Stabilirea naturii litigiului. Necesitatea ca instanţa învestită să determine dacă obligaţia de plată există şi dacă ea aparţine persoanei juridice sau dimpotrivă persoanelor fizice în nume personal
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 2415 din 15 octombrie 2010
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 28.06.2010 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Comercial Cluj şi s-a dispus disjungerea petitului având ca obiect obligarea pârâţilor F.D. şi F.J. la restituirea către reclamanţi a sumei de 28.000 euro cu titlu de împrumut, din acţiunea introductivă formulată de către reclamante S.I. şi M.V. şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acestui petit în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a stabilit că împrumutul a cărui restituire se cere are o natură civilă, fiind incidente dispoziţiile art. 1 pct 1 C.pr.civ.
În acelaşi timp, s-a mai arătat că acel petit nu poate fi considerat accesoriu sau incidental, întrucât se întemeiază pe un contract cu privire la care reclamantele susţin că a fost încheiat între părţi ca persoane fizice, contract ce poate şi trebuie să fie analizat separat de cel încheiat între reclamante şi societatea comercială pârâtă, contract de natură comercială.
Susţine instanţa de fond că soluţia dată asupra oricăreia dintre cererile formulate nu poate avea în mod obligatoriu vreo influenţă asupra celeilalte.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele, solicitând respingerea excepţiei de necompetenţă şi revenirea asupra măsurii disjungerii, cu consecinţa păstrării petitului spre competentă soluţionare de către Tribunalul Comercial Cluj, alături de celelalte petite formulate în acţiunea introductivă.
În motivarea recursului, recurentele au invocat incidenţa art. 17 C.pr.civ., susţinând că cererea disjunsă are un caracter subsidiar, modul ei de soluţionare fiind dependent de modul în care sunt soluţionate petitele principale.
Arată reclamantele că au fost nevoite să formuleze un petit principal şi unul subsidiar, întrucât între părţi au existat relaţii de aşa natură încât suma destinată creditării persoanei juridice a fost predată efectiv de către reclamanta S.I. în mâna pârâtei F.D., fără a se întocmi acte juridice complete cu privire la raporturile juridice reale dintre părţi.
Susţin reclamantele că cererea de chemare în judecată are un caracter unitar şi nu 2 petite principale, astfel încât în mod nelegal a fost pusă distinct problema competenţei materiale de soluţionare a petitului subsidiar, care a fost apoi disjuns din cererea principală.
Pârâta SC O.T. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15.03.2010 reclamantele au solicitat în principal obligarea pârâţilor în solidar la restituirea sumei de 28.000 euro acordată de reclamante cu titlu de împrumut/creditare, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor persoane fizice la restituirea aceleiaşi sume către reclamante, sumă acordată cu titlu de împrumut.
De asemenea, reclamantele au solicitat obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente acestei sume.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantele arată, în esenţă, că au acordat această sumă totală în mai multe tranşe persoanei juridice, în vederea contractării unui pachet de servicii de turism, sumele fiind înregistrate în contabilitatea persoanei juridice cu titlu de creditare.
C privire la suma de 9000 euro, pârâta F.D. a încheiat cu reclamanta S.I. un înscris prin care recunoştea primirea sumei şi se obliga să restituie şi personal acea sumă, până la sfârşitul anului 2007.
Acţiunea introductivă are, în principal, o natură patrimonială comercială, reclamantele subliniind faptul că au creditat o societate comercială pentru ca aceasta să desfăşoare activitate comercială de turism.
În acelaşi timp, reclamantele susţin că asociaţii persoane juridice s-au obligat şi în nume personal să restituie împrumutul.
Instanţa investită cu soluţionarea cauzei va trebui să determine dacă obligaţia de plată există şi dacă ea aparţine persoanei juridice sau dimpotrivă persoanelor fizice în nume personal.
Aceasta presupune administrarea unor probe de natură să determine concluzia finală, respectiv, cui îi revine obligaţia de restituire a împrumutului acordat.
În această situaţie, nu se impunea disjungerea petitului subsidiar, motivat de faptul că în acţiunea introductivă reclamantele au arătat că există obligaţia de restituire atât în sarcina persoanei juridice, cât şi în sarcina persoanelor fizice, iar pentru această ultimă situaţie este necesar a se determina cauza raportului juridic şi, în consecinţă, natura juridică a petitului subsidiar. Chiar şi pentru ipoteza în care acest petit are o natură civilă (împrumut acordat între persoane fizice), este necesar a fi soluţionat împreună cu petitul principal, având în vedere cele expuse de către reclamante în acţiunea introductivă.
Aşa cum s-a arătat anterior, doar în urma administrării probaţiunii se va determina natura juridică a împrumutului acordat, după cum se va stabili dacă obligaţia de restituire aparţine unuia sau altuia dintre pârâţi.
Sub acest aspect, cererea de chemare în judecată are un caracter unitar, doar cu prilejul pronunţării hotărârii instanţa va stabili dacă fie petitul principal, fie cel subsidiar, poate fi admis.
Sunt incidente dispoziţiile art. 17 C.pr.civ. sub aspectul prorogării de competenţă, astfel încât, în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., se va admite recursul formulat şi se va modifica hotărârea recurată în sensul respingerii excepţiei disjungerii şi excepţiei necompetenţei materiale a capătului de cerere vizând obligarea în solidar a pârâtelor F.D. şi F.J. la plata sumei de 28.000 euro şi se va trimite cauza spre continuarea judecăţii. (Judecător Delia Marusciac)
