul a fost repartizat la complet de recursuri, reclamanta declarând apel, iar în dispozitiv „constată că prezenta cale de atac a fost înregistrată eronat ca recurs, deşi a fost declarat apel”.
b) constatările menţionate sunt esenţial eronate deoarece, probabil, instanţa de recurs nu a observat faptul că reclamanta, după ce, iniţial, a făcut o cerere intitulată „apel” – nedatată, nesemnată şi întemeiată pe o lege de procedură neaplicabilă speţei – a revenit ulterior şi a depus o nouă cerere (f. 19) prin care precizează, expres, că a declarat recurs şi nu apel împotriva sentinţei nr. 6652 din 3 iunie 2013 a Judecătoriei Botoşani, cale de atac întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 11 din Codul de procedură civilă anterior (este de observat faptul că pct. 11 al art. 304, indicat de recurentă, a fost abrogat, cu cca 15 ani anterior motivării recursului, prin OUG nr. 138/2000).
În acest context, instanţa a invocat şi soluţionat greşit excepţia recalificării căii de atac pe considerentul că reclamanta a declarat apel, deşi aceasta declarase recurs, motivat pe dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură civilă.
Instanţa nu putea trece la soluţionarea excepţiei în discuţie fără ca, în prealabil, să o pună în discuţia părţilor. În acest scop, văzând că pârâţii şi reprezentanţii lor lipsesc, tribunalul trebuia să acorde un termen şi să ceară părţilor să-şi spună părerea asupra excepţiei, ceea ce nu s-a întâmplat, fiind astfel încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii, precum şi cerinţele legii referitoare la rolul activ al judecătorului.
În ce priveşte motivul anulării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalul a dat o interpretare eronată acţiunii reclamantei, datorată, în bună parte, modului incalificabil în care acţiunea a fost concepută şi motivată în drept.
În realitate, acţiunea are un singur capăt de cerere, anume anularea contractului pe motivul inexistenţei împrumutului, cerere soluţionată de judecătorie.
Crearea aparenţei a două capete de cerere este doar rezultatul unei interpretări excesive şi a unei motivări deficitare a primei instanţe, ce puteau fi îndreptate prin substituirea cu o motivare corectă de către instanţa de control judiciar.
Intimata SC R SRL Săveni, prin administrator, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, cale de atac care a fost înregistrată ca recurs la Tribunalul Botoşani. Drept urmare, pentru orice eventualitate, a depus la dosar precizări în acest sens. Nu a determinat înregistrarea unui recurs, prin cererea formulată, ci înregistrarea s-a făcut în condiţiile în care ei formulaseră o cerere de apel.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de pârâtă, care în drept pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 din Codul de procedură civilă, în raport de lucrările dosarului, Curtea constată neîntemeiat recursul.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, prin încheierea şedinţei de judecată din 8.01.2015 Tribunalul Botoşani nu a „invocat şi soluţionat excepţia recalificării căii de atac” cu care a fost investit, ci a constatat că dosarul cauzei a fost greşit înregistrat ca recurs, câtă vreme partea declarase apel, cale de atac menţionată şi în dispozitivul sentinţei primei instanţe.
Tocmai respectarea principiului disponibilităţii impunea ca cererea formulată de reclamant să fie înregistrată ca apel, astfel cum a fost intitulată, o eventuală recalificare ulterioară a acesteia putând fi făcut doar de completul legal investit şi doar după supunerea acestei chestiuni dezbaterii contradictorii a părţilor.
Cererea de apel formulată de reclamantă a fost înregistrată la Tribunalul Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca şi recurs, iar prin încheierea de şedinţă din 15.12.2014 cauza a fost scoasă de pe rol şi trimisă spre competentă soluţionare Secţiei I civilă a aceleiaşi instanţe, secţie care a preluat dosarul astfel cum a fost înregistrat, stabilindu-i doar termen de judecată în condiţiile Regulamentului de Ordine Interioară.
La primul termen de judecată, completul astfel investit a constatat că, în mod corect, conform voinţei reclamantei, calea de atac promovată trebuia înregistrată ca apel, iar nu ca recurs.
Împrejurarea că prin înscrisul de la fila 19 dosar reclamanta a „precizat” că cererea sa ar fi un recurs este lipsită de relevanţă sub aspectul analizat, fiind ulterioară momentului înregistrării căii de atac şi chiar întâmpinării formulate de pârâtă. „Omisiunea” instanţei de a lua în considerare acest înscris putea fi reclamantă de autorul său, prezent la termen.
Drept urmare, Curtea apreciază că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora se poate cere casarea unei hotărâri atunci când prin aceasta instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) Cod de procedură civilă. Conform acestor din urmă dispoziţii procedurale „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin acestea s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Cum s-a arătat, Tribunalul nu a invocat şi soluţionat o excepţie procesuală, ci a constatat şi a îndreptat neregularitatea sesizată cu privire la înregistrarea căii de atac declarate de reclamantă. Cererea de apel i-a fost comunicată pârâtei recurente, iar aceasta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 297 Cod de procedură civilă (filele 12-15 dosar).
Nu este dat în cauză nici motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă , potrivit cărora se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Contrat susţinerilor recurentei, Curtea apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 297 al. (1) Cod de procedură civilă.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicită „să se anuleze contractul de împrumut garantat cu ipotecă”, arătând, în esenţă, că acesta a fost încheiat de pârâţi „pentru fraudarea interesului nostru de a ne recupera creanţa”.
Atât în cuprinsul acţiunii (pag. 2), cât şi în înscrisurile depuse ulterior la dosarul de fond (filele 81, 82, 98), reclamanta a indicat dispoziţiile art. 975 Cod civil, arătând că actul încheiat de pârâţi este „vătămător” pentru ea, deoarece îi limitează posibilitatea executării silite şi a făcut referiri la „intenţia frauduloasă a pârâţilor”, „conduita frauduloasă a pârâtului”, ca şi la definiţia acţiunii pauliene.
În atare situaţie, în mod eronat prima instanţă a analizat, în considerentele sentinţei pronunţate, lipsa cauzei actului juridic ce se solicită a fi anulat, reţinând, în final, că motivele invocate de reclamantă sunt specifice acţiunii pauliene, însă nu pot fi cercetate, faţă de temeiul de drept invocat.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (4) Cod de procedură civilă, „cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare”. Textul nu distinge după cum cererea a fost concepută personal de parte sau de apărătorul ales al acesteia.
În motivare reclamanta a arătat că, deşi prin încheierea din 20.05.2010 pronunţată în dosarul nr. 7310/193/2010 al Judecătoriei Botoşani a fost admisă cererea sa şi s-a înfiinţat sechestrul asigurător până la concurenţa sumei de 97084,44 lei asupra apartamentului nr. 30 din mun. Botoşani, str. Piaţa Revoluţiei nr. 13, sc. C, proprietatea pârâtului PFT, imobilul respectiv a fost ulterior ipotecat prin contractul de împrumut a cărui anulare se solicită.
În realitate, contractul de împrumut nu s-ar fi executat niciodată, cauza pentru care s-a încheiat fiind doar fraudarea intereselor sale.
Astfel, pârâta nu a avut niciodată suma de 40000 euro, dar a consimţit să semneze înscrisul încheiat la notar în considerarea relaţiilor de prietenie cu pârâtul, existente la acea dată, concretizate ulterior în căsătoria celor doi pârâţi.
Pârâta Pavel Raluca a depus întâmpinare, arătând că în primul rând nu a fost indicat în mod clar temeiul juridic al cererii, iar în al doilea rând reclamanta nu şi-a justificat calitatea procesuală activă, prin justificarea interesului.
Pe fondul cauzei a arătat că împrumutul este perfect valid, toate clauzele contractului autentic fiind reale şi constatate nemijlocit de notar, constatările personale ale acestuia-făcute în limitele atribuţiilor sale – făcând deplină dovadă până la înscrierea în fals.
Referirea reclamantei la un anumit tip de relaţii care ar fi existat între ea şi copârâtul PFT este tendenţioasă, deoarece căsătoria lor a intervenit ulterior încheierii contractului în litigiu şi a luat sfârşit-datorită neînţelegerilor de tot felul – la data de 10.04.2012, prin divorţ, astfel încât în prezent este inoportună şi lipsită de relevanţă juridică sub aspectul validităţii convenţiei de împrumut.
Pârâtul PFT nu a formulat întâmpinare, negând însă în instanţă susţinerile reclamantei expuse în conţinutul acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 6652 din 03.06.2013 Judecătoria Botoşani a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut, în privinţa interesului reclamantei de a solicita anularea contractului de împrumut încheiat între pârâţi, că aceasta deţine o creanţă împotriva pârâtului PFT, iar bunul ipotecat face parte din patrimoniul acestuia, putând servi la îndestularea creanţei sale, cu atât mai mult cu cât asupra acestuia se înfiinţase, în acest sens, şi sechestru asigurător prin încheierea Judecătoriei Botoşani din 20.05.2010.
În fapt, pârâţii PFT şi PR s-au căsătorit la data de 23.07.2011 şi au divorţat la data de 10.04.2012, aşa cum rezultă din relaţiile comunicate de S.P.C.E.P.J. Botoşani (fila 57) şi certificatul de divorţ nr. 2786/10.04.2012 emis de B.N.P. HC din mun. Botoşani ( fila 62).
Anterior, la data de 07.06.2010 între pârâţi s-a încheiat un contract de împrumut pentru suma de 40.000 euro, pe un termen de 3 ani de zile, garantat cu ipotecă asupra imobilului situat în mun. Botoşani, str. Piaţa Revoluţiei nr. 13, sc. C, etaj 8, ap.30, proprietatea pârâtului PFT.
Prin sentinţa civilă nr. 3820/27.05.2010 a Judecătoriei Botoşani, pronunţată în dosarul nr. 8002/193/2009 a fost admisă în parte acţiunea în răspundere contractuală promovată de reclamanta S.C. R S.R.L. Săveni în contradictoriu cu pârâţii S.C. L S.R.L. Botoşani, DMC şi PFT, fiind obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 29.535,92 lei cu titlu de chirie pentru perioada ianuarie-aprilie 2009, precum şi penalităţi aferente de 1% pe fiecare zi de întârziere, până la achitarea integrală a debitului, începând cu data de 02.05.2009 pentru suma de 15.060,60 lei şi cu data de 06.03.2009 pentru suma de 14.475,32 lei, fără ca penalităţile să depăşească debitul. De asemenea, au mai fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 3.846, 54 lei, reprezentând contravaloare utilităţi pentru perioada ianuarie-aprilie 2009, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume până la achitarea integrală a debitului, începând cu data de 06.03.2009 pentru suma de 1552,91 lei, începând cu data de 02.05.2009 pentru suma de 1908,60 lei şi începând cu data de 20.05.2009 pentru suma de 385,03 lei. Această sentinţă a devenit irevocabilă la data de 08.03.2011, urmare a anulării ca netimbrat a recursului promovat de pârâţi, iar la data de 09.03.2011 a fost învestită cu formulă executorie ( filele 10-12).
La data de 20.05.2010, prin încheierea pronunţată în dosarul nr. 7310/193/2010, Judecătoria Botoşani a admis în parte cererea formulată de reclamanta-creditoare S.C. R S.R.L. Săveni, dispunând înfiinţarea unui sechestru asigurator, până la concurenţa sumei de 97.081,44 lei, asupra mai multor bunuri, printre care şi apartamentul nr. 30, situat în mun. Botoşani, str. Piaţa Revoluţiei nr. 13, sc. C, proprietatea pârâtului PFT. Încheierea a devenit irevocabilă, prin nerecurare, la data de 07.06.2010. În aceeaşi zi a fost încheiat contractul de împrumut în litigiu.
Potrivit art. 948 Codul civil de la 1864, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de împrumut, printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii se numără şi existenţa unei cauze licite.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
Potrivit art. 967 alin.(1) C.civil, ”convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”, iar conform alin.(2) al aceluiaşi articol ”cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Practic, prin aceste dispoziţii legale sunt instituite două prezumţii, respectiv prezumţia de valabilitate a cauzei şi prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită. Cum ambele prezumţii legale sunt relative (juris tantum), cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei. Prin urmare, în speţă sarcina de a proba lipsa cauzei îi revine reclamantei, care a invocat acest lucru, dar nu a reuşit să-l probeze. În concluzie, s-a constatat că înscrisurile depuse de reclamantă nu fac dovada că în realitate contractul de împrumut nu ar fi avut loc, fiind un act încheiat în scopul fraudării intereselor sale.
Astfel, s-a apreciat că existenţa unui titlu executoriu în favoarea reclamantei S.C. R S.R.L, înfiinţarea sechestrului asigurător asupra imobilului, ipotecarea acestuia la data de 07.06.2010 în favoarea pârâtei PR, căsătoria ulterioară dintre pârâţi nu ar fi suficiente pentru a răsturna cele două prezumţii legale susmenţionate, de valabilitate şi existenţă a cauzei, consacrate de art. 967 Cod civil.
De asemenea, s-a avut în vedere că pârâta a susţinut şi a depus în acest sens înscrisuri ce atestă că dispunea de resurse financiare consistente în perioada premergătoare încheierii contractului de împrumut.
Totodată, s-a reţinut că motivele invocate de reclamantă ar fi specifice acţiunii pauliene, însă, faţă de temeiul de drept indicat de reclamantă şi în condiţiile în care acţiunea a fost redactată şi susţinută de către avocatul angajat de reclamantă, în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa s-a pronunţat doar în limitele învestirii sale, respectiv cu privire la posibilitatea anulării contractului încheiat de pârâţi, prin prisma lipsei cauzei acestui act juridic.
În ce priveşte cheltuielile de judecată, deşi au fost solicitate de către pârâta Pavel Raluca, iar reclamanta se află în culpă procesuală, nu au fost acordate întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestora.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. R S.R.L. Botoşani prin administrator ML, criticând-o pentru nelegalitate, în considerarea dispoziţiilor art. 480 alin. 3 NCPC.
A arătat apelanta că, deşi prima instanţă a apreciat că motivele invocate sunt specifice acţiunii pauliene, în mod greşit a reţinut că este învestită doar cu o acţiune în nulitate pentru lipsa cauzei.
Or, şi în precizarea din 18.03.2013 şi în concluziile scrise ar fi indicat art. 975 Cod civil ca temei al acţiunii. De asemenea, ar fi expus în scris inclusiv motivul pentru care nu a folosit termenul de „revocare”, ci pe cel de „anulare”a actului, iar intenţia de fraudare a intereselor sale ar fi evidentă, aşa încât nici nu erau necesare alte probe.
Pârâta intimată PR a formulat întâmpinare, prin care a invocat nesemnarea şi nedatarea apelului, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea sentinţei atacate conform art. 297 Cod proc. civilă. A arătat că solicitarea apelantei de anulare a sentinţei atacate şi trimitere a cauzei spre rejudecare în baza art. 480 alin. 3 NCPC este eronată, întrucât în acest litigiu sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile Codului de Procedură civilă din 1865, precum şi Codul civil anterior, fiind exclusă aplicarea noilor legi de drept material şi procedural.
Astfel, întrucât contractul de împrumut a fost încheiat sub imperiul vechiului cod civil, iar procesul a început anterior datei de 15.02.2013, textul invocat de apelantă este inaplicabil.
Potrivit art. 27 NCPC hotărârile în materie civilă rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, astfel că apelul de faţă putea fi legal valorificat doar în condiţiile impuse de art. 282 şi urm. Cod proc. civilă anterior, încât apreciază că solicitarea trimiterii spre rejudecare este în afara cadrului procedural legal aplicabil procesului de faţă reglementat de art. 297 Cod proc. civilă anterior.
A susţinut, de asemenea, că prin excepţie de la regula potrivit căreia orice act încheiat de către debitor poate fi atacat pe calea acţiunii pauliene, o atare acţiune nu este admisibilă în cazul în care – ca şi în speţă – actul atacat implică (reprezintă) contractarea unor obligaţii. Interdicţia se explică prin aceea că debitorul, chiar insolvabil, nu poate fi lipsit de dreptul de a-şi gestiona patrimoniul, inclusiv prin angajarea unor noi datorii.
A mai arătat că este nejustificată şi critica adusă sentinţei referitor la invocarea nulităţii contractului de împrumut pentru lipsa cauzei juridice a acestuia, contractul în litigiu fiind perfect valid, toate clauzele sale fiind reale şi constatate nemijlocit de notar, aceste constatări făcute personal şi în limitele atribuţiilor stabilite de lege făcând deplină dovada până la înscrierea în fals.
Prin decizia civilă nr. 6 A din 8 ianuarie 2015, Tribunalul Botoşani a admis apelul declarat de S.C.”R”S.R.L. – prin administrator ML, împotriva sentinţei civile nr. 6652/3.06.2013 a Judecătoriei Botoşani, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în considerentele sentinţei a fost analizată pe fond existenţa în speţă a cauzelor de nulitate absolută a contractului de împrumut.
Cu toate acestea, însăşi instanţa a menţionat în mod expres, în finalul argumentaţiei sale, că „motivele invocate de reclamantă sunt specifice acţiunii pauliene, însă, faţă de temeiul de drept indicat de reclamantă şi, în condiţiile în care acţiunea a fost redactată şi susţinută de către avocatul angajat de reclamantă, în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa s-a pronunţat doar în limitele învestirii sale, respectiv cu privire la posibilitatea anulării contractului încheiat de pârâţi, prin prisma lipsei cauzei acestui act juridic.”
Aşadar, s-a considerat că ar exista o contradicţie între motivarea în fapt a acţiunii şi cea în drept, instanţa pretinzând că s-ar fi invocat un alt temei juridic, străin de cel al acţiunii pauliene.
Această apreciere făcută de prima instanţă este eronată.
Astfel, la pagina 2 în cererea de chemare în judecată – paragraful 1 – reclamanta a făcut trimitere în mod expres la dispoziţiile „art. 975 alin. 2 Cod civil”.
De asemenea, inclusiv prin concluziile scrise ce fuseseră depuse la 27 mai 2013 (f. 97) reclamanta a făcut referire în pag. 2, paragraful 3 la incidenţa acestui text de lege :
„Deşi este foarte apropiat termenul de 3 ani pentru rambursarea împrumutului, pârâtul nu a afirmat nici un moment că îl va plăti, or aceasta înseamnă că în cazul pe care nu-l credem defel – că remiterea banilor chiar a avut loc, – suma de 40.000 de euro a reprezentat preţul vânzării apartamentului şi nu un împrumut, fiind cu atât mai mult aplicabile disp. art. 975 din vechiul cod civil faţă de evidenta intenţiei de fraudare a intereselor noastre prin imposibilitatea executării creanţei pe care o deţinem. În această situaţie pârâţii au încercat să evite încheierea contractului de vânzare cumpărare tocmai pentru că în practică acest fel de contracte sunt cel mai adesea obiect al acţiunilor pauliene”.
Mai mult, la 18.03.2013 reclamanta a depus un răspuns cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, în cuprinsul căruia a menţionat : „Conform art. 975 Cod civil 1864, creditorii pot să atace „actele viclene” făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor. (Actul încheiat de pârâţi este în mod evident vătămător pentru noi, deoarece a limitat drastic posibilitatea executării silite). Textul de lege citat vorbeşte despre „acte viclene”ceea ce nu limitează aplicarea prevederilor sale la contractele de vânzare cumpărare cum s-a constatat în majoritatea practicii judiciare.(…)
Sunt astfel întrunite toate condiţiile pentru anularea contractului de împrumut, respectiv ipoteca, în baza art. 975 Cod civil (Termenul de„anulare”este folosit de CCR în decizia nr. 88/2002 care reţine că acţiunea pauliană este un mijloc juridic prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale).”
Or, potrivit art. 974 şi 975 Cod civil „Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.” „Ei pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.”
Aşadar, art. 975 Cod civil se referă tocmai la acţiunea pauliană, constituind temeiul juridic al promovării acesteia.
În cazul în care instanţa ar fi avut totuşi anumite nelămuriri asupra temeiului şi încadrării juridice a acţiunii, trebuia să pună aceste aspecte în discuţia părţilor, în contextul în care, aşa cum s-a arătat mai sus, existau trimiteri la art. 975 Cod civil atât în petitul acţiunii, cât şi în concluziile scrise şi răspunsul la excepţie (f. 81).
S-a avut în vedere că potrivit art. 297 alin. 1 Cod proc. civilă 1865 aplicabil în speţă, aşa cum a arătat şi intimata pârâtă „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel a anulat hotărârea atacată şi a judecat procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
Apelanta a menţionat în mod expres în cererea de apel că doreşte trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, aspect asupra căruia a insistat şi în concluziile orale finale cu privire la apel.
Aşa fiind, în speţă prima instanţă nu a cercetat fondul acţiunii pauliene cu care a fost investită.
Împotriva acestei decizii pârâta PR a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului a arătat că decizia tribunalului este rezultatul aplicării greşite a legii, instanţa încălcând şi forme de procedură sub sancţiunea nulităţii, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 din Codul de procedură civilă anterior, deoarece recalificarea naturii juridice a căii de atac exercitată de reclamantă a fost făcută pe o construcţie faptică eronată şi cu încălcarea unor principii fundamentale de drept procesual civil, respectiv cele ale disponibilităţii, contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, fiind de observat că:
a) în considerentele Încheierii din 08.01.2015, completul de recurs „constată” că „în mod eronat dosarul a fost repartizat la complet de recursuri, reclamanta declarând apel, iar în dispozitiv „constată că prezenta cale de atac a fost înregistrată eronat ca recurs, deşi a fost declarat apel”.
b) constatările menţionate sunt esenţial eronate deoarece, probabil, instanţa de recurs nu a observat faptul că reclamanta, după ce, iniţial, a făcut o cerere intitulată „apel” – nedatată, nesemnată şi întemeiată pe o lege de procedură neaplicabilă speţei – a revenit ulterior şi a depus o nouă cerere (f. 19) prin care precizează, expres, că a declarat recurs şi nu apel împotriva sentinţei nr. 6652 din 3 iunie 2013 a Judecătoriei Botoşani, cale de atac întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 11 din Codul de procedură civilă anterior (este de observat faptul că pct. 11 al art. 304, indicat de recurentă, a fost abrogat, cu cca 15 ani anterior motivării recursului, prin OUG nr. 138/2000).
În acest context, instanţa a invocat şi soluţionat greşit excepţia recalificării căii de atac pe considerentul că reclamanta a declarat apel, deşi aceasta declarase recurs, motivat pe dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură civilă.
Instanţa nu putea trece la soluţionarea excepţiei în discuţie fără ca, în prealabil, să o pună în discuţia părţilor. În acest scop, văzând că pârâţii şi reprezentanţii lor lipsesc, tribunalul trebuia să acorde un termen şi să ceară părţilor să-şi spună părerea asupra excepţiei, ceea ce nu s-a întâmplat, fiind astfel încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii, precum şi cerinţele legii referitoare la rolul activ al judecătorului.
În ce priveşte motivul anulării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalul a dat o interpretare eronată acţiunii reclamantei, datorată, în bună parte, modului incalificabil în care acţiunea a fost concepută şi motivată în drept.
În realitate, acţiunea are un singur capăt de cerere, anume anularea contractului pe motivul inexistenţei împrumutului, cerere soluţionată de judecătorie.
Crearea aparenţei a două capete de cerere este doar rezultatul unei interpretări excesive şi a unei motivări deficitare a primei instanţe, ce puteau fi îndreptate prin substituirea cu o motivare corectă de către instanţa de control judiciar.
Intimata SC R SRL Săveni, prin administrator, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, cale de atac care a fost înregistrată ca recurs la Tribunalul Botoşani. Drept urmare, pentru orice eventualitate, a depus la dosar precizări în acest sens. Nu a determinat înregistrarea unui recurs, prin cererea formulată, ci înregistrarea s-a făcut în condiţiile în care ei formulaseră o cerere de apel.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de pârâtă, care în drept pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 din Codul de procedură civilă, în raport de lucrările dosarului, Curtea constată neîntemeiat recursul.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, prin încheierea şedinţei de judecată din 8.01.2015 Tribunalul Botoşani nu a „invocat şi soluţionat excepţia recalificării căii de atac” cu care a fost investit, ci a constatat că dosarul cauzei a fost greşit înregistrat ca recurs, câtă vreme partea declarase apel, cale de atac menţionată şi în dispozitivul sentinţei primei instanţe.
Tocmai respectarea principiului disponibilităţii impunea ca cererea formulată de reclamant să fie înregistrată ca apel, astfel cum a fost intitulată, o eventuală recalificare ulterioară a acesteia putând fi făcut doar de completul legal investit şi doar după supunerea acestei chestiuni dezbaterii contradictorii a părţilor.
Cererea de apel formulată de reclamantă a fost înregistrată la Tribunalul Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca şi recurs, iar prin încheierea de şedinţă din 15.12.2014 cauza a fost scoasă de pe rol şi trimisă spre competentă soluţionare Secţiei I civilă a aceleiaşi instanţe, secţie care a preluat dosarul astfel cum a fost înregistrat, stabilindu-i doar termen de judecată în condiţiile Regulamentului de Ordine Interioară.
La primul termen de judecată, completul astfel investit a constatat că, în mod corect, conform voinţei reclamantei, calea de atac promovată trebuia înregistrată ca apel, iar nu ca recurs.
Împrejurarea că prin înscrisul de la fila 19 dosar reclamanta a „precizat” că cererea sa ar fi un recurs este lipsită de relevanţă sub aspectul analizat, fiind ulterioară momentului înregistrării căii de atac şi chiar întâmpinării formulate de pârâtă. „Omisiunea” instanţei de a lua în considerare acest înscris putea fi reclamantă de autorul său, prezent la termen.
Drept urmare, Curtea apreciază că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora se poate cere casarea unei hotărâri atunci când prin aceasta instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) Cod de procedură civilă. Conform acestor din urmă dispoziţii procedurale „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin acestea s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Cum s-a arătat, Tribunalul nu a invocat şi soluţionat o excepţie procesuală, ci a constatat şi a îndreptat neregularitatea sesizată cu privire la înregistrarea căii de atac declarate de reclamantă. Cererea de apel i-a fost comunicată pârâtei recurente, iar aceasta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 297 Cod de procedură civilă (filele 12-15 dosar).
Nu este dat în cauză nici motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă , potrivit cărora se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Contrat susţinerilor recurentei, Curtea apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 297 al. (1) Cod de procedură civilă.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicită „să se anuleze contractul de împrumut garantat cu ipotecă”, arătând, în esenţă, că acesta a fost încheiat de pârâţi „pentru fraudarea interesului nostru de a ne recupera creanţa”.
Atât în cuprinsul acţiunii (pag. 2), cât şi în înscrisurile depuse ulterior la dosarul de fond (filele 81, 82, 98), reclamanta a indicat dispoziţiile art. 975 Cod civil, arătând că actul încheiat de pârâţi este „vătămător” pentru ea, deoarece îi limitează posibilitatea executării silite şi a făcut referiri la „intenţia frauduloasă a pârâţilor”, „conduita frauduloasă a pârâtului”, ca şi la definiţia acţiunii pauliene.
În atare situaţie, în mod eronat prima instanţă a analizat, în considerentele sentinţei pronunţate, lipsa cauzei actului juridic ce se solicită a fi anulat, reţinând, în final, că motivele invocate de reclamantă sunt specifice acţiunii pauliene, însă nu pot fi cercetate, faţă de temeiul de drept invocat.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (4) Cod de procedură civilă, „cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare”. Textul nu distinge după cum cererea a fost concepută personal de parte sau de apărătorul ales al acesteia.
