Art.180 şi următoarele Cod.pr.civ.
CEDO – Cauza Nicolae Popa contra României
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. 142/88/2014 la data de 23.01.2014, contestatoarea […] a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 8857/06.09.2013, emisă de Compania Naţională „[…]” S.A. Bucureşti, solicitând anularea acesteia, reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior dispunerii concedierii, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale începând cu data de 24.09.2013 şi până la reintegrarea efectivă, la plata sumei ce reprezintă plăţi compensatorii conform art. 4 din decizia de concediere şi acordarea de daune morale in cuantum de 30.000 euro.
La data de 29.01.2014 contestatoarea a depus la dosarul cauzei precizări, prin care a învederat instanţei că există o serie de nereguli săvârşte de angajator pe timpul derulării relaţiilor contractuale. Astfel, s-a arătat că adeverinţa eliberata de angajator este defectuos întocmită, având în vedere că se precizează faptul ca in perioada 01.01.2011- 16.10.2013 vechimea în munca se probează cu această adeverinţă iar pe anul 2013, angajatorul nu a operat nimic in carnetul de munca.
Se mai susţine că exista neconcordan?ă intre adeverinţa de muncă emisă ?i carnetul de muncă, in sensul că in adeverinţă se specifica faptul că ocupă funcţia de oficiant urban iar in carnetul de muncă, in aceeaşi perioadă, ocupă funcţia de factor stagiar urban.
De asemenea, se menţionează că deciziile de delegare au fost emise după încheierea perioadei delegării şi că toate aceste decizii au fost semnate de […], cu toate ca la data emiterii deciziilor, aceasta nu mai ocupa funcţia respectivă.
Contestatoarea a anexat precizărilor formulate procesul-verbal de informare privind procedura medierii realizat conform art. 60 lit. e din Legea 192/2006 şi o serie de alte înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 23.04.2014 intimata a depus întâmpinare la dosarul cauzei prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca fiind netemeinică şi nelegală şi, pe cale de consecinţă, menţinerea Deciziei de concediere nr. 8857/06.09.2013.
Prin sentinţa civilă nr. 1389/13.08.2014 pronunţată de Tribunalul Tulcea s-a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei; s-a respins contestaţia formulată, având ca obiect contestaţie decizie de concediere, ca fiind tardiv formulată; s-a admis acţiunea în parte; s-a respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând daune morale, ca nefondat; a fost obligată intimata la plata către contestatoare a sumei reprezentând plăţi compensatorii, conform dispoziţiilor art. 4 din Decizia de concediere contestată nr. 8857/06.09.2013, emisă de C.N. “[…]” S.A. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Decizia nr. 8857/06.09.2013, emisă de Compania Naţională „[…]” S.A. Bucureşti, contestată în prezenta cauză, i-a fost comunicată contestatoarei, spre luare la cunoştinţă, la data de 17 septembrie 2013, aceasta semnând în acest sens.
Conform prevederilor art. 252 alin. 5) din Codul Muncii:
„Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării”.
Instanţa are în vedere că, potrivit prevederilor art. 2550 din Codul civil:
„(1) Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile art. 2513.
(2) Organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber.”
In aceste condiţii, reţinând dispoziţiile legale anterior citate, instanţa, observând că, în speţă, contestatoarea a înţeles să conteste Decizia nr. 8857/06.09.2013, emisă de C.N. „[…]” şi comunicată acesteia la data de 17.09.2013, abia la data de 23 ianuarie 2014, urmează a admite excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, respingând contestaţia ca fiind tardiv formulată.
Cât priveşte capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale, acesta urmează a fi respins ca nefondat, în condiţiile în care în cauză nu s-a făcut dovada că, prin măsura luată de intimată, respectiv prin concediere, i-au fost lezate contestatoarei onoarea, demnitatea, integritatea morală sau psihică.
In ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea intimatei la plata sumei reprezentând plăţi compensatorii, conform art. 4 din Decizia nr. 8857/06.09.2013, instanţa reţine următoarele:
Potrivit prevederilor art. 26.3 alin. 1 – 4 din Contractul Colectiv de Muncă 2008 – 2018 modificat şi completat prin Actul adiţional nr. 101/5252/29.08.2013 şi Actul adiţional nr. 101/3454 din 07.06.2013.
„In condiţiile în care C.N.P.R. va dispune concedieri colective, salariaţii concediaţi cărora C.N.P.R. nu le poate oferi alte posturi, conform art. 26.1, sau pe posturile oferite nu poate asigura păstrarea salariului de bază şi salariaţii în cauză optează pentru concediere, vor beneficia de salarii compensatorii în funcţie de vechimea totală în sistemul poştal, după cum urmează:
– între 1 – 5 ani, 3 salarii de bază de încadrare a persoanei respective;
– între 5 – 10 ani, 5 salarii de bază de încadrare a persoanei respective;
– între 10 – 15 ani, 10 salarii de bază de încadrare a persoanei respective;
– între 15 – 20 ani, 15 salarii de bază de încadrare a persoanei respective;
– între 20 – 25 ani, 20 salarii de bază de încadrare a persoanei respective;
– între 25 – 30 ani, 25 salarii de bază de încadrare a persoanei respective;
– peste 30 de ani, 30 salarii de bază de încadrare a persoanei respective;
Aşa fiind, având în vedere şi prevederile O.U.G. nr. 36/30.04.2013 privind aplicarea în 2013 – 2018 a unor măsuri de protecţie socială acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective efectuate în baza planurilor de disponibilizare, instanţa urmează a obliga intimata la plata către contestatoare a sumei reprezentând plăţi compensatorii, conform dispoziţiilor art. 4 din decizia de concediere contestată nr. 8857 din 06.09.2013, emisă de C.N. „[…]” S.A. Bucureşti.
Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta. În motivarea apelului său, aceasta a arătat următoarele: prin întâmpinare nu a fost invocată excepţia tardivităţii contestaţiei, instanţa repunând cauza pe rol pentru a discuta această excepţie după administrarea probatoriului; a invocat dispoziţiile art.2550 din Codul civil întrucât termenul de 30 de zile în care se poate formula contestaţia este de decădere; în temeiul acestui articol, decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile art.2513 adică prin întâmpinare; instanţa este obligată să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber; un contract de muncă între două părţi ocroteşte un interes privat nu un interes general pentru ca instanţa să îl invoce din oficiu; în cauză, raportat la prevederile art.2549 din Codul civil, pârâta a renunţat în mod tacit la dreptul de a invoca decăderea, ceea ce rezultă din aceea că nu a invocat excepţia prin întâmpinare sau al un moment ulterior; cu ocazia audierii martorilor, au fost evidenţiate nereguli grave săvârşite de angajator; referitor la daunele morale, arată că temeiul solicitării lor este art.6 al.2 teza finală din Codul Muncii; cum sarcina probei revine angajatorului, rezultă că în favoarea angajatului operează o prezumţie relativă în sensul producerii prejudiciului; concedierea abuzivă, prin care s-a urmărit înlăturarea salariatei din cadrul companiei este un act cauzator de prejudicii; se impune a fi analizat impactul pe care acest prejudiciu îl are asupra persoanei, impact care a fost dovedit cu martori; se invocă hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Strungariu contra României.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului; în acest sens, a arătat că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea procedurii prevăzute de lege şi a fost comunicată reclamantei la data de 17.09.2013 în timp ce contestaţia a fost formulată abia la 23.01.2013, cu depăşirea termenului legal de 30 de zile.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod.pr.civ., Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
În cauză, contrar susţinerilor apelantei, nu sunt incidente prevederile art.2513 şi 2550 din Codul civil întrucât aceste prevederi reglementează decăderea ca sancţiune de drept civil.
Se are în vedere că termenul de contestare a deciziei de concediere este un termen procedural, vizând legala sesizare a instanţei şi fiind supus prevederilor art.180 şi următoarele Cod.pr.civ.
Or, potrivit art.185 Cod.pr.civ. actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate iar partea este decăzută din exercitarea dreptului procesual.
Apelanta nu contestă faptul că a depăşit termenul de contestare a deciziei de concediere ci numai dreptul instanţei de a invoca din oficiu această neregularitate.
Or, având în vedere că este vorba de un termen de exercitare a unui drept procedural, respectiv de a învesti instanţa cu o acţiune, privind deci legala sesizare a instanţei, nerespectarea acestuia este o chestiune de ordine publică şi poate fi invocată din oficiu.
Astfel, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată în 9 decembrie 2014, în cauza Nicolae Popa contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat principiul potrivit căruia „dreptul la un tribunal”, unul dintre aspectele căruia îl constituie dreptul de acces la o instanţă, nu este absolut şi este supus unor limitări, cum sunt şi termenele legale de formulare a unor acţiuni. În cauză, Curtea a reţinut că limitarea în timp a dreptului de a formula o cerere adresată instanţei, cum este contestaţia formulată împotriva deciziei unilaterale de încetare a raporturilor de serviciu, are ca scop asigurarea bunei administrări a justiţiei.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, Curtea reţine că pretenţiile reclamantei se bazează pe susţinerea că, în cazul său, concedierea a fost nelegală.
Or, în condiţiile în care decizia de concediere nu este anulată şi nici nu s-a analizat legalitatea ei ca efect al constatării tardivităţii formulării contestaţiei, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite a angajatorului.
De aceea, nu este necesar a se intra în cercetarea altor aspecte privind producerea unui prejudiciu moral reclamantei prin concediere, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile esenţiale ale răspunderii angajatorului, motiv pentru care nici suplimentarea probatoriului cu privire la aceste aspecte nu era necesar..
Situaţia reclamantei nu este în nici un mod similară cu cea reţinută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Strungariu contra României.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art.480 Cod.pr.civ. se va respinge apelul ca nefondat.
