Legea nr. 36/2012.
Art. 20 din Regulament nu prevede printre documentele necesare recunoaşterii şi încuviinţării executării unei hotărâri judecătoreşti în alt stat membru al Uniunii Europene şi dovezile de comunicare a acesteia. De altfel, în chiar documentele depuse de autoritatea polonă se menţionează că cele două hotărâri judecătoreşti nu au fost comunicate intimatului. Refuzul recunoaşterii şi încuviinţării executării poate avea loc numai dacă intimatului nu i-a fost comunicat sau notificat actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent al acestuia, urmărindu-se astfel respectarea principiului contradictorialităţii.
Lipsa comunicării hotărârilor poloneze încalcă ordinea publică din România pentru că, potrivit art. 174 – 179 Cod procedură civilă, nulitatea absolută, sancţiune aplicabilă în cazul încălcării unei norme ce ocroteşte ordinea publică, nu intervine decât pentru cauzele expres şi limitativ prevăzute de art. 176 Cod procedură civilă, care nu au în vedere procedura de comunicare a hotărârilor judecătoreşti.
Recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti poate fi refuzată doar atunci când există două hotărâri potrivnice care soluţionează una şi aceeaşi cauză pe fond. Or, în speţă, intimatul opune hotărârile instanţelor poloneze de stabilire a unei obligaţii de întreţinere unei alte hotărâri pronunţate de instanţele italiene în procedura de recunoaştere, în care nu sunt analizate aspecte de fond.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Harghita la data de 04.06.2014, petenta XX, prin reprezentanta legală XX, a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu intimatul XX, să recunoască şi să încuviinţeze executarea pe teritoriul României a Hotărârii nr. II C 249/1996 din 24.02.1998, pronunţată de Tribunalul Districtual din Gdansk, Polonia, respectiv a Hotărârii nr. III RC 152/01 din 25.06.2002, pronunţată de Tribunalul de Raion din Koscierzyna, Polonia.
În motivarea cererii s-a arătat că prin cele două hotărâri judecătoreşti s-au stabilit în sarcina intimatului obligaţii de întreţinere în favoarea petentei, iar aceste hotărâri nu au fost puse în executare.
De asemenea, s-a arătat că intimatul este stabilit în România având domiciliul în xxx şi este angajat la S.C. XX S.R.L., cu sediul în xxx.
În drept au fost invocate Regulamentul CE 4/2009 din 18.12.2008 şi Legea nr. 36/2012 pentru aplicarea acestui Regulament.
Tribunalul Harghita, prin Sentinţa civilă nr. 2733 din 14.10.2014, a admis cererea petentei şi a recunoscut şi încuviinţat executarea silită a celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate în Republica Polonă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a respins apărările formulate de intimat, atât cele formulate pe cale de excepţie, cât şi cele de fond.
În esenţă, s-a arătat că petenta, născută la data de 02.10.1994, este fiica intimatului, în sarcina acestuia din urmă fiind stabilită o obligaţie de întreţinere prin Hotărârea nr. II C 249/1996 din 24.02.1998, pronunţată de Tribunalul Districtual din Gdansk, Polonia, obligaţie majorată prin cea de a doua hotărâre judecătorească.
Pornind de la această stare de fapt, Tribunalul a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 75 alin. 2 Secţiunile II şi III din Regulamentul CE nr. 4/2009 şi că imposibilitatea formulării unei căi de atac împotriva hotărârilor poloneze nu constituie un impediment în recunoaşterea acestor hotărâri judecătoreşti.
De asemenea, Tribunalul a constatat că, în cauză, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în a cere încuviinţarea şi executarea silită nu poate fi primită fiind invocată prematur în raport cu prevederile art. 30 din acelaşi Regulament.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel intimatul XX, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă respingerea cererii de recunoaştere şi încuviinţare a hotărârilor.
În motivarea apelului s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru mai multe motive.
În primul rând, nu există dovada prevăzută de art. 20 raportat la art. 24 lit. b din Regulament în ceea ce priveşte prima hotărâre solicitată a fi recunoscută. Intimatului nu i-a fost comunicat actul de sesizare a instanţei, astfel că nu a putut cunoaşte motivele pentru care a fost chemat în judecată şi nu a putut formula o apărare. Deşi Ministerul Justiţiei din România a indicat că în actele înaintate instanţei se regăseşte această decizie, în realitate, ea nu există.
În al doilea rând, hotărârile pentru care s-a solicitat recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite nu au fost comunicate intimatului, fiind astfel încălcate prevederile art. 24 alin. 1 lit. a din Regulament.
Legislaţia românească prevede comunicarea tuturor hotărârilor judecătoreşti, ori, în cauză, se solicită încuviinţarea unor hotărâri, pronunţate într-un alt stat, hotărâri care nu se comunică, ceea ce contravine legislaţiei româneşti.
De altfel, o instanţă din Italia (Curtea de Apel din Bologna) a refuzat să recunoască una dintre cele două hotărâri tocmai pentru că încălca principiul contradictorialităţii. În acest context este inadmisibil ca două state membre ale Uniunii Europene să reglementeze diferit drepturile de care beneficiază justiţiabilii.
În al treilea rând, intimatul consideră că instanţa de fond a respins greşit excepţia prescripţiei apreciind că a fost prematur formulată deoarece art. 30 din Regulament dă dreptul părţilor de a invoca această excepţie chiar în faţa instanţei căreia i se cere să încuviinţeze executarea silită prescripţia dreptului.
În conformitate cu Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită s-a împlinit, în speţă neoperând cauza de suspendare prevăzută de art. 14 din acelaşi decret. Mai mult, prin una din hotărârile judecătoreşti s-au stabilit drepturi în favoarea mamei reclamantei, majoră la momentul pronunţării hotărârii ce se solicită a fi recunoscută.
Petenta, prin intermediul avocatului desemnat de Ministerul Justiţiei în cadrul asistenţei judiciare acordate în conformitate cu Legea nr. 36/2012, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Avocatul petentei a apreciat că hotărârea Tribunalului Harghita este legală şi temeinică, fiind pronunţată în raport cu Regulamentul CE nr. 4/2009.
În conformitate cu prevederile art. 22 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a solicitat Ministerului Justiţiei ca în raport cu criticile din apel să depună la dosar actele din care să rezulte comunicarea hotărârilor pronunţate în Republica Polonă. Solicitarea a fost reiterată, documentele fiind comunicate la data de 08.09.2014.
Verificând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel, Curtea a constatat că apelul este doar în parte întemeiat având în vedere următoarele considerente:
1. Cererea petentei de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti a fost înaintată Tribunalului Harghita. La cerere au fost anexate iniţial doar o parte din actele necesare, iar, la solicitarea instanţei, documentaţia a fost completată prin intermediul autorităţii centrale, Ministerul Justiţiei. Conform traducerii aflată la fila 78 din dosar, la data de 22.06.1996 intimatului i-au fost comunicate: cererea de chemare în judecată, instrucţiuni şi citaţia pentru cauza IIC 249/96. De asemenea, traducerea aflată la fila 99 din dosar arată că, la data de 17.04.2002, i-au fost comunicate intimatului, prin intermediul mamei sale, copia cererii de chemare în judecată, instrucţiuni, citaţie şi informare.
Aşadar, intimatului i-au fost comunicate documentele necesare, nefiind incident motivul de refuz prevăzut de art. 24 alin. 1 lit. b din Regulament.
2. Intimatul XX a apreciat că nu pot fi recunoscute cele două hotărâri pentru că acestea nu i-au fost comunicate, ceea ce încalcă normele de procedură din România.
Art. 20 din Regulament nu prevede printre documentele necesare recunoaşterii şi încuviinţării executării unei hotărâri judecătoreşti în alt stat membru al Uniunii Europene şi dovezile de comunicare a acesteia. De altfel, în chiar documentele depuse de autoritatea polonă se menţionează că cele două hotărâri judecătoreşti nu au fost comunicate intimatului. Refuzul recunoaşterii şi încuviinţării executării poate avea loc numai dacă intimatului nu i-a fost comunicat sau notificat actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent al acestuia, urmărindu-se astfel respectarea principiului contradictorialităţii.
Nu poate fi primit acest argument invocat de intimat şi anume că lipsa comunicării hotărârilor poloneze încalcă ordinea publică din România pentru că, potrivit art. 174 – 179 Cod procedură civilă, nulitatea absolută, sancţiune aplicabilă în cazul încălcării unei norme ce ocroteşte ordinea publică, nu intervine decât pentru cauzele expres şi limitativ prevăzute de art. 176 Cod procedură civilă, care nu au în vedere procedura de comunicare a hotărârilor judecătoreşti.
În fine, intimatul şi-a motivat apelul apreciind că, în speţă, este incident unul dintre motivele de refuz de recunoaştere prevăzut de art. 21 alin. 2 teza a II-a din Regulament şi anume existenţa unor hotărâri ireconciliabile.
Nici acest argument nu poate fi primit pentru că recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti poate fi refuzată doar atunci când există două hotărâri potrivnice care soluţionează una şi aceeaşi cauză pe fond. Ori, în speţă, intimatul opune hotărârile instanţelor poloneze de stabilire a unei obligaţii de întreţinere unei alte hotărâri pronunţate de instanţele italiene în procedura de recunoaştere, în care nu sunt analizate aspecte de fond.
3. Încă în faţa instanţei de fond intimatul a cerut respingerea cererii invocând prescripţia dreptului la acţiune.
Potrivit art. 21 alin. 1 şi 2 din Regulament, recunoaşterea şi încuviinţarea executării unei hotărâri judecătoreşti este respinsă atunci când s-a prescris dreptul la acţiune.
În raport cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în speţă prescripţia este guvernată de normele prevăzute în Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 3 din decret, termenul general de prescripţie este de 3 ani şi a început să curgă, potrivit art. 7, de la data pronunţării celor două hotărâri judecătoreşti.
În speţă sunt aplicabile însă şi normele prevăzute de art. 14, care stabilesc că între părinţi şi copiii aflaţi sub ocrotirea lor termenul de prescripţie nu curge.
Prin raportare la prevederile art. 97 şi următoarele din fostul Cod al familiei, preluate de noul Cod civil în dispoziţiile art. 483 – 502, termenul de prescripţie în acţiunea formulată de petenta XX împotriva tatălui său, intimatul XX, a început să curgă, în raport cu legislaţia românească, doar de la majoratul reclamantei, adică de la data de 02.10.2012. În raport cu această dată, acţiunea reclamantei XX este în termen.
Prin Hotărârea nr. II C 249/1996 din 24.02.1998, pronunţată de Tribunalul Districtual din Gdansk, Polonia, au fost stabilite în sarcina intimatului obligaţii de plată a unor sume de bani nu doar faţă de petentă, ci şi faţă de mama acesteia.
În condiţiile în care pentru doamna XX nu sunt incidente prevederile art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, excepţia prescripţiei invocată de intimat este întemeiată.
Prin urmare, faţă de cele reţinute, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul şi a schimbat doar în parte hotărârea atacată în sensul că recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite va avea în vedere doar obligaţiile în favoarea petentei XX stabilite prin cele două hotărâri judecătoreşti.
