DOMENIU Concediere colectivă.
Aplicarea criteriilor de prioritate la concediere. Obligativitatea respectării procedurii prevăzute de lege.
-Codul muncii, art. 68 şi urm.
Menţionarea în decizia de concediere a criteriilor de prioritate, prevăzută sub sancţiunea nulităţii, este justificată de necesitatea protejării drepturilor salariatului în cadrul unei concedieri colective. Ratione legis, condiţia respectivă a fost impusă pentru a proteja persoanele aflate în situaţii sociale sau personale mai puţin favorabile, urmând ca acestea să sufere doar în cele din urmă efectele unei concedieri colective.
Deoarece analiza aplicării criteriilor de prioritate se face în privinţa posturilor identice cu cel ocupat de salariatul concediat, iar la nivelul Direcţiei unde contestatorul presta munca existau mai multe posturi identice care nu au fost desfiinţate în totalitate, angajatorul trebuia să justifice selecţia făcută între salariaţii încadraţi pe posturi identice sau similare.
Întâlnirea dintre angajator şi sindicate, la care s-au discutat aspecte legate de completarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, de participare în comisiile de selectare şi testare a cunoştinţelor în vederea redistribuirii, nu poate echivala cu întreaga procedură prevăzută imperativ de lege în cazul concedierii colective, scopul fiind tocmai protejarea salariaţilor afectaţi şi diminuarea efectelor sociale ale unei concedieri colective.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE, DECIZIA NR. 5241
din 05.10.2012)
Prin sentinţa civilă nr.2832 din data de 26.03.2012, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis contestaţia formulată de contestatorul L.A. în contradictoriu cu intimata P.M.B.; a anulat Dispoziţia din data de 31.08.2010; a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, începând cu data concedierii -31.08.2010- şi până la efectiva reintegrare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că în data de 31.08.2010 a fost emisă Dispoziţia contestată prin care s-a decis că, începând cu data de 31.08.2010, reclamantului i se acordă preaviz de 20 de zile lucrătoare, iar la data de 28.09.2010 va înceta contractul individual de muncă prin desfiinţarea postului ocupat ca urmare a reorganizării şi restructurării aparatului de specialitate al primarului general.
Deşi intimata a motivat încetarea contractului de muncă prin desfiinţarea postului ocupat, din cuprinsul deciziei a rezultat că aceasta a fost emisă în conformitate cu prevederile art.65 alin.1 dar şi 68 lit.c) Codul Muncii şi art.73 alin.1 şi art. 74 alin.1 din Legea nr.53/2003.
Astfel, art.68 lit.c) Codul Muncii lămureşte cadrul legal în care s-a desfăşurat concedierea contestatorului, menţionând că „prin concediere colectiva se înţelege concedierea, intr-o perioada de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de: (..) cel puţin 30 de salariaţi, daca angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 300 de salariaţi”.
În acest mod, se indică fără putinţă de tăgadă faptul că intimata a avut în vedere o concediere colectivă, care i-a afectat pe contestator şi în egală măsură pe cel puţin alţi 29 de angajaţi.
Fiind în prezenţa unei concedieri colective, incidente în speţă sunt prevederile art.74 din Codul Muncii.
Tribunalul a constatat că, deşi avea obligaţia de a insera în cuprinsul deciziei de concediere criteriile avute în vedere la concedierea contestatorului, intimata nu a făcut acest lucru, acesta constituind unul dintre motivele de nulitate a deciziei, în raport de prevederile art.74 alin.1 Codul Muncii, menţiunea fiind obligatorie precum dispune textul de lege.
Un alt motiv de nulitate îl constituie nerespectarea de către intimată a procedurii prevăzută de art.69 alin.1 Codul Muncii.
Deşi intimata arată că „a luat toate măsurile prevăzute de lege cu privire la consultările cu Sindicatele reprezentative şi a înştiinţării autorităţilor prevăzute de lege”, aşa cum susţine prin notele scrise de la dosar şi deşi a precizat că s-a întâlnit cu reprezentanţii sindicatelor reprezentative pentru a discuta măsurile care se impun, la dosarul cauzei nu au fost anexate dovezile îndeplinirii procedurilor prealabile concedierii colective, conform dispoziţiilor art.69 – 72 Codul Muncii.
Or, în conformitate cu dispoziţiile art.287 Codul Muncii, „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.
Intimata a fost citată de instanţă, în virtutea rolului activ şi cu respectarea art.129 Cod procedură civilă, cu menţiunea de a depune dovada procedurii prealabile concedierii colective, dar aceasta nu a înţeles să ataşeze înscrisurile solicitate.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a prezumat că procedura prealabilă nu a fost îndeplinită, devenind incidente prevederile art.76 Codul Muncii, conform cărora „concedierea dispusa cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovita de nulitate absoluta”.
În concluzie, tribunalul a identificat un nou motiv de nulitate a decizii de concediere contestată, constând în aceea că a fost emisă cu nerespectarea procedurilor legale.
În ceea ce priveşte susţinerile contestatorului cu privire la lista locurilor vacante din unitate, art.74 Codul Muncii face referire la obligativitatea inserării menţiunii în cuprinsul deciziei doar în situaţiile vizate de art.64, care nu este aplicabil în situaţia sa.
De asemenea, s-au înlăturat şi susţinerile cu privire la lipsa cauzei reale şi serioase, dovada existenţei acesteia fiind făcută cu hotărârile de Guvern şi actele normative invocate în cuprinsul deciziei, incidente în speţă şi cu organigramele depuse la dosar, care dovedesc necesitatea restructurării, impuse de situaţia economică nefastă precum şi dispariţia efectivă a postului ocupat de contestator din organigrama angajatorului ca urmare a acestei restructurări.
Cu toate acestea, în raport de cele două motive de nulitate constatate anterior, tribunalul a reţinut că Dispoziţia contestată a fost emisă în mod nelegal, astfel că a dispus anularea actului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii.
De asemenea, a obligat intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, începând cu data concedierii -31.08.2010- şi până la efectiva reintegrare, conform prevederilor art.78 alin.1 Codul Muncii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal intimata, criticând-o pentru nelegalitate.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art.3041 C. proc. civ., Curtea a apreciat recursul formulat ca nefiind fondat.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Curtea nu a reţinut susţinerile referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, deoarece prin cererea introductivă de instanţă contestatorul a solicitat anularea Dispoziţiei nr.1025/31.08.2010 în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului Bucureşti, emitent al respectivei decizii.
Cum decizia este emisă de Primarul General, în antetul acesteia fiind menţionată şi Primăria Municipiului Bucureşti, Curtea a constatat că există identitate între pârât şi titularul drepturilor şi obligaţiilor în raportul juridic dedus judecăţii, motiv pentru care excepţia invocată de recurentă este neîntemeiată.
Referitor la criticile recurentei pe aspectul criteriilor de prioritate la concediere, argumentul principal susţinut de recurentă este neaplicabilitatea acestor criterii, deoarece postul intimatului a fost desfiinţat.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, având în vedere temeiurile de drept invocate în decizia de concediere (art.65 alin.1, art.68 lit.c, art.73 alin.1, art.74 al.1 Codul muncii), Curtea a constatat că în cauză este vorba de o concediere colectivă. Doar în acest caz se justifică trimiterea făcută de angajator la dispoziţiile art.68 lit.c) Codul muncii, în varianta în vigoare anterior republicării, aplicabilă deciziei de concediere.
Mai mult, faptul că a fost vorba de o concediere colectivă nu a fost negat de recurentă, iar dovada contrară, a caracterului individual al concedierii, trebuia făcută tot de aceasta, sarcina probei revenind angajatorului, potrivit art.287 Codul muncii (art.272 Codul muncii republicat).
Recurenta nu a depus la dosar nici un înscris referitor la numărul de angajaţi concediaţi în intervalul de timp prevăzut de art.68 Codul muncii prin raportare la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză. Trebuie reţinut că prima instanţă a dispus citarea recurentei cu menţiunea de a depune la dosar toate actele care au stat la baza emiterii deciziei de concediere, inclusiv statele de funcţii şi organigramele anterioare şi ulterioare concedierii. Din organigrame nu rezultă câte persoane au fost concediate, iar statele de funcţii au fost depuse doar pentru un compartiment, motiv pentru care nu se poate verifica numărul de posturi desfiinţate la nivelul angajatorului. Mai mult, angajatorul trebuia să facă dovada temeiului în baza căruia au încetat contractele de muncă ale celorlalţi angajaţi în intervalul de 30 de zile corespunzător datei concedierii intimatului-contestator, pentru ca instanţă să poată aprecia asupra caracterului individual sau colectiv al concedierii.
Cum însă recurenta nu a negat faptul că a fost vorba de o concediere colectivă, acesta fiind şi temeiul de drept invocat în decizie, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.74 al.1 lit.c Codul muncii, potrivit cărora decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective.
Dar, din conţinutul dispoziţiei, depusă la fila 5 dosar de fond, rezultă că aceasta nu face nicio referire la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, lipsind elementul prevăzut de art.74 al.1 lit.c Codul muncii sub sancţiunea nulităţii.
Recurenta a invocat în recurs că postul ocupat de recurent a fost desfiinţat, motiv pentru care nu trebuiau aplicate criteriile respective. Elementul respectiv, prevăzut sub sancţiunea nulităţii, este justificat de necesitatea protejării drepturilor salariatului în cadrul unei concedieri colective. Ratione legis, condiţia respectivă a fost impusă pentru a proteja persoanele aflate în situaţii sociale sau personale mai puţin favorabile, urmând ca acestea să sufere doar în cele din urmă efectele unei concedieri colective.
Este adevărat că analiza aplicării criteriilor de prioritate se face doar în privinţa posturilor identice cu cel ocupat de salariatul concediat, dar, aşa cum rezultă din statele de funcţii, în cadrul Direcţiei unde desfăşura activitate intimatul contestator, existau mai multe posturi de inspector de specialitate, grad profesional 2, funcţie ocupată de intimat la data concedierii. Nu toate aceste posturi au fost desfiinţate, aspect ce rezultă din analiza comparativă a statelor de funcţii din 1.08.2010 şi 31.08.2010, motiv pentru care angajatorul trebuia să justifice selecţia făcută între salariaţii încadraţi pe posturi identice sau similare.
Mai mult, chiar recurenta a depus la dosarul de fond Dispoziţia nr.981/25.02.2010 prin care au fost aprobate criteriile şi procedura privind punerea în aplicare a HCGMB nr.174/2010 privind reducerea numărului total de posturi şi aprobarea structurii organizatorice a aparatului de specialitate al Primarului General. Trebuie menţionat că această hotărâre este indicată şi în decizia de concediere ce face obiectul prezentului dosar. Potrivit anexei la Dispoziţia nr.981/25.02.2010, angajatorul trebuia să aplice criteriile menţionate expres în respectivul act, în cazul reducerii de personal.
Or, angajatorul nu a făcut dovada modului de aplicare a procedurii respective de selecţie şi nici a faptului că aceasta a fost aplicată în fapt, în condiţiile în care au continuat să existe posturi similare cu cel ocupat de intimatul-contestator şi după restructurare.
În fapt, recurenta recunoaşte că în cazul intimatului nu a folosit o astfel de procedură de selecţie, dar nu a putut preciza nici alte criterii care au determinat concedierea acestuia în raport cu ceilalţi inspectori de specialitate care au fost păstraţi în cadrul Primăriei.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs referitor la procedura prealabilă obligatorie prevăzută de lege în cazul concedierii colective, Curtea a înlăturat susţinerile recurentei în sensul că întâlnirea dintre Primarul General şi sindicatele reprezentative din data de 24.08.2010 ar echivala cu o astfel de procedură.
La dosar a fost depus procesul-verbal încheiat cu ocazia respectivei întâlniri, din care rezultă că s-au discutat aspecte legate de completarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, de participare în comisiile de selectare şi testare a cunoştinţelor în vederea redistribuirii.
Dar, această întâlnire nu poate echivala cu întreaga procedură prevăzută imperativ de lege în cazul concedierii colective, scopul fiind tocmai protejarea salariaţilor afectaţi şi diminuarea efectelor sociale ale unei concedieri colective.
Astfel, în cauză nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii prevăzute de art.70-711 Codul muncii, la dosar neexistând notificarea intenţiei de concediere colectivă şi a deciziei de aplicare a măsurii de concediere colectivă către reprezentanţii salariaţilor, inspectoratul teritorial de muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, în termenele şi condiţiile prevăzute de articolele menţionate.
Consultările cu sindicatele nu au privit toate elementele prevăzute de art.69 alin.1, respectiv metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la masuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesionala a salariaţilor concediaţi.
Recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei prevăzute de art.69 alin.2 Codul muncii, respectiv de a furniza sindicatelor toate informaţiile relevante şi sa le notifice, în scris, următoarele: a) numărul total şi categoriile de salariaţi; b) motivele care determina concedierea preconizata; c) numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere; d) criteriile avute în vedere, potrivit legii si/sau contractelor colective de munca, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere; e) masurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor; f) masurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmează sa fie acordate salariaţilor concediaţi, conform dispoziţiilor legale si/sau contractului colectiv de munca aplicabil; g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile; h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaţilor concediaţi.
Această obligaţie se impunea cu atât mai mult cu cât, în cadrul întâlnirii din 24.08.2010, sindicatele s-au plâns că nu au obţinut toate informaţiile necesare, motiv pentru care nu au putut sa formuleze propuneri în timp util.
Faţă de toate aceste considerente, în mod corect a reţinut Tribunalul că în speţă este vorba de o concediere dispusă fără respectarea procedurii prevăzute de lege, motiv pentru care este lovită de nulitate absolută, în temeiul art.76 şi 78 Codul muncii,
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat, sentinţa recurată fiind legală şi temeinică.
