Art. 3, 4 şi 56 din Codul comercial relevă faptele şi actele de comerţ obiective şi subiective în raport de care se va face calificarea naturii comerciale a litigiului dedus judecăţii.
Dacă părţile din litigiul dedus judecăţii nu sunt comercianţi şi nici obiectul cererii nu vizează acte sau fapte de comerţ, natura litigiului este civilă, şi nu comercială şi, implicit, competenţa materială aparţine instanţei civile.
(Decizia nr. 27 din 28 ianuarie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 731 din 02.02.2001, pronunţată în Dosarul nr. 4520/2000, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a admis acţiunea formulată de Inspectoratul în Construcţii Vaslui, pârâtele Oficiul Naţional pentru Protejarea Patrimoniului şi Ministerul Culturii şi fiind obligate în solidar la plata sumelor de 95.753.000 lei, reprezentând cota de 0,7% prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, 82.886.000 lei penalităţi de întârziere şi 10.840.560 lei cheltuieli de judecată aferente litigiului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâtele datorează în solidar plata pretenţiilor băneşti deduse judecăţii, debitul principal reprezentând cota de 0,7% calculată la valoarea lucrărilor de restaurare-consolidare la monumentele istorice din judeţul Vaslui, respectiv penalităţile de întârziere în decontare aferente, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 40 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/1995.
împotriva sentinţei au declarat apel pârâtele.
Oficiul Naţional pentru Protejarea Patrimoniului a susţinut în esenţă că hotărârea atacată este netemeinică, întrucât nu are calitatea de proprietar, monumentele istorice din judeţul Vaslui nefiind proprietatea sa, şi nici pe aceea de investitor, sumele de bani necesare finanţării lucrărilor de consolidare reprezentând alocaţii de la bugetul de stat acordate de Ministerul Culturii şi Cultelor, fiind numai mandatarul acestei din urmă părţi, în numele căreia acţionează şi pe care o reprezintă.
Ministerul Culturii şi Cultelor a arătat în esenţă că pretenţiile deduse judecăţii urmează a fi suportate integral numai de cealaltă pârâtă, care este instituţie publică cu personalitate juridică distinctă, în subordinea sa, prin Contractul nr. 234 din 28.05.1998, încheiat între cele două pârâte, această ultimă instituţie gestionând fondurile alocate de la buget pentru finanţarea activităţilor de studii, cercetare, proiectare şi execuţie efectuate la monumentele istorice, plata lucrărilor fiind efectuată direct de aceasta.
La termenul de judecată din 21.01.2002, Ministerul Culturii şi Cultelor, prin apărător, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti în judecarea pe fond a litigiului, susţinând că acesta nu are natură comercială, competenţa soluţionării revenind instanţei civile.
Examinând excepţia de ordine publică invocată de apelanta Ministerul Culturii şi Cultelor, Curtea de Apel Bucureşti a constatat temeinicia acesteia.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă plata unei cote în procent fix de 0,7% din valoarea cheltuielilor pentru lucrările de modernizare, modificare, transformare, consolidare şi reparaţii efectuate la monumentele istorice din judeţul Vaslui, solicitate în temeiul dispoziţiilor art. 40 alin. 1 din Legea nr. 10/1995, şi a penalităţilor de întârziere la plată, reglementate prin alineatul 2 al aceluiaşi text de lege.
Toate părţile în litigiu sunt instituţii publice, neavând calitatea de societăţi comerciale, şi care nu efectuează acte ori fapte de comerţ în legătură cu lucrările de consolidare a monumentelor istorice, respectivele prestaţii fiind executate de alte persoane juridice.
în raport de obiectul cauzei – cota stabilită în procent fix, potrivit art. 40 alin. 1 din Legea nr. 10/1995, pentru asigurarea fondurilor necesare realizării controlului de stat asupra calităţii lucrărilor şi elaborării reglementărilor tehnice aferente acestui scop – şi de calitatea părţilor în litigiu se apreciază că acesta nu are natură comercială, nefiind incidente dispoziţiile art. 3 din Codul comercial şi nici cele reglementate prin art. 56 şi art. 893 din Codul comercial.
Pentru considerentele expuse, reţinând natura civilă a cauzei, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială în judecata pe fond a litigiului şi, în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. 2 din Codul de procedură civilă, au fost admise apelurile promovate, sentinţa civilă atacată fiind anulată, şi s-a dispus trimiterea dosarului spre competentă soluţionare instanţei competente, funcţie de valoarea obiectului pricinii, potrivit art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, respectiv Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pe a cărei rază de jurisdicţie se află sediul uneia dintre pârâte.
NOTĂ:
Soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială prin Decizia civilă nr. 27/A din 28.01.2002 a rămas definitivă şi irevocabilă prin nerecurare.
Prin art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, modificată prin Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 59/2001, a fost abrogat art. 893 din Codul comercial.
