Pe calea opoziţiei la întemeiată pe dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 58/1934, modificată, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a biletului la ordin învestit cu formulă executorie, constatarea nulităţii absolute a obligaţiei de plată şi suspendarea executării titlului, debitorul având posibilitatea invocării excepţiilor cambiale în conformitate cu dispoziţiile legale specifice acestei căi de atac. Pe calea dreptului comun, în condiţiile art. 948 pct. 1 şi 2 din Codul civil, reclamanta a invocat nulitatea absolută a biletului la ordin, motivat de faptul că persoana care a semnat biletul la ordin nu a beneficiat de o împuternicire în acest sens. Ca atare, nu există autoritate de lucru judecat întrucât, în raport de temeiurile juridice invocate,
obiectul celor două acţiuni nu este identic.
Biletul la ordin nu este un simplu instrument de plată, ci şi un titlu de credit, o caracteristică ce ţine de esenţa acestuia fiind formalismul. Nerespectarea formalismului conduce la nulitatea titlului de credit. Potrivit art. 7 din Legea nr. 58/1934, modificată, sunt valabile doar biletele la ordin semnate de cei care ar putea obliga persoanele în numele cărora au fost emise. Probele relevă că acest drept i-a fost conferit numai administratorului societăţii, iar în mandatul său nu era prevăzut dreptul de a-şi delega puterile altei persoane. Prin urmare, procura dată de acesta soţiei sale nu este valabilă, astfel că biletul la ordin semnat de aceasta este lovit de nulitate absolută.
(Decizia nr. 718 din 14 mai 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 9085 din 16.11.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, a fost admisă acţiunea formulată de S.C. “M.” S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. “S.” S.A. şi s-a constatat nulitatea absolută a biletului la ordin emis la 21.05.2001 de S.C. “M.” S.R.L.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că persoana care a semnat biletul la ordin a beneficiat numai de o împuternicire de a dispune operaţiuni în şi din unul din conturile societăţii conferindu-i-se drept de semnătură numai pentru aceste operaţiuni, fără a-i oferi puterea de a angaja cambial societatea, actul neputând fi asimilat unui mandat general de a emite sau semna bilete la ordin.
S-a mai reţinut că biletul la ordin, titlu de credit, potrivit art. 10 din Legea nr. 58/1934, pentru a fi valabil semnat este necesar ca cel ce îl semnează să aibă cel puţin un mandat general privind dreptul mandatarului de a emite sau semna cambii.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta.
în motivarea recursului s-a invocat autoritatea de lucru judecat, arătându-se că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins, prin Sentinţa civilă nr. 8461/2001, ambele capete de cerere ale acţiunii ca fiind nefondate, acţiune formulată de intimată şi constând în opoziţie la executare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 58/1934; că unul din cele două capete de cerere viza constatarea nulităţii biletului la ordin ca şi în acţiunea dedusă judecăţii de faţă şi că întemeierea în fapt şi în drept este identică.
în privinţa faptului că hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti era sau nu definitivă, recurenta, după o amplă teorie privind modificările suferite de Codul de procedură civilă, concluzionează în sensul că Legea nr. 58/1934, modificată, nu conţine în privinţa căii de atac nici o prevedere care să constituie o excepţie de la prevederile de drept comun ale art. 7208 din şi deci, potrivit art. 377 pct. 1 din Codul de procedură civilă, hotărârea este supusă numai recursului, fiind definitivă.
Faţă de această situaţie, cum, la data pronunţării Sentinţei civile nr. 9085/2001 în cauza de faţă, se pronunţase o altă hotărâre definitivă, există tripla identitate de părţi, cauză şi obiect.
Pe fond, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii de vreme ce a considerat drept opozabile societăţii recurente dispoziţiile statutului S.C. “M.” S.R.L. (art. 11 lit. e) şi ale actului adiţional autentificat sub nr. 14627 din 17.08.1998, cu violarea prevederilor imperative ale art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Societatea nu putea să invoce faţă de terţi nulitatea unei procuri date de administrator, chiar dacă acesta din urmă nu avea dreptul să dea această procură.
Instanţa de fond a făcut greşita aplicaţiune a dispoziţiilor legale privind mandatul în general şi la cel cambial, în special atunci când a considerat că nu se poate reţine nici calitatea d-nei Y.A. de administrator aparent (în fapt) al societăţii reclamante, nici existenţa unui mandat cambial tacit, invocând dispoziţiile art. 1533 alin. 1 din Codul civil şi art. 10 din Legea nr. 58/1934.
în baza împuternicirii acordate şi în baza calităţii de administrator în fapt al societăţi, doamna Y.A. a semnat nu numai ordine de plată, ci şi bilete la ordin, precum şi cel de la 8.05.2001, înlocuit apoi cu cel din cauza de faţă.
Prin urmare, doctrina de drept cambial s-a pronunţat în mod constant în sensul recunoaşterii şi a unei reprezentări tacite decurgând din diferite împrejurări de fapt. Chiar şi banca a considerat valabil mandatul doamnei Y.A., întrucât a acceptat la plată biletul la ordin şi a achitat recurentei suma de 973.000 lei.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială a respins recursul ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
In privinţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, reglementată de dispoziţiile art. 1201 din Codul civil, raportat la art. 166 din Codul de procedură civilă, probele nu relevă că în speţă există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză.
în concret, intimata, în temeiul dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 58/1934, modificată, a formulat opoziţie la executarea biletului la ordin emis la data de 21.05.2001, învestit cu formulă prin încheierea dată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Opoziţia la executare, cale de atac specifică, odată declanşată, face ca executarea să se transforme într-o acţiune ce deschide contenciosul cambial, dând posibilitate debitorului ca în apărarea sa să invoce excepţiile cambiale, ca şi contestarea validităţii titlului cambial şi a obligaţiei cambiale.
Prin această opoziţie s-a solicitat stabilirea nulităţii biletului la ordin sus-arătat şi a obligaţiei de plată, ca şi suspendarea executării titlului.
Prin Sentinţa civilă nr. 8461/2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă opoziţia la executare. Această hotărâre a fost atacată cu apel, probele nerelevând situaţia privind soluţionarea căii de atac. Dar, concluzia este că temeiul juridic al acestei cereri a fost Legea nr. 58/1934, modificată, lege specială în materia cambiei şi a biletului la ordin.
Deosebit de aceasta, intimata a formulat în condiţiile dreptului comun, respectiv art. 948 pct. 1 şi 2 din Codul civil, acţiune împotriva recurentei, prin care a solicitat să se constate nulitatea biletului la ordin emis la data de 21.05.2001 şi a obligaţiei de plată pentru suma de 465.670 USD.
Se reţine că, la data de 16.11.2001 – data soluţionării acestei cereri prin Sentinţa civilă nr. 9085/2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială-, Sentinţa nr. 8461/2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, nu era definitivă, întrucât apelul nu era soluţionat.
Cât despre împrejurarea că art. 62 alin. 1 din Legea nr. 58/1934 ar fi fost abrogat prin art. III din Decretul nr. 132/1952, aceasta nu poate fi primită, întrucât Legea nr. 58/1934 – lege specială – derogă de la norma generală de drept comun, respectiv Codul de procedură civilă – art. 2 lit. a) şi art. 7208.
S-ar fi aplicat norma generală de drept comun numai dacă norma specială nu ar fi prevăzut dispoziţii privitoare la calea de atac.
Altfel, prin art. III din Decretul nr. 132/1952 nu s-a abrogat art. 62 alin. 1 din Legea nr. 58/1934, ci s-a menţionat recursul ca o cale de atac când actul normativ prevedea calea de atac a apelului.
în concluzie, Curtea reţine că, în speţă, nu există autoritate de lucru judecat, de vreme ce obiectul în raport de temeiul juridic al celor două acţiuni nu este identic.
Pe fond, în privinţa violării prevederilor imperative ale art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, Curtea reţine că acest text de lege se referă la clauzele actului constitutiv care limitează puterile conferite de lege organelor statutare ale societăţii, şi nicidecum la conferirea de puteri depline administratorului de a delega o parte din competenţele sale şi în condiţiile în care actul constitutiv ar prevedea o limitare a acestor puteri.
Altfel, probele relevă că administrator al societăţii a fost numit domnul Y.l. şi în mandatul acordat nu s-a prevăzut dreptul acestuia de a delega din puterile sale altei persoane.
Prin urmare, procura dată de acesta soţiei sale nu este valabilă, întrucât se plasează în afara mandatului pe care l-a primit de la societate.
Aşadar, dispoziţiile art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, nu au fost violate, neavând aplicabilitate în speţă.
Probele nu relevă că doamna Y.A. ar fi fost administratorul societăţii şi, cât timp administratorului nu i s-a conferit dreptul de a delega puterile sale altei persoane, în speţă, nu poate fi vorba de aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la mandat în general şi la mandatul cambial, neputându-se reţine calitatea doamnei Y.A. de administrator de fapt, şi nici existenţa unui mandat cambial tacit.
în plus, procura dată doamnei Y.A. nu relevă că i s-ar fi conferit expres dreptul de a semna bilete la ordin în general, spre a fi asimilată unui mandat general, conform cu care, în baza art. 10 din Legea nr. 58/1934, aceasta ar fi putut angaja societatea cambial.
în acest sens sunt şi prevederile pct. 65 din Normele-cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 6/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cambii şi bilete la ordin, pe baza Legii nr. 58/1934, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, conform cărora o persoană se poate obliga cambial prin mandatar, dar cu condiţia ca prin mandat general să se specifice acest drept pentru mandatar.
Or, în speţă, administratorul societăţii, domnul Y.I., a dat împuternicire soţiei sale, doamna Y.A., ca alături de el să aibă drept de semnătură pentru operaţiuni în contul şi din contul societăţii reclamante, deschis la o bancă din Bucureşti, ceea ce nu echivalează cu un mandat în sensul dispoziţiilor prevăzute de pct. 65 din normele-cadru menţionate mai sus şi ale Legii nr. 58/1934, modificată, spre a obliga societatea cambial.
Curtea mai reţine că probele nu relevă împrejurarea că doamna Y.A. a semnat în mod constant şi continuu ordine de plată şi, chiar dacă ipotetic ar fi rezultat acest lucru, acestea nu erau valabile, pentru considerentele sus-expuse.
în fine, biletul la ordin nu este un simplu instrument de plată, ci şi un titlu de credit, o caracteristică ce ţine de esenţa acestui titlu de credit, în materie comercială, fiind formalismul.
Or, nerespectarea formalismului conduce la nulitatea titlului de credit.
Prin urmare, nu poate fi primită afirmaţia recurentei cu privire la mandatul tacit şi, evident, nici a semnăturii valabile a biletului la ordin în litigiu.
Altfel, biletului la ordin, fiind o varietate a cambiei, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 58/1934, care prevăd că nu pot fi reţinute ca fiind valabile decât biletele la ordin semnate de cei ce ar putea obliga persoanele în numele cărora a fost semnat biletul.
Or, în speţă, probele relevă că acest drept i-a fost conferit administratorului numit în persoana domnului Y.I., căruia i se aplică regulile de la mandat, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată.
în această situaţie, nici o altă persoană nu poate angaja cambial societatea, beneficiarul biletului la ordin având obligaţia să verifice inclusiv calitatea semnatarului acestuia, în caz contrar asumându-şi riscul acceptării unui bilet la ordin nevalabil, precum în speţa de faţă.
Pentru aceste motive, în speţă nu se aplică dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 31/1990, republicată.
