Reclamantul a solicitat instanţei să se dispună annularea certificatului de moştenitor nr.159/25 septembrie 2002 şi să se stabilească drepturile sale la succesiunea defunctului tată, cu motivarea că pârâtul, fratele său vitreg, a declarat la notariat, cu rea credinţă, că este unicul moştenitor al defunctului.
Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa nr.1872 din 17 martie 2003 a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor, reţinând că au calitatea de succesori legali ai defunctului, atât reclamantul cât şi pârâtul, în calitate de descendenţi de gradul I, fiecare cu cota de ½ din masa succesorală.
Tribunalul Prahova, prin decizia nr.1000 din 25 iunie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei dată de instanţa de fond.
Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr.1650 din 12 septembrie 2003, a confirmat soluţia instanţei de fond şi a instanţei de apel.
A reţinut instanţa de recurs că potrivit art.650 cod civil, succesiunea se deferă prin lege sau după voinţa omului prin testament – dispoziţii de drept material care sunt imperative, ceea ce înseamnă că moştenirea este legală sau testamentară şi numai persoana care îndeplineşte calitatea de moştenitor legal sau testamentar îl poate moşteni pe defunct.
Încălcarea acestor dispoziţiuni legale imperative, atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului, principiu care a fost aplicat în mod corect de instanţa de fond cât şi cea de apel, constatând că au calitatea de moştenitori legali ai defunctului atât reclamantul cât şi pârâtul, în calitate de descendenţi de gradul I, fiecare cu cota de ½ din masa succesorală.
