Persoanele care au semnat contractele de credit pentru bancă au fost legal abilitate de reprezentanţii săi legali, şi anume de preşedinte şi vicepreşedinte. Prin executarea de către bancă a obligaţiilor asumate prin contractele de credit, acestea au intrat în circuitul civil, creând în sarcina intimatei obligaţia restituirii împrumuturilor la scadenţă. Chiar dacă contractele de credit s-ar fi încheiat în lipsa sau cu depăşirea puterilor încredinţate salariatului băncii, cauza de nulitate ar fi fost cel mult o cauză de nulitate relativă, care oricând putea fi confirmată expres sau tacit prin executarea actului anulabil, fapt împlinit, în speţă, prin acordarea împrumuturilor. Oricum, partea lezată ar fi fost apelanta, care ar fi fost îndreptăţită să invoce nulitatea relativă, şi nu absolută a acestor contracte. Tot astfel, dacă contractele de credit ar fi fost semnate de o persoană necompetentă, semnarea de către persoana competentă putea fi oricând confirmată, precum în speţă, de către părţile contractante, prin executarea obligaţiilor asumate.
Cu privire la contractul de ipotecă trebuie făcută distincţia între delegarea de atribuţii în cadrul raporturilor de serviciu şi reprezentarea convenţională, situaţie în care, pentru semnarea convenţiei de ipotecă, salariatul băncii nu avea nevoie de autentică. Cerinţa formei autentice a procurii este o condiţie indispensabilă în cazul în care mandatarul este o persoană străină, un terţ faţă de cel în numele şi pentru care se încheie actul juridic. Numai consimţământul celui care constituie ipoteca trebuie exprimat în formă autentică, creditorul putând să-şi manifeste consimţământul în orice formă.
(Decizia nr. 75 din 26 martie 2002 — Secţia a Vl-a comercială)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, reclamanta S.C. “E.” S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Banca X, a solicitat să se dispună nulitatea absolută a Convenţiei de credit nr. 75 din 8.05.1996, a Convenţiei de credit nr. 207 din 22.12.1995 şi a actelor subsecvente, şi anume Actul adiţional nr. 1 din 22.12.1995, şi a contractului de ipotecă asupra uzufructului autentificat sub nr. 372 din 28.12.1995.
Prin Sentinţa civilă nr. 4921 din 13.09.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială în Dosarul nr. 5812/2000, a fost admisă cererea formulată de reclamantă şi s-a constatat nulitatea absolută a convenţiilor de credit nr. 75/1996 şi nr. 207/1995, a Actului adiţional nr. 1/1995 şi a Contractului de ipotecă nr. 372/1995.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că actele nu au fost semnate de cei doi împuterniciţi conform Legii nr. 33/1991 şi că în cazul contractului de ipotecă era nevoie ca reprezentarea societăţii creditoare să se fi făcut cu procură specială autentică.
împotriva sentinţei civile sus-arătate, pârâta a formulat apel.
Prin Decizia civilă nr. 72 din 22.01.2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială, apelul a fost admis şi sentinţa apelată a fost desfiinţată, iar cauza a fost trimisă aceleiaşi instanţe spre rejudecare, în temeiul art. 297 din Codul de procedură civilă, reţinându-se că pârâta nu a fost legal citată.
în urma rejudecării cauzei, prin Sentinţa civilă nr. 3542 din 25.04.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială în Dosarul nr. 2214/2001, a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantei, în sensul că s-a respins ca neîntemeiată doar cererea de constatare a nulităţii absolute a Contractului nr. 207 din 22.12.1995, reţinându-se că acest act s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 33/1991.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta.
în motivarea apelului s-a arătat că, potrivit art. 29 lit. b din statutul băncii, consiliul de administraţie stabileşte regimul semnăturilor şi al împuterniciţilor în cadrul băncii; în acest cadru legal a fost emisă Hotărârea Consiliului de administraţie nr. 92/1996 privind activitatea de acordare a creditelor şi nota internă privind fluxul documentelor necesare în vederea întocmirii şi aprobării dosarului de credit pentru clienţi; astfel, mandatul special al d-nei V.B. s-a acordat de adunarea generală a acţionarilor. în concluzie, la cererea intimatei, banca s-a angajat să acorde un credit în valută prin decizia Comitetului de direcţie din data de 3.05.1996, decizie votată de către toţi membrii săi, respectiv preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi ai băncii, iar materializarea acordului de voinţă s-a făcut prin încheierea contractului semnat din partea băncii, în numele preşedintelui, de un salariat ce avea mandat special acordat de adunarea generală a acţionarilor din 18.01.1996. Legea nr. 33/1991 nu dispune expres asupra acestei cauze de nulitate absolută, instanţa urmând să stabilească care este interesul ocrotit de legiuitor prin norma de la art. 4 alin. 2 din aceeaşi lege, şi anume dacă este interes general şi este vorba de nulitate absolută sau este vorba de un interes individual şi nulitatea este relativă; astfel, apelanta consideră că, în speţă, este vorba de o nulitate relativă şi, faţă de momentul invocării, este prescrisă. Afirmaţia că persoanele ce au semnat contractul de credit trebuiau să fie menţionate în nu este întemeiată în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, republicată. Contractul de ipotecă s-a încheiat cu respectarea prevederilor legale în faţa notarului public.
Intimata a depus cerere de aderare la apel prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei civile atacate în sensul constatării nulităţii absolute şi a Contractului de credit nr. 207/1996, arătând în motivare că Hotărârea Consiliului de administraţie nr. 92 din 23.01.1996 a băncii nu este înregistrată la oficiul registrului comerţului pe calea unui act adiţional şi nu modifică actul constitutiv, că angajarea băncii se face numai de către doi conducători de bancă (preşedinte şi vicepreşedinte) şi că lipsa semnăturii acestora prezumă lipsa consimţământului băncii la încheierea actelor juridice, fiind încălcate dispoziţiile art. 948 pct. 2 din Codul civil. Contractul de ipotecă este nul cât timp mandatul nu este dat reprezentantului legal, nulitatea absolută putând fi invocată de oricine şi oricând, iar prejudiciul nu trebuie dovedit.
Intimata a depus cerere prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi a tuturor persoanelor semnatare ale apelului declarat de Banca X, motivat de faptul că la data declarării apelului conducerea băncii fusese încredinţată administratorului judiciar S.C. “C.” S.R.L.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială a respins excepţia privind lipsa calităţii de reprezentant a persoanelor semnatare ale apelului ca nefondată, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată, a respins ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de intimată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanelor semnatare ale apelului Băncii X, Curtea reţine că apare nefondată de vreme ce administratorul judiciar şi-a însuşit apelul promovat de Banca X.
Pe fond, Curtea a reţinut că, potrivit contractelor de credit nr. 75 din 8.05.1996, nr. 207 din 22.12.1995 şi a Actului adiţional nr. 1 din 22.12.1995, intimata S.C. “E.” S.R.L. a fost beneficiara unor împrumuturi acordate de către apelanta Banca X.
Pentru garantarea obligaţiilor aferente Contractului de credit nr. 207 din 22.12.1995, s-a încheiat contractul de ipotecă asupra uzufructului autentificat sub nr. 372 din 28.12.1995.
Este de necontestat că apelanta a acordat împrumuturile executându-şi obligaţiile asumate prin contractele de credit, situaţie în care acestea au intrat în circuitul civil, creând şi în sarcina intimatei obligaţia restituirii împrumuturilor la termenele scadente convenite, obligaţie îndeplinită parţial.
Prin urmare, chiar dacă, ipotetic discutând, contractele de credit s-ar fi încheiat în lipsa sau cu depăşirea puterilor încredinţate, cauza de nulitate ar fi fost cel mult o cauză de nulitate relativă, ce oricând putea fi confirmată expres sau tacit prin executarea actului anulabil, fapt împlinit, în speţă, prin acordarea împrumuturilor.
Tot astfel, dacă contractele de credit ar fi fost semnate de o persoană necompetentă, semnarea de către persoana competentă putea fi oricând confirmată, precum în speţă, de către părţile contractante, prin executarea obligaţiilor asumate.
în fine, în situaţia în care contractele de credit nu ar fi fost semnate de reprezentanţii legali ai apelantei, partea lezată ar fi fost apelanta care ar fi fost îndreptăţită să invoce nulitatea relativă, şi nu absolută a acestor contracte.
Pe de altă parte, interesul acţiunii introductive de instanţă nu este licit, serios şi real, întrucât consecinţa nulităţii absolute a contractelor de credit are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, ceea ce presupune că intimata ar trebui să restituie împrumuturile primite şi, după caz, despăgubiri, dacă s-au produs.
Deosebit de cele sus-arătate, coroborând dispoziţiile Legii nr. 33/1991 cu art. 7.4 din contractul de societate al Băncii X, cu Procesul-verbal din 18.01.1996 al Adunării generale a acţionarilor Băncii X, cu art. 6 din Hotărârea nr. 92/1996 a Consiliului de administraţie privind activitatea de acordare a creditelor în Banca X şi cu art. 29 lit. b din Statutul Băncii X, Curtea reţine că persoanele care au semnat contractele de credit pentru bancă au fost legal abilitate de reprezentanţii săi legali, şi anume de preşedinte şi vicepreşedinte.
Altminteri, până la semnarea contractelor de credit, de la cererea intimatei privind acordarea împrumuturilor solicitate, întreaga procedură pentru avizare şi aprobare a fost analizată de către reprezentanţii legali ai băncii şi de către organele colective precum Comitetul de direcţie.
Persoanele abilitate să semneze contractele de credit în locul preşedintelui şi vicepreşedintelui nu trebuie să se înregistreze la registrul comerţului potrivit dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, republicată, întrucât în asemenea situaţii este vorba de delegare de sarcini de serviciu ale conducătorilor băncii în sarcina unor salariaţi cu pregătire corespunzătoare să semneze în locul acestora şi pentru aceştia, răspunderea pentru asemenea delegări revenind conducătorilor instituţiei.
Concluzionând, contractele de credit au fost legal semnate de persoanele abilitate de conducătorii băncilor în temeiul Legii nr. 33/1991 cu referire la regulamentul propriu de funcţionare (statut, contract).
în ceea ce priveşte contractul de ipotecă, deosebit de cele sus-arătate ca act subsecvent contractului de credit, trebuie arătat că acesta are o natură juridică deosebită.
Se susţine în mod greşit că acest contract ar fi lovit de nulitate absolută pe motiv că banca a semnat convenţia în baza unei împuterniciri de reprezentare care nu îmbracă forma autentică în faţa notarului, întrucât trebuie făcută distincţia între delegarea de atribuţii în cadrul raporturilor de serviciu şi reprezentarea convenţională, situaţie în care pentru semnarea convenţiei de ipotecă salariatul băncii nu avea nevoie de procură autentică.
Cerinţa formei autentice a procurii este o condiţie indispensabilă în cazul în care mandatarul este o persoană străină, un terţ faţă de cel în numele şi pentru care se încheie actul juridic.
în cazul în care însă actul s-a încheiat de organele persoanei juridice, potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, acesta este considerat a fi actul persoanei juridice însăşi.
Aşadar, cât timp organele de conducere ale băncii au delegat în mod expres atribuţia de a semna contractul unui salariat subordonat pentru îndeplinirea acestei atribuţii în locul conducătorilor în numele şi pe seama persoanei juridice -banca -, nu se nasc raporturi contractuale de mandat între bancă şi cel ce a fost delegat, aceste raporturi născute din delegarea de atribuţii fiind raporturi de muncă cu specificul că ele au şi un efect de reprezentare.
Or, raporturile de muncă cu referire expresă la sarcinile de serviciu nu se încheie în formă autentică, forma actului fiind cerută cel mult ad probationem.
în fine, trebuie arătat faptul că numai consimţământul celui care constituie ipoteca trebuie exprimat în formă autentică, creditorul putând să-şi manifeste consimţământul în orice formă.
Prin urmare, contractul de ipotecă este valabil încheiat chiar dacă creditorul nu ar fi fost reprezentat sau indiferent cum ar fi fost reprezentat şi numai lipsa consimţământului debitorului ipotecar în forma autentică duce la sancţiunea nulităţii absolute a contractului de ipotecă.
Ar fi valabil exprimat şi ulterior consimţământul creditorului pentru constituirea ipotecii, fie printr-un act sub semnătură privată, fie tacit, lipsa consimţământului autentic al creditorului neputând fi invocată de debitorul ipotecar, întrucât nu i s-a creat nici un prejudiciu.
Concluzionând, în raport de dispoziţiile art. 1772 din Codul civil, numai consimţământul debitorului trebuie exprimat în formă autentică, întrucât contractul de ipotecă este un contract unilateral şi deci autenticitatea se cere numai din partea celui ce se obligă în interesul creditorilor şi al terţilor.
NOTĂ:
Decizia a devenit irevocabilă prin nerecurare.
