Simplul contract de asociere în participaţiune, având ca obiect terminarea construcţiei unui imobil şi exploatarea acestuia, fără existenţa unui contract de concesiune distinct încheiat şi care să respecte condiţiile de validitate prevăzute de legile speciale în vigoare la data încheierii acestuia, nu reprezintă o dovadă a concesionării unui teren.
(Decizia nr. 608 din 18 aprilie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin acţiunea civilă formulată la data de 26.02.1999, Primăria Municipiului Bucureşti a chemat-o în judecată pe pârâta , solicitând tribunalului să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 794.745.786 lei, reprezentând taxă de concesionare, profit minim garantat, majorări de întârziere pentru neplata profitului minim garantat şi cheltuieli de judecată.
Reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat Contractul de asociere nr. 7598 din 22.10.1992 pentru terminarea lucrărilor de execuţie, punerea în funcţiune şi exploatarea blocului A6 din ansamblul Căuzaşi, situat în Bucureşti, sectorul 3.
Prin actele adiţionale succesive s-a stabilit ca termen final de execuţie 31.10.1994.
La data de 06.07.1994, reclamanta a vândut pârâtei cota de 22,91% din spaţiul pe care îl deţinea conform cotei de aport stabilite prin contractul de asociere.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile reclamantei anterior datei de 26.02.1999 şi a arătat că profitul minim garantat nu este datorat, întrucât procesul-verbal de recepţie al lucrărilor a fost semnat de către părţi la 20.02.1996, deci după punerea în funcţiune a blocului H 3.
în legătură cu taxa de concesiune, a arătat că aceasta este plătită şi în prezent, dar sub un alt titlu, respectiv taxă de folosinţă a terenului plătit de către la administraţia financiară.
Prin Sentinţa civilă nr. 10291 din 12.12.2001, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că la data de 06.07.1994 reclamanta a vândut pârâtei cota de aport de 22,91% pe care o deţinea conform contractului de asociere.
O parte a terenului în discuţie a trecut în proprietatea pârâtei, conform contractului indicat mai sus, iar restul terenului a trecut prin vânzare în proprietatea unor persoane fizice care, conform art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, au dobândit şi dreptul de proprietate asupra cotelor de teren aferente construcţiei.
Titularii dreptului de proprietate au achitat taxe de folosinţă pentru teren până la dobândirea dreptului de proprietate, astfel că reclamanta pretinde două taxe, având aceeaşi natură juridică, pentru aceeaşi perioadă de timp şi cu privire la acelaşi teren, având în vedere faptul că ambele taxe se fac la bugetul local.
în ce priveşte profitul minim garantat, reclamanta nu a dovedit, conform Actului adiţional nr. 2, care a fost data punerii în funcţiune a blocului H 3, întrucât plata urma a se face începând cu data punerii în funcţiune a blocului A6 şi până la data punerii în funcţiune a blocului H 3.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Primăria Municipiului Bucureşti, criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate.
în esenţă, recurenta, reiterând situaţia de fapt, a susţinut că nici contractul de asociere în participaţiune şi nici actul adiţional încheiat cu intimata-pârâtă nu-i conferă acesteia din urmă calitatea de proprietar al terenului, care a rămas în continuare proprietatea statului şi în administrarea municipalităţii, fiind inadmisibil ca acest teren să fie folosit în mod gratuit, eludându-se prevederile legale şi contractuale.
Banca Naţională a României, la momentul vânzării apartamentelor din blocul A6, ar fi trebuit să transmită dreptul de concesiune asupra terenului aferent fiecărui apartament, în conformitate cu Legea nr. 50/1991 şi cu caietul de sarcini, anexă la contract, şi nu dreptul de folosinţă, conform art. 35 din Legea nr. 18/1991. în aceste condiţii, Banca Naţională a României a rămas obligată către Primăria Municipiului Bucureşti la plata taxei de concesionare, conform actului adiţional anexă la contractul de asociere, fiind aplicabile dispoziţiile art. 977 şi 982 din Codul civil.
Prin Actul adiţional nr. 2, intenţia părţilor a fost aceea de a tranzacţiona cotele de aport, şi nicidecum transmiterea către pârâtă a cotei de aport în integritatea ei, părţile având în vedere exploatarea de fapt a imobilului, însă de iure rămânând aplicabile dispoziţiile contractului de asociere care prevedeau obligaţia de plată a taxei de concesionare, conform anexei nr. 1/4 la contract.
Taxa de folosinţă achitată de cumpărători este lipsită de temei legal, întrucât Banca Naţională a României le-a transmis, în mod eronat, cumpărătorilor dreptul de folosinţă în loc de dreptul de concesionare, instanţa de fond reţinând eronat faptul că se solicită două taxe cu aceeaşi natură juridică.
Banca Naţională a României era obligată să achite taxa de concesionare pentru perioada cuprinsă între cumpărarea apartamentului şi atestarea dreptului de proprietate asupra terenului prin certificat eliberat de prefectură.
Obligaţia de plată a taxei de concesiune este în sarcina pârâtei pe toată perioada existenţei construcţiei, clauza contractuală fiind în vigoare şi în prezent, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 din Codul civil.
Analizând recursul declarat în raport de actele şi lucrările cauzei, susţinerile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că este nefondat.
în şedinţa publică de la 21.03.2002, în temeiul art. 129 din Codul de procedură civilă, instanţa a pus în vedere recurentei-reclamante să depună la dosarul cauzei contractul de concesiune încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi Banca Naţională a României, situaţie faţă de care recurenta a declarat că nu a fost încheiat contract de concesiune cu intimata-pârâtă, ci doar un contract de asociere care conţine o clauză referitoare la concesionare.
în aceste condiţii, Curtea apreciază că menţiunea arătată în caietul de sarcini, în sensul că “în conformitate cu legislaţia română în vigoare terenul construit va rămâne în proprietatea Primăriei Municipiului Bucureşti, el fiind supus acţiunii de concesionare în condiţiile Legii nr. 50/1991 …”, completată cu anexa nr. 1/4 privitoare la fişa de calcul a preţului minim de concesionare (fişă nesemnată), nu echivalează cu un contract de concesionare, chiar dacă, prin Actul adiţional nr. 4 din 16.09.1994 (neprezentat instanţelor, dar recunoscut de intimata-pârâtă), părţile ar fi convenit asupra datei la care Banca Naţională a României trebuia să înceapă să achite taxa de concesionare, respectiv la data punerii în funcţiune a blocului.
Simplul contract de asociere în participaţiune pentru terminarea construcţiei blocului şi exploatarea acestuia, fără existenţa unui contract de concesiune legal încheiat, nu reprezintă dovada concesionării pentru care s-au solicitat taxe şi penalităţi aferente de către recurenta-reclamantă.
Reclamanta, deşi în anexa nr. 1/4 a caietului de sarcini înţelege să se supună acţiunii de concesionare în condiţiile Legii nr. 50/1991, nu a făcut dovada că s-ar fi supus normei legale arătate, cum de altfel nu s-a supus nici dispoziţiilor art. 25 şi 27 din Legea nr. 15/1990 şi art. 9 al anexei nr. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990 (în vigoare la data asocierii) privind aprobarea normelor metodologice ale concesionării, prin care penalităţile se datorează pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite în caietul de sarcini al concesionării respective. Or, în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui asemenea caiet de sarcini, cum nu s-a făcut dovada nici a încheierii vreunui contract de concesionare distinct de contractul de asociere, care să respecte condiţiile de validitate prevăzute în Legea nr. 15/1990, Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990, art. 42 şi 43 din Legea nr. 69/1991 şi Legea nr. 50/1991.
Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a dovedit existenţa unei obligaţii contractuale în conţinutul ei, deoarece numai prin semnarea unui contract de concesionare, conform art. 7 alin. 2 din anexa nr. 5 a Hotărârii Guvernului nr. 1228/1990 (în vigoare la acea dată), concesionarul confirmă că a luat act de condiţiile impuse de concedent prin caietul de sarcini şi că le acceptă integral.
Susţinerile recurentei din motivele de recurs au fost respinse şi pentru faptul că terenul nu s-a dovedit a fi fost folosit niciodată gratuit, întrucât la data punerii în funcţiune a blocului, adică la 29.02.1996 (data de la care se apreciază că s-ar fi datorat taxele de concesionare), nu numai că recurenta nu mai deţinea nici o cotă de aport ca urmare a vânzării intervenite prin Contractul nr. 4226/1994 dintre aceasta şi intimată, însă fuseseră vândute şi apartamentele (chiar înaintea recepţionării blocului), astfel că proprietarii au achitat taxe de folosinţă teren aşa cum s-a dovedit cu înscrisurile aflate în dosar.
Proprietarii apartamentelor au dobândit şi dreptul de proprietate asupra cotei de teren aferente fiecărui apartament în conformitate cu art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, conform certificatelor depuse la dosar şi eliberate de Prefectura Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, toate susţinerile recurentei referitoare la transmiterea de către Banca Naţională a României a dreptului de folosinţă în loc de dreptul de concesiune către proprietarii apartamentelor nu au un suport legal atâta vreme cât intimatei-pârâte nu i se concesionase legal terenul.
Nu au fost primite nici motivele prin care s-a invocat voinţa Băncii Naţionale a României manifestată prin act adiţional şi nici susţinerile bazate pe dispoziţiile art. 977 şi 982 din Codul civil, câtă vreme nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor legale imperative cu privire la încheierea contractului de concesiune.
Instanţa de fond nu a greşit când a concluzionat că reclamanta pretinde două taxe având aceeaşi natură juridică pentru aceeaşi perioadă de timp şi cu privire la acelaşi teren, care se fac venit la bugetul local.
în aceste condiţii şi cu aceste considerente, Curtea a apreciat recursul nefondat şi, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, l-a respins.
