Contract de furnizare materii prime pentru producerea de energie termică. Natură juridică. Condiţiile în care operează rezilierea contractului. Despăgubiri. Despăgubiri, penalităţi


Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău sub nr. 7472/110/23.12.2008, reclamanta S.C. C S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C.A.I. S.R.L. , a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să pârâta să fie obligată la plata sumei de 348.885,39 lei reprezentând penalităţi de întârziere în executarea obligaţiilor contractuale.

Pârâta a formulat întâmpinare, cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie a S.C. A.I. S.R.L. şi S.C. M.P. S.R.L. Prin cererea reconvenţională a solicitat ca reclamanta să fie obligată la plata sumei de 29.423,99 lei reprezentând penalităţi de întârziere la plata următoarelor facturi: nr. 8873482/24.10.2006, nr. 8873483/30.06.2006 şi nr. 8873497/28.11.2006 conform calculului menţionat în adresa nr. 106/31.10.2007 comunicată prin judecătoresc. În baza art. 1143 şi următoarele s-a solicitat compensarea datoriilor în măsura în care nu se vor reţine efectele forţei majore invocate de către reclamantă, precum şi obligarea pârâtei-reconvenţional la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 04.11.2009, în baza art. 165 Cod procedură civilă, s-a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie de cererea principală şi cererea reconvenţională, conform motivelor expuse în încheierea menţionată.

Prin notele de şedinţă depuse la termenul din data de 31.03.2010, pârâta S.C. C.A. I. S.R.L. a menţionat că îşi însuşeşte calculul penalităţilor de întârziere la plată efectuat de către reclamantă şi îşi fixează pretenţia din cererea reconvenţională la suma de 20.206,32 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 208 din 31.0.3.2010 Tribunalul Bacău a admis acţiunea, obligând pârâta să achite reclamantei suma de 348.885,39 lei cu titlu de penalităţi de întârziere şi suma de 6678,1 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis cererea reconvenţională, obligând reclamanta să achite pârâtei suma de 20.206,32 lei penalităţi de întârziere şi suma de 4.648,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa de timbru 1648,15 lei şi onorariu avocat 3000 lei ); a dispus compensarea datoriilor reciproce dintre părţi până la nivelul sumei de 20.206,32 lei şi în consecinţă, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 328.679,07 lei cu titlu de penalităţi de întârziere; a dispus compensarea cheltuielile de judecată până la nivelul sumei de 4.648,15 lei şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2029,95 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Între părţi s-a încheiat contractul de furnizare produse nr. 2026/2006, având ca obiect obligaţia pârâtei de a furniza reclamantei cantitatea de 5.100 tone păcură, în perioada 04.07.2006 – 15.08.2006, la un preţ de 5.355.000 lei plus TVA, termenul de livrare fiind prelungit până la data de 15.10.2006 conform Actului adiţional nr. 1. Pârâta nu s-a achitat de obligaţiile contractuale, livrând doar cantitatea de 1.488,35 tone păcură, motiv pentru care reclamanta a calculat şi solicitat penalităţi de întârziere în valoare de 348.885,39 lei, în baza art. 18.1 din Contractul de furnizare produse nr. 2026/2006, pentru care a întocmit factura fiscală nr. 5730044/24.01.2007, pe care pârâta a refuzat să o plătească.

Motivele refuzului sunt neîntemeiate. Astfel, culpa reclamantei care nu a achitat la termen facturile pentru cantitatea de păcură livrată nu poate fi reţinută, deoarece în această situaţie, pârâta avea la dispoziţie posibilitatea reglementată de art. 18.2 din contract, respectiv de a calcula penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% din valoarea facturii neonorate la plată, instrument pe care pârâta l-a şi folosit prin formularea cererii reconvenţionale.

Nu poate fi reţinut nici motivul privind forţa majoră, deoarece certificatul de forţă majoră emis de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Bacău nr. 2757/17.11.2006 pentru perioada noiembrie 2006 – 31 decembrie 2006, se referă la exonerarea de răspundere a reclamantei privind obligaţiile din contractul de împrumut nr. 6/16.02.2006 încheiat cu A.N.R.S. Bucureşti şi nu se referă la contractul de furnizare produse nr. 2026/2006.

De asemenea, culpa pârâtei în nerespectarea clauzelor contractuale rezultă şi din adresele acesteia nr. 301/31.07.2006, 328/3.10.2006, 560/20.09.2006, 227/17.10.2006, pe care le-a înaintat reclamantei.

Astfel, acţiunea este întemeiată, impunându-se admiterea ei, având în vedere dispoziţiile art. 969, 970, 1073 şi următoarele Cod Civil şi clauzele contractuale – art.18.1. Se mai reţine faptul că pârâta nu a contestat calculul penalităţilor solicitate de către reclamantă şi ca urmare rezultă că şi l-a însuşit.

Sunt întemeiate şi pretenţiile pârâtei din cererea reconvenţională, acestea avându-şi izvorul în dispoziţiile art. 18.2 din Contractul nr. 2026/2006 în care se menţionează că „În cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termenul prevăzut la art. 131 …”, deci nu se poate reţine apărarea reclamantei conform căreia în derularea contractului urma să se întocmească o singură factură căreia îi corespunde o singură plată.

De asemenea, pârâta şi-a însuşit calculul penalităţilor de întârziere la plata facturilor efectuat de către reclamantă în sumă de 20.206,32 lei.

În baza art. 1143 şi următoarele Cod Civil operează compensarea datoriilor reciproce dintre părţi până la nivelul sumei de 20.206,32 lei.

În termen legal, împotriva hotărârii tribunalului, pârâta S.C. C.A.I. S.R.L. Internaţional a formulat recurs în motivarea căruia a susţinut următoarele:

Cantitatea de 1488.35 t păcură livrată reclamantei i-a fost achitată cu întârziere, motiv pentru care reclamanta datorează penalităţile întârziere conform art. 13.1, 17.3 şi 18.2 din contractul de furnizare nr. 2026/2006, valorarea penalităţilor ridicându-se la suma de 29.432,99 lei. prejudiciul a fost mult mai mare întrucât a utilizat sume provenite din credit.

Este greşită aprecierea instanţei cu privire la forţa majoră întrucât, astfel cum a reţinut şi instanţa supremă, este vorba de invincibilitate absolută, opozabilă erga omnes, nu numai ANRS Bucureşti. Este situaţia care a pus reclamanta în imposibilitate de a-şi onora obligaţiile faţă de toată lumea.

Greşit a reţinut instanţa că a fost de acord cu calculul penalităţilor de întârziere şi că şi le-a însuşit. Avocatul care a reprezentat-o nu a avut un astfel de mandat pentru recunoaşterea pretenţiilor reclamantei în cuantum de 348.885,39 lei. Precizarea reprezentantului său a fost în sensul că penalităţile datorate de reclamantă sunt de 20.206,31 lei şi nu de 29.432,99 lei. Dacă ar fi fost de acord cu pretenţiile reclamantei nu mai era necesară judecarea cauzei pentru că ar fi operat dispoziţiile art. 271 din Codul de procedură civilă.

Cu adresa nr. 312/20.11.2006 a solicitat rezilierea contractului deoarece reclamanta nu avea asigurate resursele financiare pentru plata mărfii livrate, fapt dovedit cu certificatul de forţă majoră. Mai mult, a invocat excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă (adresa nr. 105/31.01.2007). Nu există nicio raţiune şi nicio prevedere contractuală care să îndreptăţească reclamanta să pretindă livrarea mărfii fără plata preţului, îndoctrină existând excepţia neexecutării contractului prevăzută de art. 1322 din Codul civil. În cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru a se fi putut invoca această excepţie anterior formulării de către reclamantă a acţiunii. Mai mult a notificat rezilierea contractului prin executor judecătoresc, notificare ignorată de instanţa de fond.

Examinând hotărârea recurată în raport de criticile formulate de pârâtă în recurs, Curtea de apel constată următoarele:

Contractul de furnizare produse nr. 2026/2006, în care reclamanta are calitatea de achizitor, iar pârâta calitatea de furnizor, a fost încheiat sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. nr. 60/2001 privind achiziţiile publice, date fiind calitatea reclamantei de autoritate contractantă conform art. 5 alin. 1 lit. d) şi natura obiectului contractului, de activitate relevantă conform art. 6 alin. 1 lit. a) din această ordonanţă de urgenţă. Potrivit art. 298 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 – intrată în vigoare la data de 1.06.2006, în timpul derulării contractului de furnizare – contractele în curs de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii acestora.

Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 2 lit. b) teza ultimă şi c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu referire la contractele care au ca obiect prestarea de servicii publice şi la achiziţiile publice, rezultă natura de act administrativ asimilat – contract administrativ – a contractului de furnizare, chiar dacă, în cauză, este vorba de un contract încheiat de operatorul unui serviciu public (de furnizare a energiei termice către populaţie) cu un terţ, aflându-ne în prezenţa unui act administrativ prin delegaţie. Prin urmare, contractul prin care pârâta s-a obligat să furnizeze reclamantei materiile prime necesare pentru asigurarea funcţionării în regim de continuitate a serviciului public de furnizare a energiei termice este un act căruia îi sunt aplicabile sunt regulile dreptului public.

Potrivit art. 74 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2001, în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi, partea lezată are dreptul de a cere rezilierea contractului de achiziţie publică şi de a pretinde plata de despăgubiri. Însă, rezilierea contractului trebuie solicitată cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. 6, art. 8 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 554/2004.

Orice contract administrativ prevede un termen de execuţie. În cauză, termenul în care pârâta trebuia să furnizeze reclamantei cantitatea de 5.100 tone păcură era cuprins între 4 iulie – 15 august 2006, prelungit conform actului adiţional nr. 1, până la data de 15 octombrie 2006. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 18.1 şi art.18.2 din contractul nr. 2026/2006, tribunalul a admis acţiunea şi cererea reconvenţională, constatând atât neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contract prin graficul de livrare, cât şi întârzierea plăţii facturilor de către reclamantă.

Atunci când a formulat cererea reconvenţională pârâta nu şi-a menţinut solicitarea de reziliere a contractului conţinută în adresa nr. 312/30.11.2006, ci, în temeiul dispoziţiilor contractuale reţinute şi de tribunal, art. 18.2, a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităţilor de întârziere. Prin această adresa nr. 312/30.11.2006 pârâta a invocat ca motiv al neîndeplinirii propriei obligaţii, neplata de către reclamantă a mărfi deja livrate. Însă, este de observat că excepţia de neexecutare a contractului şi solicitarea de reziliere au fost invocate după expirarea termenului limită pentru livrarea păcurii, 15.10.2006. Totodată, potrivit art. 17.2 din contract, nerespectarea de către furnizor a graficului de livrări trebuia notificată în timp util achizitorului, iar nu după expirarea termenului limită de livrare.

Pe de altă parte, în legătură cu rezilierea contractului trebuie să se ţină seama de specificitatea contractului administrativ care constă în faptul că scopul manifestării de voinţă din partea autorităţii publice este apărarea uni interes general. Justificat de apărarea interesului public, autoritatea publică (astfel cum este reclamanta conform art. 2 lit. b) teza ultimă din Legea nr. 554/2004) are dreptul să solicite plata de penalităţi potrivit clauzelor contractuale; în schimb, atunci când administraţia nu îşi respectă obligaţiile asumate, cocontractantul nu poate să rezilieze în mod unilateral contractul, el putându-se doar adresa justiţiei pentru obligarea autorităţii la executarea contractului şi acordarea de despăgubiri. Este de reţinut, în context, regula reglementată de art. 8 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, aplicabilă litigiilor referitoare la contractele administrative, regulă potrivit căreia principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public.

Totodată, este de constatat şi faptul că neexecutarea imputabilă reclamantei a fost temporară – fiind vorba doar de o întârziere în plata mărfii livrate –, în timp ce neexecutarea imputabilă pârâtei a fost definitivă şi irevocabilă întrucât, deşi s-ar fi putut executa, nu mai prezenta interes pentru reclamantă după scadenţă, dată fiind necesitatea ca aprovizionarea reclamantei cu materii prime să fi fost făcută în perioadele premergătoare anotimpului friguros şi în termenul limită stabilit, termen esenţial pentru natura livrării. La momentul în care pârâta a invocat neexecutarea de către reclamantă a propriei obligaţii, neexecutarea obligaţiei sale (a pârâtei) era deja definitivă şi revocabilă, astfel că nu mai putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, ci putea să ceară instanţei, în condiţiile reglementate de Legea nr. 554/2004, rezilierea contractului, cu daunele moratorii şi eventual, cu daune-interese.

Celălalt motiv invocat de pârâtă pentru nelivrarea mărfii este reprezentat de forţa majoră. Forţa majoră prevăzută la art. 4.1 lit. f) şi art. 21 din contractul nr. 2026/2006 se referă la un eveniment care nu putea fi prevăzut la momentul intrării în vigoare a contractului şi care face imposibilă executarea, astfel cum este prevăzut expres prin art. 4.1 lit. f). Or, neplata la termen a mărfii de către achizitor nu poate fi considerată un astfel de eveniment; dimpotrivă, părţile au prevăzut posibilitatea ca acest eveniment să se producă şi, prin art. 18.2, au stabilit sancţiunea plăţii de penalităţi de întârziere în cazul neonorării în termen a facturilor de către achizitor. În ceea ce priveşte certificatul de forţă majoră nr. 2757/17.11.2006 se constată, pe de o parte, că nu se referă la motive care ar fi împiedicat-o pe pârâtă să-şi execute obligaţiile, iar pe de altă parte, forţa majoră constatată se referă la imposibilitatea aprovizionării reclamantei cu materii prime necesare desfăşurării activităţii şi nu la imposibilitatea de plată a diferitelor obligaţii contractuale ale reclamantei, contractul nr. 2026/2006 fiind doar unul din argumentele pentru care s-a concluzionat asupra faptului care constituie forţa majoră.

Tribunalul nu a reţinut faptul recunoaşterii de către pârâtă a cuantumului pretenţiilor reclamantei, ci a modului de calcul al acestora. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi reţinut faptul recunoaşterii pretenţiilor în lipsa unei astfel de recunoaşteri, pretenţiile reclamantei sunt fondate tocmai în temeiul dispoziţiilor contractuale analizate anterior.

Faţă de cele ce preced, curtea de apel constată că nu există motive de casare ori de modificare a hotărârii recurate.