Interpretarea şi aplicarea art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990. Lipsa prezumţiei legale relative privind condiţia urgenţei
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr.2726 din 4 noiembrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 194 din 2 septembrie 2010, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, sa respins ca neîntemeiată cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta
O.M. în contradictoriu cu pârâta SC P. S.A. şi a fost obligată reclamanta O.M. să plătească pârâtei SC P. SA suma de 2.380 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorar avocaţial.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin hotărârea AGEA nr.4 din
l2.04.20l0 a SC P. SA Bistriţa, s-a aprobat majorarea capitalului social al societăţii prin aport în natură al acţionarului SC T. SA constând din hală de producţie şi teren aferent şi prin aport în numerar al celorlalţi acţionari proporţional cu numărul de acţiuni pe care le posedă (art.l), modalitatea aprobată fiind emisiunea de noi acţiuni cu valoare nominală de 0,l lei al căror număr se va stabili funcţie de rezultatul raportului de evaluare al activului SC T. Sa, urmând ca ceilalţi acţionari să participe proporţional la subscriere (art.2).
La art.3 din aceeaşi hotărâre, s-a aprobat numirea expertului autorizat SC P.C. SRL pentru realizarea raportului de evaluare a activelor care fac obiectul aportului în natură şi implicit propunerea de confirmare a expertului de către ORC Bistriţa-Năsăud.
In baza acestei hotărâri AGEA, necontestate, s-a efectuat raportul de evaluare de către expertul autorizat, care a stabilit o valoare totală pentru imobilul hală de producţie şi teren aferent, de 2.398.000 lei, respectiv 589.00 euro.
Prin hotărârea AGEA nr.5Zl7.05.20l0, a cărei suspendare se solicită prin prezenta cerere de ordonanţă preşedinţială, s-a aprobat raportul de evaluare şi implicit suma de evaluare de 2.3l6.000 lei,(art.l) precum şi majorarea capitalului social cu suma totală de 3.l94.946lei prin emiterea unui număr total de 3l.949.46l acţiuni noi, cu valoare nominală de 0,l lei, din care prin aport în natură echivalentul a 2.3l6.000 lei cu un număr aferent de 23.l60.000 acţiuni noi (imobilul adus ca aport de SC T. SA) şi prin aport în numerar cu suma de 878.946 lei prin subscrierea unui număr de 8.789.460 acţiuni noi (de către acţionarii persoane fizice).
La art.3 din această hotărâre, s-a aprobat ca majorarea de capital să se realizeze conf.regulamentului de subscriere (dreptul de subscriere fiind rezervat numai acţionarilor înregistraţi în registrul acţionarilor la data de referinţă 0l.05.20l0, proporţional cu numărul de acţiuni deţinute şi cu respectarea dreptului de preferinţă, subscrierea urmând să se realizeze integral în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii de majorare a capitalului social , respectiv până la data de 30.06.20l0).
La data de l5.06.20l0, reclamanta a înregistrat la prezentul tribunal, o acţiune, înregistrată în dosarul acvirat, prin care , în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Bistriţa a solicitat anularea hotărârii AGEA nr.5/l7.05.20l0 prin care a fost aprobat raportul de evaluare a imobilelor aduse ca aport în natură de acţionarul majoritar SC T. SA, apreciind că aportul în natură este supraevaluat şi că această supraevaluare constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii AGEA, ce trebuie să conducă la anularea acesteia.
Concomitent, la aceeaşi dată de l5.06.20l0, reclamanta a înregistrat în prezentul dosar, o cerere de ordonanţă preşedinţială prin care a solicitat, în temeiul art.l32 şi urm. din L.3l/l990. rep., privind societăţile comerciale şi art.58l C.pr.civ, suspendarea vremelnică a hotărârii AGEA nr. 5/l7.05.20l0 până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.
Verificând îndeplinirea condiţiilor pentru admisibilitatea cererii de ordonanţă preşedinţială prin prisma susţinerilor reclamantei, a stării de fapt şi raportat la disp.art.l33 alin.l din L.3l/l990 rep., şi art.58l C.pr.civ, tribunalul a constatat că în speţă nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile pentru încuviinţarea suspendării executării hotărârii AGEA nr.5/l7.05.20l0 pe calea ordonanţei preşedinţiale, astfel că cererea se va respinge ca neîntemeiată.
Potrivit disp.art. l33 alin.l din L.nr.3l/l990 rep., odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe calea ordonanţei preşedinţiale, suspendarea hotărârii atacate.
Întrucât textul art.l33 (alin.l) face trimitere expresă la procedura ordonanţei preşedinţiale, reclamantul trebuie să facă dovada îndeplinirii cerinţelor art.58l C.pr.civ, relative la urgenţă, vremelnicie şi neprejudicierea fondului.
In cauză poate fi considerată ca îndeplinită cerinţa vremelniciei întrucât s-a solicitat suspendarea executării hotărârii AGEA până la soluţionarea acţiunii pe fond, însă tribunalul apreciază că nu sunt îndeplinite celelalte două cerinţe.
Urgenţa se impune doar atunci când paguba „ nu s-ar putea repara” , ceea ce în speţă nu se poate reţine întrucât, în cazul în care se va anula hotărârea atacată şi se va efectua o nouă evaluare a imobilelor şi implicit majorare de capital social cu alte valori, reclamanta îşi va putea recupera sumele achitate în plus, dacă a înţeles să subscrie pentru acţiunile noi emise ca urmare a majorării capitalului social.
Instanţa a reţinut că aparenţa de drept este în favoarea pârâtei întrucât au fost respectat etapele legale privind majorarea capitalului social conf.prev.art.2l5 şi urm.din L.3l/l990 rep., iar evaluarea aportului în natură s-a făcut de către un expert autorizat, aprobat de AGEA din data de l2.04.20l0, şi numai instanţa care va judeca acţiunea în anulare pe fond va putea stabili, pe bază de probe, dacă expertiza a supraevaluat imobilele aduse ca aport în natură de acţionarul majoritar, aşa cum susţine reclamanta, cu
precizarea că în prezenta cauză nu se pot face astfel de aprecieri întrucât s-ar aduce atingere judecăţii pe fond, ceea ce este inadmisibil pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta O.M. solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinţei atacate în întregime ca nelegală în sensul admiterii cererii de emitere a ordonanţei preşedinţiale şi suspendarea vremelnică a Hotărârii nr. 5/17.05.2010 adoptată de AGEA S.C. P. S.A., până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare a aceleiasi hotărâri, arătând că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea legii.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate cât şi a dispoziţiilor legale pertinente incidente în materie, Curtea reţine următoarele:
1. Prima critică care vizează aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 este neîntemeiată.
Astfel, conform acestei norme legale, odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării hotărârii atacate.
Instanţa de fond a reţinut în mod extrem de judicios că judecătorul sesizat cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 133 din Legea nr. 31/1990 are a verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 581 şi urm. Cod procedură civilă, respectiv urgenţa, vremelnicia şi neprejudecarea fondului.
Numai că, în totală contradicţie cu acest raţionament, recurenta a conchis că se impune verificarea doar a celorlalte cerinţe (vremelnicia şi neprejudecarea fondului), fiindcă cerinţa urgenţei reiese implicit din textul de lege.
Un atare raţionament este greşit deoarece dispoziţiile art. 581 şi următoarele Cod procedură civilă la care trimite textul art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 nu sunt în acest sens, ele nedispensându-l pe judecător de la acest examen, dimpotrivă.
A admite în sensul criticii recurentei echivalează pe de o parte cu înfrângerea unor dispoziţii legale ce sunt dincolo de echivoc, iar pe de altă parte cu acreditarea ideii că, la pronunţarea soluţiei într-o cerere de ordonanţă preşedinţială, diferenţa o face doar condiţiile vremelniciei şi neprejudecării fondului, fiind astfel contrazise o practică judecătorească şi o doctrină unanimă în a aprecia asupra caracterului cumulativ al condiţiilor urgenţei, vremelniciei şi neprejudecării fondului.
În atare situaţie, Curtea apreciază că în speţă s-ar putea vorbi despre o veritabilă necercetare judecătorească a fondului cererii de ordonanţă – preşedinţială, dacă am acredita ideea că instanţa de fond ar exclude de la analiză condiţiile referitoare urgenţă.
Această analiză a celor trei condiţii cumulative este obligatorie şi pentru că dispoziţiile art. 581 şi urm. Cod procedură civilă enunţă condiţiile, iar instanţa de fond, pentru a putea cenzura temeinicia cererii, trebuie să verifice dacă aceasta le respectă în concret, altfel spus cercetarea judecătorească trebuie să vizeze respectarea cerinţelor legale raportat la specificul cauzei.
Şi este aşa, deoarece condiţia urgenţei nu se presupune de legiuitor de vreme ce acesta pe lângă faptul că trimite la procedura ordonanţei preşedinţiale ceea ce presupune neapărat verificarea, între altele, şi a condiţiei urgenţei, la să posibilitatea (opţiunea) reclamantului să acceseze procedura prevăzută de art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 atunci când acesta consideră şi dovedeşte că cele trei condiţii cumulative şi necesare specifice ordonanţei preşedinţiale sunt îndeplinite.
Altfel spus, nu întotdeauna când se introduce o acţiune în anulare reclamantul apelează la procedura suspendării şi atunci când apelează la aceasta nu însemnă neapărat că s-a şi demonstrat condiţia urgenţei.
De altfel, însăşi din formularea normei juridice comentate rezidă că în conţinutul normei nu se regăseşte presupunerea (prezumţia) că atunci când se apelează la procedura
de suspendare reglementată de art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 condiţia urgenţei este prezentă în toate cazurile fără nicio distincţie sau fără nicio probă concretă în acest sens.
Pe de altă parte, se observă că legiuitorul trimite la procedura ordonanţei preşedinţiale fără nicio distincţie ori restricţie cu privire la aplicarea acestei instituţii ceea ce însemnă că judecătorul trebuie ca în aplicarea art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 să urmărească aplicarea scrupuloasă a normelor şi condiţiilor specifice acestei instituţii de drept procesual.
Şi este aşa, deoarece conform art. 50 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, trimiterea la normele unui alt act normativ se poate face la întregul său conţinut ori numai la o subdiviziune, precizată ca atare.
Or acest lucru reiese cu prisosinţă din textul art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 care identifică ca atare normele juridice la care trimite, respectiv normele care se referă la instituţia specifică ordonanţei preşedinţiale în întregul său cu derogările conţinute la alin. 2 şi 3 ale art. 133 din Legea nr. 31/1990 însă care nu vizează eliminarea probei îndeplinirii condiţiei urgenţei.
Dacă am accepta teza reclamantei recurente conform căreia textul art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 ar institui o prezumţie legală relativă în favoarea sa, desigur că sarcina probei s-ar schimba, dat fiind efectul prezumţiilor legale relative (art. 1202 alin. 1 din Codul civil).
Numai că potrivit art. 1200 alin. 1 din Codul civil sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate ca atare de lege, prin urmare pentru a fi în prezenţa unei atari prezumţii trebuie ca dispoziţia legală să conţină explicit o consecinţă o presupunere pe care legiuitorul o trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Or, din lectura textului art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 nu rezultă o astfel de consecinţă, ceea ce rezultă este dreptul (facultatea) reclamantului care a introdus o acţiune în anularea unei hotărâri adoptată de forul deliberativ al societăţii comerciale ca pe lângă un astfel de demers judiciar să intenteze şi o cerere de suspendare a actului a cărui valabilitate se contestă şi, trimiterea făcută de text că această din urmă cerere trebuie să îndeplinească toate condiţiile procedurii ordonanţei preşedinţiale.
Pe de altă parte, spre deosebire de prezumţiile simple (art. 1203 din Codul civil) prezumţiile legale sunt limitate ca număr şi sunt expres prevăzute de lege.
Or, instanţa nu poate crea pe cale de interpretare decât prezumţii simple în armonie cu dreptul dedus din conţinutul art. 1203 din Codul civil, prezumţiile legale sunt întotdeauna cele stabilite ca atare de lege.
Din această perspectivă, nu se poate reproşa judecătorului că pe cale de interpretare nu a reţinut incidenţa prezumţiei legale relative deoarece textul de interpretat în cauză nu reglementează o atare prezumţie.
Nu în ultimul rând este de notat că paralela făcută de recurentă cu alte instituţii ale dreptului procesual care reclamă urgenţă (art. 6132 C.pr.civ.) nu este întemeiată, deoarece există dispoziţii de drept procesual care raportat la situaţia şi ipoteza textului reclamă urgenţa, fără a fi necesar să fie probată o atare condiţie.
Nu această situaţie este şi în ceea ce priveşte textul art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 care aşa cum s-a arătat nu presupune de la sine existenţa urgenţei, iar pe de altă parte trebuie reţinut că celeritatea care caracterizează raporturile comerciale nu este identică cu urgenţa condiţie necesară în materia ordonanţei preşedinţiale, care trebuie dovedită în condiţiile prevăzute de textul legal care o reglementează ca atare.
Din această perspectivă motivul de recurs circumstanţiat criticii privind interpretarea şi aplicarea greşită a art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prin aceea că nu sa reţinut că textul instituie o prezumţie legală relativă privind condiţia urgenţei este cât se poate de nefundat şi drept urmare va fi înlăturat ca atare, Curtea apreciind că instanţa de
fond a realizat o interpretare şi aplicare corespunzătoare a textului legal sub acest aspect, ţinând seama şi de considerentele expuse în precedent care complinesc argumentaţia sub acest aspect a instanţei de fond.
2. Cu toate că s-a plecat de la teza presupunerii urgenţei, recurenta critică şi maniera în care instanţa de fond a analizat efectiv această condiţie văzută şi prin prisma analizei dreptului care s-ar păgubi prin întârziere.
Urgenţa presupune între altele identificarea cazului grabnic, respectiv a acelei situaţii caracterizate prin urgenţă prin reţinerea a trei ipoteze legale distincte în care urgenţa este iminentă şi necesară pentru: păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere; prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara altfel decât prin intermediul procedurii de ordonanţă preşedinţială; înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Din aceste trei ipoteze reclamanta recurentă consideră că urgenţa se justifică pentru păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere aşa cum a invocat prin demersul judiciar şi nu numai prin prisma prevenirii unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara aşa cum eronat a reţinut instanţa de fond.
Curtea apreciază că dreptul de proprietate asupra cotei de 2,913 din capitalul social al societăţii invocat de reclamantă nu este păgubit până la soluţionarea acţiunii în anulare.
Curtea apreciază că urmare majorării capitalului social al pârâtei, recurenta reclamantă nu-şi pierde ponderea în capitalul social al societăţii, sens în care până la soluţionarea acţiunii în anulare nu se poate întrevedea care ar fi în concret prejudiciul ce sar crea dreptului de proprietate dacă instanţa nu ar dispune suspendarea executării hotărârii contestate.
Dreptul acesteia la cota de capital social nu este anihilat prin efectul hotărârii de majorare a capitalului social încât nu se poate reţine ipoteza că acesta drept ar fi în pericol să nu mai poată fi păstrat până la soluţionarea acţiunii în anulare.
Mai apoi, chiar dacă s-ar ivi o pagubă prin afectarea dreptului această pagubă nu duce la anihilarea dreptului ci presupune reţinerea răspunderii patrimoniale dacă se va dovedi că pârâta a acţionat în frauda drepturilor reclamantei, aspect care nu reclamă neapărat urgenţă ci se poate tranşa pe calea dreptului comun unde conform art. 998 şi art. 999 va trebui să se dovedească, între altele, că faptul ilicit şi prejudiciabil rezidă din adoptarea hotărârii de majorare a capitalului social.
Curtea nu întrevede în prezenta pricină care ar fi elementele vădite de nelegalitate ale hotărârii adoptate de AGEA care să atragă după sine intervenţia promptă a instanţei pe calea sumară a ordonanţei preşedinţiale. Aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă presupun o analiză temeinică a acestora, administrare de probatorii şi raţionamente judiciare ce presupun examinarea valabilităţii hotărârii prin prima compatibilităţii acesteia cu actul constitutiv şi dreptul societar pertinent, analiza formării voinţei societare şi a premisei de la care a plecat necesitatea majorării capitalului social, analiza raportului de expertiză de evaluare a bunului adus ca aport în natură, care a fost avut în vedere de către deliberativul societar, întrec simpla pipăire a fondului cauzei căreia îi este permisă judecătorului de ordonanţă preşedinţială.
Aşa fiind, şi din această perspectivă condiţia urgenţei sub ambele aspecte analizate Curte nu este dată în cauză.
Din această perspectivă nu se poate susţine cu temei că se neagă explicit existenţa instituţiei ordonanţei preşedinţiale.
Instituţia în sine a fost reţinută a fi aplicabilă ca atare de către instanţa de fond, numai că analizând condiţiile indeniabile care fac admisibilă o atare procedură s-a ajuns la concluzia justă şi corectă că raportat la elementele de fapt şi drept din cauză nu este dată condiţia urgenţei.
Nu se poate susţine cu temei că instanţa de fond, prin analiza cererii şi motivarea sentinţei ar fi negat de plano incidenţa la speţă a procedurii ordonanţei preşedinţiale, ajungându-se la concluzia pretinsă de recurentă că procedura prev. la art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 ar incompatibilă cu procedura ordonanţei preşedinţiale la care trimite expres chiar textul legal precitat.
Nu în ultimul rând nu trebuie omise din analiză împrejurarea necontestată de reclamantă conform căreia procedura majorării capitalului social a fost finalizată anterior judecării recursului de faţă ceea ce pune problema existenţei condiţiei urgenţei.
Şi este aşa, deoarece urgenţa ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii în cadrul procedurii de ordonanţă preşedinţială trebuie să existe pe tot parcursul judecăţii, nefiind suficient ca ea să existe la momentul introducerii cererii, dar să dispară ulterior acestui moment.
Astfel, aşa cum de altfel a arătat pârâta prin concluziile scrise depuse în faţa instanţei de fond, prin Hotărârea adoptată de AGEA la data de 17 mai 2010 la art. 3 s-a prevăzut ca subscrierea să se realizeze integral cel mai târziu până la data de 30 iunie 2010, fiind subscris prin aducerea ca aport în natură de către acţionarul majoritar al pârâtei imobilul identificat în litigiu prin actul înregistrat la data de 25 iunie 2010 iar la data de 30 august 2010 prin Hotărârea AGEA s-au aprobat rezultatele subscrierii prin aport în natură şi aport în numerar.
În aceste condiţii se poate constata că hotărârea AGEA a cărei suspendare s-a solicitat a fost executată, procesul de majorare a capitalului social fiind încheiat.
Din această perspectivă se poate reţine că cererea de ordonanţă preşedinţială introdusă în faţa instanţei de fond la data de 15 iunie 2010 nu mai îndeplinea caracter urgent iniţial invocat de reclamantă, la data pronunţării hotărârii atacate cu recurs, respectiv la data de 2 septembrie 2010.
Aşa fiind, şi din această perspectivă sub aspectul caracterului urgent al cereri nu pot fi reţinute ca întemeiate motivele de recurs invocate.
3. Critica privind aparenţa de drept nu-şi mai are relevanţă dat fiind reţinerea ca neîntemeiate a celorlalte critici.
Chiar dacă o atare critică s-ar reţine ca fondată, per se, nu s-ar putea concluziona că cererea de suspendare s-ar putea admite, cerinţa aparenţei de drept, în sine, nefiind un motiv suficient de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială.
Faţă de toate cele ce precedă, cum motivele de recurs invocate nu au fost găsite întemeiate, sentinţa pronunţată în cauză fiind legală şi temeinică în totalitate, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs urmează a fi respins ca nefondat, cu consecinţa menţinerii în întregime a sentinţei atacate. (Judecător Liviu Ungur)
