Obligaţia de furnizare software pentru operaţiuni determinate este o obligaţie de rezultat.
Obligaţia de rezultat a debitorului (furnizor) nu exclude datoria creditorului (beneficiar) de a coopera la obţinerea rezultatului.
Neîndeplinirea acestei datorii are drept consecinţă partajarea răspunderii între debitor şi creditor.
(Decizia nr. 1589 din 28 noiembrie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin acţiunea introdusă la data de 30.03.2001 la Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, reclamanta Administraţia Domeniului Public a Sectorului 4 Bucureşti a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. “I.” S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 183.000.000 lei reprezentând costul sistemului informatic livrat parţial şi în stare de nefuncţionare, 99.308.152 lei daune calculate la valoarea de 183.000.000 lei, cu dobândă de refinanţare de 49,71% practicată de .
în motivarea acţiunii se arată că la 21.12.1999 s-a încheiat între părţi Contractul economic nr. 312 având ca obiect livrarea de către pârâtă a unui sistem informatic destinat monitorizării activităţii reclamantei, în termen de 40 de zile de la semnarea contractului. Reclamanta a achitat anticipat suma de 183.000.000 lei reprezentând contravaloarea contractului. Ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi, s-a constatat neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de livrare şi implementare a sistemului informatic, imputându-se daune pentru întârziere de 23.861.827 lei, sumă achitată de pârâtă. în perioada de garanţie s-au constatat disfuncţionalităţi, făcute cunoscute pârâtei prin scrisori repetate, la care nu s-a răspuns şi, în final, deşi reclamanta a insistat în executarea contractului, pârâta a propus încetarea executării contractului.
Prin Sentinţa civilă nr. 3534 din 12.03.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a admis acţiunea reclamantei Administraţia Domeniului Public a Sectorului 4 Bucureşti şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 282.308.152 lei, din care 183.000.000 lei contravaloare sistem informatic şi 99.308.152 lei daune, plus 4.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate, sumele pretinse şi calculate nefiind contestate de pârâtă, care a susţinut culpa ambelor părţi în prejudiciul pretins, fără a proba şi vinovăţia reclamantei.
S-a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de a furniza şi implementa produsele informatice prevăzute în contract, de a garanta funcţionalitatea produselor şi de a remedia disfuncţionalităţile apărute în perioada de garanţie, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit că acestea s-au datorat utilizării necorespunzătoare a produselor reclamantei, precum şi de a asigura pregătirea unor salariaţi ai reclamantei în vederea utilizării produselor software, în acest sens expertul subliniind inexistenţa unui proces-verbal de instruire sau evidenţă a cursanţilor sau alt înscris care să ateste exploatarea produselor informatice.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. “I.” S.R.L., criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate.
Temeiul de drept invocat de recurentă se referă la dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 3041 din Codul de procedură civilă.
După reiterarea situaţiei de fapt recurenta arată, în esenţă, că admiterea acţiunii intimatei, în baza art. 969 şi următoarele din Codul civil, este neîntemeiată, reclamanta nefiind îndreptăţită să ceară rezoluţiunea contractului, întrucât aceasta se poate cere doar de partea care şi-a îndeplinit sau este pe cale să îşi îndeplinească obligaţia corelativă cotei a cărei se invocă, or intimata-reclamantă nu a dovedit că şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale ce-i reveneau, ci doar cele de plată a preţului.
în recurs s-a depus la data de 16.09.2002, prin registratură, o cerere de intervenţie în nume propriu, formulată în temeiul art. 49 din de către Primăria Sectorului 4 Bucureşti.
în şedinţa publică din 17.10.2002, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de Primăria Sectorului 4 Bucureşti, în considerarea dispoziţiilor art. 50 alin. 2 din Codul de procedură civilă ce au caracter imperativ în ce priveşte momentul până la care se poate formula cerere de intervenţie în nume propriu.
Curtea apreciază totodată că dispoziţiile art. 50 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile şi în instanţa de recurs, legiuitorul admiţând depunerea în faţa acesteia numai a cererilor de intervenţie în interesul uneia din părţi (art. 51 din Codul de procedură civilă).
Analizând recursul declarat în raport de actele, lucrările cauzei şi temeiul de drept invocat, Curtea a constatat că recursul este în parte întemeiat, pentru considerentele ce vor fi arătate.
Primul motiv de recurs structurat pe netemeinicia sentinţei atacate, ca urmare a admiterii acţiunii reclamantei în baza art. 969 din Codul civil, este nefondat sub aspectul susţinerilor recurentei privind rezoluţiunea contractului deoarece:
Instanţa de judecată este obligată, conform art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputându-se pronunţa asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Cum obiectul dedus judecăţii l-a format obligarea pârâtei la plata sumei de 282.308.152 lei reprezentând costul sistemului informatic şi, respectiv, daunele pentru întârziere, instanţa s-a pronunţat corect numai asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nicidecum asupra rezoluţiunii contractului.
Reclamanta a invocat ca temei de drept al acţiunii şi dispoziţiile prevăzute de art. 1020- 1021 din Codul civil, însă instanţa nefiind ţinută de temeiul juridic al cererii, a admis numai în temeiul art. 969 din Codul civil şi art. 43 din Codul comercial.
Curtea, procedând la examinarea cauzei sub toate aspectele, a constatat că obligaţia asumată de recurenta-pârâtă prin Contractul nr. 312 din 21.12.1999 este o obligaţie de rezultat, ştiut fiind că obligaţia de furnizare software pentru operaţiuni determinate este una de rezultat.
Prin urmare, obligaţia de rezultat a debitorului nu exclude datoria creditorului de a coopera la obţinerea rezultatului. Neîndeplinirea acestei datorii are drept consecinţă partajarea răspunderii între debitor şi creditor.
Cum recurenta-pârâtă nu a formulat o cerere reconvenţională, nu a formulat propriile obiective de expertiză, nu a prezentat un contracalcul al pretenţiilor privitoare la nerespectarea obligaţiilor contractuale şi nu a invocat excepţia de neexecutare a contractului, ci s-a apărat numai sub acest aspect, propunând în schimb restituirea către reclamantă a sumei de 113.549.426 lei, rezultă că a recunoscut în parte neîndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau.
Din examinarea întregului material probator – înscrisuri, interogatorii, expertiză tehnică – rezultă fără echivoc faptul că nu a fost respectat integral Contractul economic nr. 312 din 21.12.1999 de nici una dintre părţile contractante.
Mai mult, s-au semnat procese-verbale de recepţie, în raport de care nu s-a înscris în fals nici o parte, deşi în raportul de expertiză se arată că procesul-verbal din februarie 2000 a validat scriptic o situaţie fizică inexistentă, s-au făcut plăţi fără rezerve şi s-a purtat o întreagă corespondenţă, încheindu-se şi un protocol prin care Administraţia Domeniului Public a Sectorului 4 Bucureşti s-a obligat să asigure suport tehnic şi resurse umane specializate pentru furnizarea datelor necesare executantului.
Recurenta-pârâtă, prin adresa din 24.05.2000, înregistrată sub nr. 261, a mărturisit că nici după 5 luni de zile aplicaţiile nu au putut fi date în exploatare curentă, deşi au fost instalate, drept pentru care a propus restituirea unui părţi din suma primită, aspect neavut în vedere de instanţa fondului, alături de celelalte probe din care rezultă fără dubiu lipsa de cooperare din partea reclamantei.
Cum intimata-reclamantă nu a contestat niciodată nivelul costurilor aferente aplicaţiei de personal-salarizare în cuantum de 69.450.574 lei şi cum expertul a reţinut predarea acesteia de către recurenta-pârâtă sub forma unor dischete (care nu acoperă cerinţele complexe de implementare şi rulare a programelor), rezultă că această prestaţie urmează a fi suportată de beneficiar din suma totală de 183.000.000 lei pretinsă furnizorului.
în aceste condiţii, şi dobânda legală aferentă sumei rămase de 113.549.426 lei se va reduce la nivelul de 61.619.583 lei.
Susţinerile recurentei privind modul în care expertul şi-a depăşit atribuţiile sau felul în care a răspuns la obiecţiuni nu sunt de natură a duce la desfiinţarea sentinţei câtă vreme pârâta nu a înţeles să se folosească de prerogativele acordate de legiuitor prin dispoziţiile art. 212 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Argumentele recurentei prezentate în notele scrise depuse la dosar în şedinţa publică din 28.11.2002 nu pot fi admise pe de o parte pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 din Codul comercial coroborate cu art. 1088 din Codul civil, creditoarea are dreptul la dobânda legală pentru datoriile în bani, iar pe de altă parte pentru că problema penalităţilor excede cadrului procesual, acestea nefiind solicitate de reclamantă prin acţiunea formulată.
în aceste condiţii şi cu aceste considerente, Curtea a apreciat recursul întemeiat în parte şi, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, l-a admis, cu consecinţa modificării sentinţei recurate şi obligării pârâtei la plata sumei de 113.549.426 lei reprezentând contravaloarea sistemului informatic şi la plata sumei de 61.619.583 lei daune reprezentând dobânda legală aferentă sumei datorate.
