Normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect procesual după obiectul, valoarea sau natura cererii.
în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, tribunalul este instanţa competentă să judece litigiile în care una din părţi este autoritate administrativ-teritorială şi natura cererii este una comercială.
Dacă prin desfăşurarea unei activităţi se urmăreşte obţinerea de profit, atunci activitatea are caracter comercial şi se supune legii comerciale.
Dacă pe lângă actele de autoritate, statul, prin unităţile administrativ-teritoriale, săvârşeşte şi acte cu caracter privat, cum ar fi închirieri de spaţii pentru desfăşurarea de activităţi comerciale, atunci el devine subiect al raporturilor comerciale, chiar dacă nu are calitate de comerciant.
(Decizia nr. 1449 din 14 noiembrie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, sub nr. 4982 din 05.03.2002, reclamanta Consiliul General al Municipiului Bucureşti – A.F.I. l-a chemat în judecată pe pârâtul R.M., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 74.189.678 lei, reprezentând 25.151.098 lei restanţă şi 49.038.580 lei majorări de întârziere pentru perioada aprilie 2000 – octombrie 2000, cu cheltuieli de judecată.
în motivare s-a arătat că între Primăria Municipiului Bucureşti – D.G.A.F.I, succesor în drepturi al S.C. “H.” S.A., şi pârât, s-a încheiat Contractul nr. 27383/1991 pe o perioadă de 1 an pentru spaţiul situat în Bucureşti, iar la expirarea contractului, pârâtul a continuat să folosească spaţiul conform tacitei relocaţiuni până la momentul când spaţiul a fost retrocedat fostului proprietar, conform Procesului-verbal de predare-primire nr. 24999 din 06.10.2000. Pârâtul a refuzat sistematic să-şi achite chiria şi majorările de întârziere, deşi s-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului.
La data de 22.03.2002, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat prematuritatea introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece între data invitaţiei la conciliere şi data stabilită pentru concilierea propriu-zisă nu a fost respectat termenul de 15 zile.
Prin Sentinţa civilă nr. 4229 din 22.03.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea reclamantei ca prematur introdusă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că a fost comunicată convocarea la conciliere la 09.08.2001, iar ziua fixată pentru întâlnire era 16.08.2001, nefiind respectat termenul de 15 zile prevăzut de dispoziţiile art. 7201 alin. 3 din Codul de procedură civilă, ceea ce a dus la concluzia că nu s-a respectat procedura prealabilă de conciliere în condiţiile legii.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen şi motivat Consiliul General al Municipiului Bucureşti – A.F.I., criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 din Codul de procedură civilă.
în esenţă, recurenta arată în cadrul primului motiv de recurs că nu era competent tribunalul în judecarea pe fond a cauzei şi, în consecinţă, invocă excepţia de ordine publică privind necompetenţa materială a acestei instanţe, în temeiul art. 162 din Codul de procedură civilă, ca urmare a faptului că nici una din părţi nu este comerciant, iar raporturile dintre părţi sunt de natură civilă, izvorând dintr-un contract de locaţiune ce are ca temei juridic dispoziţiile art. 1411 din Codul civil.
în aceste condiţii, susţine recurenta, nu era necesară concilierea, potrivit art. 7201 din Codul de procedură civilă.
Analizând recursul în raport de actele, lucrările cauzei şi temeiurile de drept invocate de recurentă, Curtea a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate.
Nu poate fi primită excepţia de necompetenţă materială invocată de recurentă, dat fiind că din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că pârâtul R.M. ocupă un spaţiu cu altă destinaţie şi are calitate de agent economic.
Apoi, în Contractul de închiriere nr. 27383 din 18.03.1991 pct. 1 lit. A, se specifică faptul că cele două încăperi închiriate sunt folosite pentru comerţ, din care încăperea cu suprafaţa locativă principală este pentru desfăşurarea activităţii.
în clauza finală din contractul de închiriere se specifică faptul că “spaţiile repartizate se vor folosi în exclusivitate numai pentru destinaţia pentru care au fost aprobate”, adică pentru comerţ.
Prin urmare, din chiar înscrisurile emanând de la recurenta-reclamantă rezultă fără îndoială că prin contractul de închiriere a fost închiriat un spaţiu comercial, pentru activităţi de comerţ, ceea ce atrage natura comercială a litigiului, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 şi 7 din Codul comercial.
Mai mult, statul, prin unităţile administrativ-teritoriale, intervenind în activitatea economică, se manifestă ca orice agent economic în raporturile juridice la care participă (închirieri spaţii pentru activităţi comerciale, asocieri în participaţiune din care obţine profit etc.).
Pornind de la faptul că statul, prin unităţile administrativ-teritoriale, săvârşeşte, pe lângă actele de autoritate, şi acte cu caracter privat, el devine subiect al raporturilor comerciale. Deci, cu toate că nu are calitate de comerciant, statul poate săvârşi anumite fapte de comerţ şi, în consecinţă, raportul juridic care ia naştere se supune legii comerciale.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, trebuie avut în vedere faptul că pe convocarea pentru conciliere data poştei pentru confirmarea de primire este 09.08.2001, iar convocarea era stabilită pentru 16.08.2001, între cele două date nefiind scurse 15 zile, astfel cum se prevede în dispoziţiile art. 7201 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Aşadar, instanţa de fond a apreciat în mod corect că nu este îndeplinită condiţia concilierii prealabile.
în aceste condiţii şi cu aceste considerente, Curtea a apreciat recursul nefondat şi, în baza dispoziţiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, l-a respins.
