Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3753 din 14 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr.216 din 19.01.2011 a Tribunalului Maramureş s-a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta H.N., împotriva pârâtei CASA DE ADIGURĂRI DE SĂNĂTATE MARAMUREŞ şi în consecinţă, s-a anulat în parte Decizia de impunere din oficiu nr. 4205/111/15.06.2010 emisă de pârâtă pentru plata contribuţiei de 7165,82 lei la Fondul Naţional Unic de Asigurare Socială de Sănătate. S-a menţinut decizia atacată la nivelul sumei de 4085 lei şi s-a anulat în aceleaşi limite şi Decizia 125/15.07.21010 .
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar.
Potrivit art. 256 (1) din Legea nr.95/2006 modificată privind reforma în domeniul sănătăţii, Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se formează şi din contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice.
Colectarea contribuţiilor persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condiţiile legii, iar colectarea contribuţiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.
În speţă, colectarea contribuţiei a fost făcută de CAS.
Sunt asiguraţi, potrivit legii nr.95/2006 (art.211), toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator.
Calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România.
Prevederile art. 208 al. 3 lit.”e”şi al. 6 din Legea nr.95/2006 modificată consacră participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de plată pentru asigurările sociale de sănătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 215 al.(1)şi (3) din legea de mai sus,obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine şi persoanelor fizice care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate,potrivit legii,să desfăşoare activităţi independente.
În acest caz, contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5% care se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit. Dacă acest venit este singurul asupra căreia se calculează contribuţia,aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar (art.257 al.( 2) lit. b)
Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor prezentei legi, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare, în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei de 6,5% (art.259 al 4 ).
Din conţinutul prevederilor legale de mai sus se reţine că obligaţia de plată a contribuţiei sociale de sănătate subzistă independent de încheierea unui contract cu Casa Asigurărilor de Sănătate.
Împrejurarea că reclamanta, care este avocat ,plăteşte contribuţia la Casa de asigurări a avocaţilor nu o scuteşte de plata contribuţiei reglementate de legea nr.95/2006
Reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica CAS veniturile realizate pe perioada supusă verificării şi nici nu a încheiat contract de asigurare cu aceasta.
Tribunalul a considerat că reclamanta datorează numai contribuţia la nivelul sume de 4085 lei, nu şi accesoriile stabilite de organul fiscal.
Pentru a justifica această statuare a relevat că următoarele :
„În cuprinsul legii există noţiuni care sunt susceptibile de a crea confuzie din partea celor chemaţi la plata contribuţiei,confuzie care în accepţiunea instanţei face ca plătitorul să nu fie vinovat de plata cu întârziere a contribuţiei,cu alte cuvinte, acesta ar putea fi obligat numai pentru datoria principală nu şi cu privire la accesoriile acesteia. Confuzia induce o ideea greşita despre persona care are obligaţia de a achita contribuţia, mai precis credinţa in existenta unei calităţi sau a unui fapt, relativ la un fapt juridic, calitate sau fapt care nu exista in realitate cea ce echivalează cu o eroare de drept. În cuprinsul art.259 al. 7 al legii se menţionează că persoanele care au obligaţia de a se asigura şi nu pot dovedi plata contribuţiei sunt obligate, pentru a obţine calitatea de asigurat să achite contribuţia lunară în anumite condiţii, prevăzute în cuprinsul aceluiaşi articol (pct. a,b şi c ).Nicăieri în cuprinsul legii nu a fost stabilit în sarcina celui obligat să se asigure, obligaţia distinctă de a încheia contract cu CAS. Făcând aplicarea principiului autonomiei de voinţă în materie contractuală ,în mod rezonabil se putea ajunge le concluzia că obligaţia de plată se naşte doar în virtutea contractului de asigurare. Confuzia este accentuată de cele menţionate în art. 259 al 8 din lege care prevede că: termenele de prescripţie privind obligaţiile fiscale se calculează începând cu data primei solicitări de acordare a serviciilor medicale, la notificarea caselor de asigurări de sănătate sau la solicitarea persoanelor în vederea dobândirii calităţii de asigurat, după caz (termenul de „fiscal”trebuie înţeles ca reprezentând de fapt contribuţia la asigurările de sănătate).În speţă, notificarea reclamantei a fost făcută pentru prima dată sub nr. 806/382 din 9.02.2009 Protocolul încheiat cu ANAF potrivit căreia acesta din urmă se obliga să comunice veniturile realizate de persoanele fizice cu activitate independentă a fost încheiat la 9.04.2009 dar termenul de prescripţie a fost cel de 5 ani prevăzută de art.91 al.1 din OG.92/2003 modificată privind codul de procedură fiscală”.
În concluzie, tribunalul a considerat că încheierea contractului de asigurare are doar valoare administrativă şi că nu în virtutea acestei convenţii se dobândeşte calitatea de asigurat.
Cu privire la celelalte critici invocate de reclamantă în motivarea acţiunii, tribunalul a admis că, plata contribuţiei sociale nu este o obligaţie fiscală dar legea sănătăţii neavând dispoziţii specifice a împrumutat din codul de procedură fiscală dispoziţiile legale cu privire la colectare, prin Ordinul Preşedintelui CNAS nr.617/2007 situaţie în care natura juridică a obligaţiei de plată nu mai are relevanţă pentru soluţionarea cauzei.
Înainte de apariţia Legii nr.95/2006 organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate a fost reglementat de OUG 150/2002 care conţinea, cu privire la colectare, aceleaşi dispoziţii ca şi legea sănătăţii situaţie în care neindicare ca şi temei legal, pentru perioada anterioară anului 2006 a OUG nr. 150/2002 nu poate afecta legalitatea actelor administrative atacate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Maramureş solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecând cauza în fond, respingerea cererii formulată de reclamant ca netemeinică şi nelegală.
În motivele de recurs se arată că, în conformitate cu dispoz.art.257 alin.2 lit.b din Legea nr.95/2006, reclamanta realizează venituri impozabile din desfăşurarea unei activităţi libere care se supun impozitului pe venit şi are obligaţia plăţii unei contribuţii lunare către Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, stabilită sub forma unei cote procentuale care se aplică veniturilor impozabile realizate din activitatea desfăşurată. Prin urmare, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, indiferent de încheierea contractului de asigurări cu casa de asigurări de sănătate, posibilitatea de a nu plăti contribuţia în contul fondului unic este exclusă.
Stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale, prin decizie de impunere, a fost efectuată, potrivit prev.art.83 alin.4 din OG nr.92/2002, pe baza informaţiilor care i-au fost comunicate de organele fiscale teritoriale, întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a declaraţiilor prevăzută atât de OG 92/2003 şi art.215 din Legea 95/2006 nici după înştiinţarea efectuată potrivit adresei de la dosar.
Precizează că, reclamanta chiar dacă nu ar fi beneficiat în mod voluntar de asigurările publice de sănătate, ar fi avut în temeiul legilor organice care au reglementat sistemul de asigurări sociale de sănătate, obligativitatea de a contribui la fondul naţional de asigurări de sănătate, indiferent de opţiunea acesteia de a nu accesa sistemul public de sănătate.
Nu în ultimul rând apreciază că soluţia pronunţată de prima instanţă contravine principiului nemo censetur ignorare legem.
Recurenta mai arată că potrivit art.217 din Legea 95/2006, asiguraţii au dreptul la pachetul de servicii de bază, iar condiţiile acordării acestuia sunt prin contractul-cadru. Acestea sunt aduse la cunoştinţa asiguraţilor prin publicarea în Monitorul Oficial atât a contractului cadru cât şi a normelor metodologice de aplicare a acestuia. Art.258 alin.2 din acelaşi act normativ stipulează modalitatea de diminuare a pachetului de servicii de bază, în situaţia neplăţii contribuţiei, după trecerea unui termen de 3 luni de la ultima plată efectuată. Întrucât reclamanta se afla în această situaţie în mod corect s-a procedat la diminuarea pachetului de bază, fără ca acest fapt să poată duce la exonerarea sa de plată, întrucât aşa cum a arătat, obligaţia de plată există, pentru toţi cetăţenii români, străini, sau apatrizi cu domiciliul sau reşedinţa în România, raportat la veniturile realizate de aceştia.
Împotriva aceleiaşi sentinţe civile a declarat recurs şi reclamanta H.N. solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în tot a acţiunii sale, aşa cum a fost precizată.
În motivele de recurs se arată că decizia de impunere din oficiu emisă de intimată nu poate fi asimilată unui titlu de creanţă pentru simplu motiv că este fundament pe dispoz.art.83 alin.4 din OG nr.92/2003.
Cu toate acestea, instanţa de fond, deşi a apreciat că plata contribuţiei sociale nu este o obligaţie fiscală, a admis doar în parte acţiunea reclamantei, menţinând decizia atacată la nivelul debitului pretins de intimată, considerând totodată că legea sănătăţii neavând dispoziţii specifice a împrumutat din Codul de procedură fiscală dispoziţii legale privitoare la colectare, situaţie în care natura juridică a obligaţiei de plată nu mai are relevanţă.
Consideră că instanţa de fond a dat o greşită interpretare textelor legale invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea acţiunii, în condiţiile în care art.83 din OG 92/2003, la alin.4 îndrituieşte doar organul fiscal să stabilească din oficiu impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat.
Or, o dispoziţie împrumutată nu poate antrena răspunderea reclamantei, neexistând un raport obligaţional în sensul legii, actul emis de intimată fiind lipsit de suport legal.
Ba mai mult, actul în cauză nu are nicio valoare în raport de temeiurile de drept invocate, întrucât alin.3 al art.215 din Legea 95/2006 face trimitere la alin.1 şi 2 al aceluiaşi text de lege, alineate din care se desprinde un aspect esenţial, acela al „alegerii în mod liber a caselor de asigurări”, situaţie în care CAS Maramureş nu poate să-şi aroge un drept peste voinţa ei.
În altă ordine de idei, textul de lege invocat trebuie corelat cu prev.art.217 alin.2 din acelaşi act normativ care instituie cadrul legal al drepturilor şi obligaţiilor asiguratorului şi asiguratului pe baza unui contract cum este şi firesc, astfel că în speţă este operant dreptul comun.
Precizează că nu a încheiat cu CAS Maramureş un astfel de contract şi în consecinţă, actul la care a făcut referire este lipsit de legalitate şi temeinice.
Reclamanta-recurentă consideră că atâta timp cât nu a solicitat dobândirea calităţii de asigurat, obligaţia de plată stabilită de intimată retroactiv, pentru servicii care nu i-au fost prestate şi de care nici nu doreşte să beneficieze în viitor, constituie un veritabil abuz, o încălcare a drepturilor legitime care îi sunt recunoscute prin însăşi legea invocată de aceasta, în cuprinsul deciziei de impunere, aceea de a alege asiguratorul.
Arată că nelegal este şi modul în care s-au stabilit de către intimată anumite obligaţii de plată aferente perioadei anterioare intrării în vigoare a Legii 95/2006 şi deopotrivă Ordinului preşedintelui CNAS nr.617/2007, deşi în cuprinsul deciziei a desfăşurătorului nu se invocă alte prevederi legale drept temei juridic al obligaţiei de plată.
Mai arată reclamanta, că instanţa de fond în mod greşit i-a admis doar în parte acţiunea în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a făcut dovada vreunui raport obligaţional care să poată antrena răspunderea ei la plata vreunei sume de bani, principiul solidarităţii neputând substitui lipsa unui contract.
Învederează faptul că, lipsa calităţii reclamantei de asigurat, i-a fost confirmată de însuşi intimata-pârâtă prin adresa nr.4069 din 18.05.2006 comunicată de aceasta medicului de familie şi prin intermediul căreia, pe lângă faptul că îi recunoaşte lipsa calităţii de persoană asigurată, solicită şi eliminarea acesteia din tabelul asiguraţilor începând cu data de 1.05.2006, dată de la care nu a mai beneficiat de niciun serviciu medical.
În raport de cele relevate, este lesne de observat că pretenţiile intimatei sunt lipsite de suport legal, deciziile atacate comportând discuţii ample atât pe nelegalitate cât şi pe temeinicie, motiv pentru care consideră că nu datorează niciun fel de contribuţie intimatei-pârâte.
Deliberând Curtea reţine următoarele:
Contribuţia de asigurări sociale de sănătate având ca bază legală Legea 95/2006 reprezintă una din contribuţiile sociale obligatorii pe care angajaţii le datorează.
Contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată în temeiul Legii 95/2006 nu se asimilează noţiunii de contribuţie profesională obligatorie.
Contribuţiile avocaţilor la fondul de pensii facultativ nu se substituie obligaţiei de a achita contribuţia de asigurări sociale de sănătate.
Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din OUG 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, această categorie profesională beneficiază de un sistem unic propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România.
Contribuţia individuală obligatorie a avocatului la fondul sistemului de asigurări sociale al avocaţilor se determină prin raportare la venitul brut lunar realizat din profesie.
Această taxă intră în categoria contribuţiilor profesionale obligatorii a căror deductibilitate se realizează în limita prevăzută de art.48 alin.5 lit.n din Codul fiscal. Totodată, asigurarea voluntară de sănătate complementară sau suplimentară este menită să asigure, să acopere riscurile individuale în situaţii speciale şi/sau pe lângă serviciile oferite de asigurările sociale de sănătate.
Trebuie remarcat însă că, potrivit legii, încheierea unei asigurări voluntare de sănătate, nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate.
Prin urmare, prevederile art.208 din Legea 95/2006 consacră participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine şi persoanelor fizice care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate să desfăşoare activităţi independente.
Prin urmare, împrejurarea că reclamanta, care este avocat, plăteşte contribuţia la Casa de asigurări a avocaţilor, nu o scuteşte de plata contribuţiei reglementate de Legea 95/2006.
Curtea reţine că din această perspectivă, prima instanţă a realizat o corectă aplicare a prevederilor art.256, 208, 215, 257, 259 din Legea 95/2006.
Nu vor fi însă validate acele statuări ale instanţei referitoare la caracterul neexigibil al majorărilor de întârziere şi penalităţilor.
Reclamanta a realizat venituri impozabile din desfăşurarea unei activităţi libere care se supun impozitului pe venit şi avea obligaţia legală de a plăti o contribuţie lunară către fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate în forma unei cote procentuale care se aplică asupra veniturilor impozabile. Reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a declaraţiilor prevăzute atât de OG 92/2003 şi art.215 din Legea 95/2006, iar stabilirea obligaţiilor sale fiscale în această materie s-a realizat printr-o decizie de impunere emisă din oficiu de către organul fiscal în temeiul prev.art.83 alin.4 din OG 92/2002.
Chiar dacă reclamanta nu ar fi beneficiat în mod voluntar de asigurările publice de sănătate, ar fi avut, în temeiul legilor organice care au reglementat sistemul de asigurări sociale de sănătate, obligativitatea de a contribui la fondul naţional de asigurări de sănătate indiferent de opţiunea acestuia de a nu accesa sistemul public de sănătate.
Mai mult, drepturile şi obligaţiile asiguraţilor sunt stabilite anual prin contractul cadru, aşa cum stipulează art.217 din Legea 95/2006. Acestea sunt aduse la cunoştinţa asiguraţilor prin publicarea în Monitorul Oficial atât a contractului cadru cât şi a normelor metodologice de aplicarea a cestuia.
Ca atare, nerecunoaşterea caracterului exigibil al acestei creanţe bugetare de la data realizării veniturilor asupra cărora ele se calculează, ar contraveni principiului nemo censetur ignorare lege.
Obligaţia de plată se naşte la data realizării venitului şi nu în virtutea contractului de asigurare.
Prin urmare, nu se poate admite că reclamanta ar putea fi ţinută numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabilă.
Inconsecvenţa primei instanţe în alcătuirea silogismului judiciar este evidentă. Pe de-o parte, prima instanţă consideră că adagiul nemo censetur legem ignorare reprezintă o prezumţie irefragabilă de cunoaştere a legii în ceea ce priveşte obligaţia de plată a contribuţiei, iar pe de altă parte, înlătură obligaţia de plată a accesoriilor datoriei principale pe temeiul erorii de drept.
Tribunalul susţine că realitatea la care se raportează eroarea este una juridică, eroarea privind înţelesul şi sensul reglementării.
Or, nu se poate admite că nu exista posibilitatea ca eroarea de drept să funcţioneze cu privire la înţelesul şi sensul reglementării în ceea ce priveşte datoria principală de a contribui la fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, dar, în acelaşi timp, să se admită că, în privinţa exigibilităţii acestei creanţe ar exista o asemenea divergenţă între convingere şi realitate încât aceasta să îndeplinească rolul de mobil în justificarea „erorii” în care reclamanta s-ar fi aflat cu privire la accesorii.
Atâta timp cât reclamanta nu putea invoca necunoaşterea legii, falsa reprezentare asupra prevederilor legale în ceea ce priveşte obligaţia principală de a contribui la fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, ea nu avea posibilitatea de a se prevala de eroarea de drept şi anume de falsa reprezentare a realităţii în ceea ce priveşte modul de calcul al accesoriilor care însoţesc obligaţia principală.
Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident şi asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu în condiţiile utilizării eficiente a fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Aceste obiective se realizează pe baza principiului solidarităţii şi subsidiarităţii în constituirea şi utilizarea fondurilor precum şi în temeiul principiului participării obligatorii la constituirea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că obligativitatea asigurării şi contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale de sănătate, trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem şi anume, principiul solidarităţii (decizia CC 705/2007, 658/2009, 1011/2009, 847/2011).
Curtea Constituţională a statuat de asemenea că sistemul asigurărilor sociale de sănătate îşi poate realiza obiectivul principal datorită solidarităţii celor care contribuie.
Prin urmare, tribunalul a reţinut în mod corect că încheierea contractului de asigurare are doar valoare administrativă, de luare în evidenţă, dobândirea calităţii de asigurat realizându-se în temeiul legii şi nu în virtutea contractului.
Obţinerea calităţii de asigurat despre care vorbeşte art.259 alin.7 din Legea 95/2006 se referă doar la raporturile dintre Casa de Asigurări şi asigurat, neavând relevanţă asupra obligativităţii plăţii contribuţiei.
Prin urmare, organul fiscal putea emite decizia de impunere din oficiu, întrucât, potrivit art.216, 259 alin.7, 261 din Legea 95/2006, Casele de Asigurări de Sănătate au abilitarea legală de a proceda la recuperarea sumelor restante datorate fondului şi a majorărilor de întârziere aferente în condiţiile OG 92/2003.
Pentru aceste motive , în baza art.312 C.proc.civ instanţa va respinge recursul declarat de reclamanta H.N. împotriva sentinţei civile nr. 216/2011 a Tribunalului Maramureş urmând să admită recursul declarat de pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE MARAMUREŞ împotriva sentinţei civile nr. 216/2011 a Tribunalului Maramureş, pe care o va modifică în sensul că respinge în întregime acţiunea formulată de reclamantă. (Judecător Simona Al-Hajjar)
