In virtutea principiului aplicării imediate, legea nouă este îndrituită să supună faptele din trecut pendinte la intrarea ei în vigoare (facta pendentia), sub autoritatea instituţiei pe care o înfiinţează.
Prin art. IV alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 de modificare şi completare a Legii nr. 64/1995, legiuitorul a reglementat un caz tipic de ultraactivitate a legii vechi după intrarea în vigoare a legii noi, însă pentru situaţii concret determinate, prevăzute expres de legea nouă, şi anume, situaţiile “procedurilor deschise” în condiţiile art. 31 din aceeaşi lege.
(Decizia nr. 1726 din 13 decembrie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 828/F din 16.08.2002, Tribunalul Ialomiţa, prin judecător-sindic, a respins cererea creditoarei S.C. “M.” S.A. de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995, republicată, ca inadmisibilă, motivat de faptul că valoarea creanţei deţinute de creditoare este inferioară echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1995, republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002.
Judecătorul-sindic a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 64/1995, republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002, în virtutea reglementărilor conţinute de acest act normativ prin art. IV alin. (1), deoarece împotriva debitoarei nu s-a deschis, până la data intrării în vigoare a noii legi, procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, republicată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea S.C. “M.” S.A., criticând-o pentru nelegalitate.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială, sub nr. 1829 din 3.10.2002.
în motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea pronunţată de judecătorul-sindic intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 din Codul de procedură civilă, nefiind motivată în fapt şi în drept, în speţă impunându-se clarificarea unei probleme de drept, anume de aplicare a legii civile în timp, iar judecătorul-sindic şi-a expus lapidar punctul de vedere.
S-a mai arătat că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie, critică înscrisă în art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, deoarece la data formulării şi introducerii cererii creditoarei nu-i erau aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 38/2002 de modificare şi completare a Legii nr. 64/1995, iar art. IV din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 se interpretează în sensul că procedurile deschise anterior intrării în vigoare a modificărilor vor continua să fie administrate şi lichidate potrivit dispoziţiilor anterioare, noile dispoziţii nefiind incidente şi în ceea ce priveşte deschiderea procedurii.
Intimata a dispus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, din interpretarea art. IV din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 rezultând că procedurile nedeschise până la 02.08.2002 vor fi deschise, administrate şi lichidate conform modificărilor aduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002. în speţă, procedura nefiind deschisă încă la 02.08.2002, cererea creditoarei a fost corect soluţionată în lumina dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, creanţa acesteia neavând un cuantum superior echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, raportat şi la motivele de recurs invocate, constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, recurenta criticând hotărârea atacată pentru “lapidara” motivare în fapt şi în drept a acesteia, nu este fondat, judecătorul-sindic motivându-şi adoptarea hotărârii prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. IV alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 şi făcând totodată trimitere la principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp, respectiv la principiul aplicării imediate a legii noi, fără a se lansa însă în consideraţii teoretice şi doctrinare asupra problemei de drept a aplicării legii civile în timp, ceea ce este explicabil pentru un practician al dreptului.
într-adevăr, problema de drept care se impune a fi mai întâi rezolvată este aceea a aplicării legii civile în timp.
Faţă de aceasta, Curtea constată că nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat de către recurentă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, nu este fondat, judecătorul-sindic făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002.
Astfel, cele două principii care guvernează aplicarea legii în timp sunt principiul neretroactivităţii legii civile şi principiul aplicării imediate a legii civile noi, cu excepţiile consacrate, de retroactivitate a legii civile noi şi de ultraactivitate (supravieţuire) a legii civile vechi, excepţii care, neprezumându-se, trebuie prevăzute expres de legea nouă, pentru situaţii determinate concret. în determinarea practică a legii aplicabile unei situaţii juridice concrete, determinate, cu respectarea principiilor mai sus menţionate, s-a stabilit cu valoare de principiu regula cristalizată în adagiul “tempus regit actum”, ceea ce înseamnă că o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data procedurii ei (a se vedea în acest sens practica Curţii Constitutionale, deciziile nr. 3, 21, 14, 15 şi 27/1993).
în practică şi în doctrină, problemele ridicate de aplicarea Legii nr. 64/1995 nu sunt singulare şi nici generate, pentru întâia dată, de modificarea şi completarea acestei legi prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002.
Astfel, aceleaşi probleme de conflict al aplicării legilor civile în timp s-au pus în practica instanţelor de judecată, încă de la adoptarea Legii nr. 64/1995 care a abrogat, cu începere de la 29 august 1995, art. 695 – 888 din Codul comercial.
Prin art. 131 din Legea nr. 64/1995, în forma sa iniţială, se prevedea expres că “Procedurile falimentare deschise până la data punerii în aplicare a prezentei legi vor continua a fi administrate şi lichidate potrivit dispoziţiilor Codului comercial român”, în timp ce procedurile nedeschise intrau sub incidenţa noii legi.
Această dispoziţie a fost menţinută şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/1997 de modificare şi completare a Legii nr. 64/1995
(a se vedea în acest sens Curtea Supremă de Justiţie – Secţia comercială, Decizia nr. 2092/1997).
Dacă sub imperiul Legii nr. 64/1995, în forma sa iniţială, precum şi în forma modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/1997, existau dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor legale, în legătură cu stabilirea cu exactitate a datei de deschidere a procedurii reorganizării judiciare şi falimentului, legea stabilind anumite momente, “date de referinţă” de la care această procedură era considerată deschisă, momente diferite în raport de iniţiatorul procedurii şi de faptul contestării sau necontestării cererii introductive de către debitor, odată cu modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 prin Legea nr. 99/1999, prin intervenţia legiuitorului aceste dificultăţi au fost depăşite.
Potrivit noii concepţii, data deschiderii procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului este unică în toate cazurile, fiind data încheierii sau, după caz, a sentinţei de deschidere a procedurii, pronunţată în condiţiile art. 31 din Legea nr. 64/1995, republicată.
Aşa fiind, prin dispoziţiile art. IV alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002, legiuitorul nu lasă loc nici unei interpretări, stipulând expres că numai “procedurile deschise” (deschise, deci, în condiţiile art. 31 din Legea nr. 64/1995, republicată) până la data intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 38/2002 vor continua să fie administrate şi lichidate conform prevederilor legale în vigoare anterioare modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 64/1995 prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002.
Per a contrario, procedurile care nu au fost deschise în condiţiile art. 31 din Legea nr. 64/1995, republicată, intră de drept sub incidenţa noii legi, în virtutea principiului aplicării imediate, care îndrituieşte legea nouă să supună faptele din trecut, pendinte la intrarea ei în vigoare (facta pendentia), sub autoritatea instituţiei pe care o înfiinţează.
Prin art. IV alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002, legiuitorul a reglementat un caz tipic de ultraactivitate a legii vechi după intrarea în vigoare a legii noi, însă pentru situaţii concret determinate, prevăzute expres de legea nouă, şi anume situaţiile “procedurilor deschise” în condiţiile art. 31 din Legea nr. 64/1995, republicată.
Nimic nu îndreptăţeşte deci nici instanţele de judecată şi nici părţile să dea o altă interpretare decât cea care s-a dat deja, expres, de către legiuitor prin însuşi textul de lege, interpretare oficială, cu caracter general obligatoriu.
Faţă de cele expuse, judecătorul-sindic în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor legii noi, constatând că valoarea creanţei recurentei nu întruneşte condiţiile impuse de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
