Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Inexistenţa unui raport de solidaritate între autorul faptei ilicite şi asigurătorul de răspundere civilă, în raport cu creditorul obligaţiei de despăgubire. Limitele despăgubirii în raport cu normele speciale din materia asigurărilor.
(sent. civ. nr. 13524/2012 a Judecătoriei Arad, irevocabilă, dos. nr. 13524/55/2012)
– extras –
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele.
1. La 15.07.2012 agentul constatator din cadrul IPJ Arad a dresat procesul verbal seria … ; conform acestuia, pârâta de ordinul 1, conducând autovehiculul înmatriculat sub nr. … pe DN7, a schimbat direcţia de mers spre stânga fără să se asigure, intrând astfel în coliziune cu autoturismul înmatriculat sub nr. … , condus de reclamant, autoturism care se afla în depăşire (f. 22). Ca urmare şi întrucât autovehiculul înmatriculat sub nr. … , proprietatea pârâtei de ordinul 3, făcea obiectul unui contract de asigurare obligatorie pentru răspundere civilă subscris de pârâta de ordinul 2, aceasta a constituit un dosar de daună în care a concluzionat, la 24.08.2012, că reclamantului i se cuvine plata unei sume de … lei, cu titlu de despăgubire; argumentul principal al pârâtei de ordinul 2 a fost acela că ambii conducători sunt vinovaţi de producerea accidentului auto.(f. 23, 24, 66 – 133).
Reclamantul a încheiat, la 20.08.2012 şi în calitate de locatar, un contract de închiriere a unui autoturism, pe o durată de 6 luni şi pentru preţul de 100 de lei pe zi (f. 8 – 9).
În raportul de expertiză auto întocmit de expertul … s-a arătat că reclamantul s-a angajat în depăşirea autovehiculului condus de pârâtă, iar ulterior aceasta s-a angajat într-un viraj la stânga; că reclamantul a încercat o evitare a impactului prin mărirea vitezei şi viraj la stânga; că autovehiculul condus de pârâta de ordinul 1 a acroşat cu colţul din stânga faţă uşa din dreapta şi oglinda retrovizoare a autoturismului condus de reclamant; că reclamantul, în aceste condiţii, a pierdut controlul volanului, a ieşit de pe carosabil, a trecut cu roata din stânga faţă peste un şanţ cu adâncimea de 45 cm şi cu lăţimea de 90 cm şi s-a lovit de un pom; că impactul dintre cele două autoturisme putea fi evitat dacă pârâta de ordinul 1 se uita în oglinda laterală, unde putea să vadă autoturismul care intrase în depăşire; că reclamantul nu ar fi putut evita impactul (f. 211 – 262).
2. Cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, este fondată, însă doar în parte, cum se va arăta.
a) În primul rând se va sublinia, date fiind apărările principale ale pârâtelor de ordinul 1 şi 2, că este exclus a se concluziona că şi reclamantul a avut vreo culpă în producerea accidentului.
Astfel, este lipsit de dubiu, date fiind cele relevate în raportul de expertiză, a se reţine că pârâta a fost cea care s-a angajat prima în virarea la stânga, iar reclamantul a fost cel care, ulterior, a intrat pe sensul opus de mers, pentru depăşire, şi, astfel, a produs accidentul. Aşa fiind, vinovăţia pârâtei de ordinul 1 este evidentă şi exclusivă. Aceasta deoarece potrivit art. 54 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată „conducătorul de vehicul care execută o manevră de (…) virare spre dreapta ori spre stânga (…) este obligat să semnalizeze din timp şi să se asigure că o poate face fără să perturbe circulaţia sau să pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic”.
Or, faţă de aceste prevederi şi faţă de starea de fapt, astfel cum a fost reţinută, este irelevant dacă a funcţionat sau nu sistemul de semnalizare al autovehiculului pârâtei de ordinul 1 ori dacă acesta a fost folosit de aceeaşi pârâtă, câtă vreme este dovedit că la momentul angajării sale în schimbarea direcţiei de mers reclamantul nu avea posibilitatea de a evita impactul. Mai mult, împrejurarea că, de principiu, ambilor conducători auto le incumbau reguli de conducere distincte în raport cu situaţia în care se aflau, mai exact cele prescrise de art. 54 din OUG nr. 195/2002, republicată, respectiv de art. 45 alin. 2 şi alin. 5 din OUG nr. 195/2002, republicată, nu reprezintă vreun motiv suficient spre a se concluziona că, în speţă, culpa este comună, câtă vreme ipoteza de fapt este aceea că reclamantul se afla deja în depăşire când pârâta de ordinul 1 a demarat, cu sau fără semnalizare, manevra de virare la stânga. De altfel, în cadrul interogatoriului, pârâta de ordinul 1 a arătat „chiar înainte de a vira la stânga am făcut o greşeală, în sensul că nu m-am mai asigurat încă o dată” (f. 156); or, astfel cum rezultă cu claritate din art. 54 din OUG nr. 195/2002, republicată, pârâta trebuia şi putea să se asigure că poate executa manevra ce implica schimbarea direcţiei de mers, desigur în imediata proximitate temporală a acesteia din urmă, eventuala semnalizare a intenţiei nefiind oricum exoneratoare.
Nu în ultimul rând, este de subliniat că în analiza incidenţei în cauză a celor două norme de conduită rutieră anterior enunţate este relevant şi principiul terţului exclus; aplicându-se această regulă se va observa că în situaţia dată – un conducător auto ce iniţiază ori se află în manevra de depăşire şi un conducător auto, aflat în faţa primului, ce iniţiază ori se află manevra de virare la stânga – pot fi luate în considerare doar două soluţii, vinovăţia unuia ori a altuia, fiind exclusă o terţă soluţie, vinovăţia ambilor.
b) În ceea ce priveşte persoanele responsabile pentru prejudiciul suferit de reclamant, se va reţine în primul rând că nu i se poate conferi o astfel de calitate pârâtei de ordinul 3, … ; din probele administrate nu rezultă decât aceea că aceasta este proprietara autovehiculului înmatriculat sub nr. … , or nicio normă incidentă nu stipulează existenţa vreunei obligaţii fondate exclusiv pe dreptul de proprietate; la fel, nu există vreun temei faptic spre a fi analizată în privinţa acestei pârâte incidenţa răspunderii reglementate de art. 1 373 C. civ..
Nefondat s-a solicitat de către reclamant obligarea pârâtei de ordinul 1, în solidar cu pârâta de ordinul 2, la plata despăgubirii ce i se cuvine. Astfel, este adevărat că aceasta este autoarea faptei ilicite a cărei victimă a fost, însă în cauză sunt relevante normele speciale conţinute de art. 54 din L. nr. 36/1995 şi de art. 1 alin. 2 din anexa nr. 1 la Ordinul CSA nr. 14/2011, care prescriu că drepturile persoanelor păgubite prin accidente rutiere se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, iar autorii accidentelor pot avea doar calitatea de intervenienţi forţaţi.
Rezultă aşadar, date fiind şi prevederile art. 49 şi ale art. 55 alin. 1 din L. nr. 136/1995, că se impune a fi obligată doar pârâta de ordinul 2 la plata unei sume de bani pentru repararea prejudiciului ce i s-a cauzat reclamantului.
c) Referitor la valoarea prejudiciului se va învedera că cel produs prin accidente rutiere are un mod de reglementare special, defipt, printre altele, de art. 53 din L. nr. 136/1995 în coroborare cu art. 26 alin. 1 şi art. 50 din anexa nr. 1 la Ordinul CSA nr. 14/2011.
Potrivit acestora şi astfel cum s-a arătat în raportul de expertiză depus la dosarul cauzei, pentru avarierea autoturismului reclamantului i se cuvine suma de … lei, ce reprezintă diferenţa dintre valoarea acestuia la data producerii accidentului şi valoarea epavei; nu poate fi primită pretenţia reclamantului de a fi despăgubit cu valoarea reparaţiei, întrucât aceasta este mai mare decât cea a autoturismului, iar art. 50 alin. 12 din anexa nr. 1 la Ordinul CSA nr. 14/2011 stabileşte aceea că despăgubirile nu pot depăşi, în cazul daunei totale, diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă, unde noţiunea de daună totală înseamnă situaţia în care cuantumul pagubei depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.
Apoi, văzându-se că reclamantul a închiriat un autoturism în 20.08.2012, la preţul de 100 de lei pe zi, precum şi aceea că despăgubirile se acordă, potrivit art. 26 alin. 1 lit. c) din anexa nr. 1 la Ordinul CSA nr. 14/2011, şi pentru pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat, va fi obligată pârâta de ordinul 2 şi la plata sumei de … de lei.
Este nefondată apărarea acestei pârâte în sensul că, întrucât reclamantul nu ar fi dovedit producerea unor vătămări corporale, acestuia nu i se cuvin daune morale; acordarea acestora în cazul accidentelor rutiere este expres prevăzută de art. 26 alin. 1 lit. a) din anexa nr. 1 la Ordinul CSA nr. 14/2011, fără a se putea considera, din simplul fapt că sunt enumerate alături de astfel de vătămări, că ar fi condiţionate de existenţa acestora din urmă. Ca urmare, considerând că un accident precum cel a cărui victimă a fost reclamantul produce o suferinţă psihică semnificativă, prin el însuşi şi chiar în lipsa vreunei vătămări a sănătăţii, aceasta va fi compensată, în baza art. 253 alin. 4 C. civ., cu suma de … de lei, instanţa apreciind că suma solicitată prin cererea de chemare în judecată este rezonabilă.
Vor fi respinse restul pretenţiilor reclamantului. Astfel, în cauză nu s-a dovedit plata vreunei sume cu titlu de preţ al remorcării şi depozitării autoturismului avariat, şi nici a vreuneia cu titlu de preţ a unor servicii medicale ori medicamente achiziţionate în considerarea consecinţelor accidentului. Nu vor fi acordate nici sumele ce reprezintă costul asigurării de răspundere civilă având ca obiect autoturismul avariat şi valoarea impozitului auto, ambele cerute pentru perioada 15.07.2012 – 31. 12.2012, întrucât nu pot fi acestea considerate daune produse prin neutilizarea autoturismului, în sensul art. art. 26 alin. 1 lit. c) din anexa nr. 1 la Ordinul CSA nr. 14/2011, ele reprezentând doar obligaţii propter rem ale proprietarului unui autovehicul, ce pot fi solicitate doar titularilor drepturilor corelative.
Pârâta de ordinul 2 va fi obligată şi la plata daunelor interese moratorii în cuantum de 0, 2% pe zi de întârziere, până la plata efectivă a despăgubirii, însă nu de la data de 30.07.2012, astfel cum a solicitat reclamantul, ci după expirarea unui termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. Aceasta deoarece potrivit art. 36 alin. 5 din anexa 1 la Ordinul CSA nr. 14/2011 despăgubirea se plăteşte de către asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; conform art. 37 din aceeaşi normă, dacă asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.
3. a) Aşa fiind, va fi admisă în parte prezenta cerere de chemare în judecată; va fi obligată pârâta … să plătească reclamantului suma de 33 267 lei, cu titlu de indemnizaţie de asigurare; va fi obligată pârâta … să plătească reclamantului daune moratorii în cuantum de 0, 2% din suma de 33 267 lei pe zi, până la plata acestei din urmă sume, daune ce vor începe să curgă după un termen de 10 zile de la data pronunţării prezentei hotărâri; se vor respinge restul pretenţiilor, ca nefondate.
b) În considerarea art. 274 C. pr. civ., va fi obligată pârâta … să plătească reclamantului suma de … lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru, timbru judiciar, onorariul expertului şi onorariu avocaţial. În privinţa cererii pârâtei de ordinul 1 de a fi obligată pârâta de ordinul 2 la plata cheltuielilor sale de judecată, se constată că aceasta nu a fost formulată pe o cale procedurală aptă de a atrage incidenţa art. 274 C. pr. civ., pârâta de ordinul 2 necâzând în pretenţii în raport de pârâta de ordinul 1 .
c) Date fiind prescripţiile art. 282 ind. 1 alin. 1 C. pr. civ., va fi menţionat recursul drept cale de atac.
