Faptul că, în contractele de ipotecă, imobilele în discuţie au fost înscrise cu valoarea luată în garanţie, nu înseamnă că A.V.A.B., în calitate de creditor, va obţine doar această sumă, şi nu preţul obţinut ca urmare a valorificării.
Valoarea luată în garanţie este o valoare stabilită la încheierea contractului de garanţie, fiind o uzanţă bancară, şi se raportează numai la data încheierii contractului de garanţie imobiliară, fiind independentă de preţul obţinut ca urmare a valorificării bunului, în urma raportului cerere-ofertă de pe piaţă, la momentul executării ipotecii.
Inţelesul art. 1776 din Codul civil este acela de a fi determinată creanţa garantată, şi nu concurenţa sumei până la care se garantează.
Faptul că creditorul este îndreptăţit a încasa preţul obţinut ca urmare a valorificării rezultă şi din natura juridică şi funcţia ipotecii, definită ca o garanţie reală şi accesorie, ce permite creditorului neplătit satisfacerea creanţei sale, iar principiul dublei specializări a ipotecii presupune determinarea imobilului ipotecat şi a creanţei garantate, şi nu determinarea sumei până la care se garantează.
(Sentinţa nr. 101 din 18 septembrie 2002 — Secţia a Vl-a comercială)
Prin acţiunea înregistrată la 7.07.1999, Banca X a formulat contestaţie împotriva procesului-verbal de distribuţie a sumei rezultate din executarea silită asupra imobilelor: depozit produse finite I şi depozit produse finite II, platformă betonată şi teren aferent, aparţinând debitoarei S.C. “D.” S.A., încheiat la 29.06.1999, în contradictoriu şi cu D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, A.F.P. Olteniţa şi alţi creditori.
în motivare, s-a arătat că la 24.05.1999, D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, A.F.P. Olteniţa, a vândut două imobile aparţinând debitoarei S.C. “D.” S.A. Olteniţa. Imobilele vândute erau ipotecate în favoarea băncii prin contractele de garanţie imobiliară transcrise cu nr. 257/1995 şi nr. 1379/1996. La 29.06.1999, se încheie proces-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită a imobilelor aparţinând S.C. “D.” S.A., cu obiecţiuni din partea băncii, de care nu s-a ţinut cont, fapt pentru care, cu Ordinul de plată nr. 272 din 30.06.1999, se distribuie băncii o sumă mult inferioară dreptului pe care îl avea asupra imobilelor vândute, respectiv 422.569.488 lei.
Se mai arată că, prin contractul de garanţie imobiliară, dreptul de ipotecă este acordat băncii pentru acoperirea ratelor şi a dobânzilor aferente creditului, banca putându-se îndestula cu sumele obţinute prin executarea silită a imobilelor ce formează obiectul garanţiei imobiliare, deci cu întreaga valoare obţinută din vânzare şi nicidecum cu valoarea luată în garanţie.
Potrivit art. 72 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, întreaga sumă trebuia să fie distribuită băncii, fiind ilegală distribuirea sumei în contul unor agenţi economici, creditori ai S.C. “D.” S.A. Olteniţa.
Pârâta D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei, arătând că, potrivit art. 1813, 1814 din Codul civil, în mod corect, i s-a atribuit contestatoarei suma înscrisă ca valoare de garanţie şi că au fost respectate prevederile art. 72 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996.
Prin Sentinţa civilă nr. 1862 din 1.10.1999, Judecătoria Călăraşi a respins contestaţia formulată de Banca X împotriva Procesului-verbal nr. 16294 din 29.06.1999, de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită, întocmit de D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, A.F.P. Olteniţa.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Banca X, iar Tribunalul Călăraşi, prin Decizia civilă nr. 1020 din 21.12.1999, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 349 din 10.05.2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, împotriva Deciziei civile nr. 1020 din 21.12.1999.
Prin Sentinţa civilă nr. 2638 din 27.11.2000, Judecătoria Olteniţa, în fond, după desfiinţare, a respins contestaţia formulată de Banca X.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel A.V.A.B., care, în baza Contractului de cesiune de creanţă nr. 28680 din 2.12.1999, încheiat între aceasta şi Banca X, s-a subrogat în toate drepturile principale şi accesorii ale Băncii X.
Prin Decizia civilă nr. 213 din 27.03.2000, Tribunalul Călăraşi a respins apelul declarat de O.R.C.B., în prezent, A.V.A.B.
împotriva acestei decizii, O.R.C.B. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea hotărârilor atacate şi soluţionarea, în fond, a contestaţiei şi, în subsidiar, casarea deciziei atacate, desfiinţarea Procesului-verbal de distribuire nr. 16294 din 29.06.1999, întocmit de D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, A.F.P. Olteniţa, şi distribuirea sumei obţinute din vânzarea celor două imobile ipotecate, în favoarea sa.
Prin Decizia civilă nr. 123 din 25.01.2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţelor, a admis recursul declarat de recurenta A.V.A.B., a casat ambele hotărâri şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în fond a cauzei, cu fixarea primului termen de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999, cererile de orice natură privind realizarea creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul debitorului cedat. Prin Legea nr. 409/2001, a fost abrogată Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică internă, iar art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, aşa cum a fost modificat prin legea menţionată, prevede că “Litigiile în curs în legătură cu creanţele bancare cedate A.V.A.B., indiferent de faza în care se află, vor continua şi se vor soluţiona cu aplicarea procedurii prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă”, iar art. 1919 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, introdus prin Legea nr. 409/2001, prevede că “Cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B. … sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului”.
în fond, după casare:
Creditoarea A.V.A.B. formulează la 15.02.2002 concluzii scrise, solicitând ca întreaga sumă rezultată din vânzarea celor două imobile ipotecate să îi fie atribuită, arătând că art. 72 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, cu modificările ulterioare, a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi, în consecinţă, devin aplicabile dispoziţiile art. 563 şi art. 564 din Codul de procedură civilă.
Totodată, conform art. 1935 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, introdus prin Legea nr. 409/2001, “Dreptul corespunzător creanţei preluate la datoria publică se execută înaintea oricărui alt drept, indiferent de natura acestuia sau de data când a fost constituit”.
Prioritatea creanţelor preluate la datoria publică internă, chiar în concurs cu celelalte creanţe ale statului care reprezintă venituri publice, rezultă şi din dispoziţiile Legii nr. 81/1999, respectiv art. 1 pct. 3 şi art. 3 pct. 2 din lege.
Prin notele de şedinţă depuse de A.V.A.B., aceasta a precizat suma pe care o solicită din vânzarea celor două imobile ipotecate, respectiv 1.283.992.310 lei, arătând următoarele: din materialele puse la dispoziţie de D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, A.F.P. Olteniţa rezultă că activele evaluate au fost vândute, la licitaţia organizată la 24.05.1999, pentru suma de 1.856.381.850 lei, însemnând 23,18% din valoarea rezultată din raportul de evaluare, adică 6.278.124.600 lei, din care 2.708.346.000 lei – depozit produse finite I, 3.063.100.000 lei – depozit produse finite II, 124.211.000 lei – platformă betonată, 382.476.000 lei – teren.
Pentru a extrage din preţul de vânzare, respectiv 1.856.381.850 lei, preţul corespunzător celor două imobile ipotecate în favoarea sa, a folosit următorul algoritm de calcul: a determinat valoarea procesuală a fiecărui depozit în parte din valoarea totală evaluată, respectiv 43,14% pentru depozitul produse finite I, cu numărul de inventar 1048, şi 48,79% din valoarea evaluată pentru depozitul produse finite II, cu numărul de inventar 1108. A aplicat valorile procesuale la preţul de vânzare, obţinând următoarele valori: depozit produse finite I -800.832.204 lei, depozit produse finite II – 905.729.594 lei.
Din vânzarea imobilelor menţionate şi prin procesul-verbal de distribuţie rezultă că s-a distribuit către A.V.A.B. suma de 422.569.488 lei, rămânând suma de 1.283.992.310 lei, pe care o solicită.
Au fost depuse în susţinere rapoartele de evaluare a imobilelor vândute la licitaţie, întocmite în luna februarie 1999.
La aceste note de şedinţă D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi depune precizări, arătând că A.V.A.B. a recurs la o modificare a obiectului acţiunii, încălcând dispoziţiile art. 132 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Din analiza materialului probator administrat, Curtea reţine următoarele:
Prin Contractul de garanţie imobiliară transcris sub nr. 257/1995, a fost constituită o ipotecă pentru garantarea ratelor şi dobânzilor din creditul acordat de bancă către S.C. “D.” S.A., în sumă de 4 miliarde lei, asupra imobilelor cuprinse în anexa 1 la contract.
Prin contractul de garanţie imobiliară transcris sub nr. 1379/1996, s-a constituit o nouă ipotecă asupra aceloraşi imobile, pentru garantarea creditului de 300.000.000 lei, pentru o valoare totală luată în garanţie de 3.305.232.033 lei, prevăzându-se că în caz de neachitare a creditului garantat banca se va putea îndestula cu sumele obţinute prin executarea silită a imobilelor ce formează obiectul prezentului contract de garanţie imobiliară, clauză înscrisă şi în primul contract de garanţie imobiliară.
La 24.05.1999, D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, A.F.P. Olteniţa, a vândut cele două imobile aparţinând debitoarei S.C. “D.” S.A. Olteniţa, iar la 29.06.1999 se întocmeşte proces-verbal de distribuire a sumei rezultate din executarea silită, încheiat cu obiecţiuni din partea băncii.
Din procesul-verbal menţionat rezultă că preţul obţinut, în urma vânzării următoarelor imobile: depozit finite I, depozit finite II, platformă betonată şi teren aferent, este de 1.856.381.850 lei plus 404.404.010 lei TVA. Din această sumă, 1.342.216.372 lei au fost distribuiţi D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, A.F.P. Olteniţa, 500.000.000 lei către S.C. “D.” S.A. pentru a fi viraţi în conturile anumitor creditori şi 422.569.488 lei către bancă, reprezentând valoarea totală luată în garanţie a celor două imobile: depozit finite I, număr de inventar 1048, şi depozit finite II, număr de inventar 1108, imobile ipotecate în favoarea băncii.
Motivul principal al contestaţiei este acela că banca, respectiv A.V.A.B., trebuia să fie îndestulată, cu prioritate, cu valoarea rezultată ca urmare a valorificării, şi nu cu cea înscrisă ca valoare în garanţie. Această menţiune privind valoarea în garanţie este o problemă bancară şi se referă numai la data încheierii contractului de garanţie imobiliară, deoarece, susţine contestatoarea, valoarea reală a imobilelor se fixează în funcţie de acte normative şi se cumpără sau se vinde la valoarea de piaţă.
întrucât bunurile vândute nu au fost valorificate separat, ci în bloc, la valoarea totală menţionată mai sus, prin algoritmul de calcul arătat în cuprinsul prezentelor considerente determinându-se preţul obţinut pentru cele două depozite la suma deja virată, 422.569.488 lei, rezultă că a rămas de distribuit suma de 1.283.992.310 lei.
în ceea ce priveşte ordinea de distribuire a sumei rezultate din valorificare, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1935 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, introdus prin Legea nr. 409/2001, care prevăd că “Dreptul corespunzător creanţei preluate la datoria publică se execută înaintea oricărui alt drept”, coroborate cu prevederile art. 3 pct. 2 din Legea nr. 81/1999, potrivit cărora stingerea datoriei publice are prioritate faţă de alte obligaţii ale statului.
Prin urmare, creanţele bancare preluate la datoria publică internă reprezintă sursa pentru stingerea datoriei publice interne şi, în acelaşi timp, sunt surse pentru veniturile publice.
De precizat, încă o dată, că, prin contractul de cesiune încheiat între Banca X şi A.V.A.B., aceasta din urmă s-a subrogat, în toate drepturile şi obligaţiile, băncii, valoarea creditului nerambursat conform contractului de împrumut a fost preluată de A.V.A.B. la datoria publică internă, drept creanţă bancară neperformantă, şi se ridică în prezent la 8.367.260.351 lei, iar singura instituţie abilitată prin lege să execute garanţiile aferente creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică internă este A.V.A.B.
Pe de altă parte, potrivit art. 1746 din Codul civil, ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii. Ea conferă creditorului ipotecar un drept real asupra bunului care este afectat la garanţia creanţei. Totodată, o consecinţă a principiului indivizibilităţii ipotecii este aceea că imobilul ipotecat răspunde de datoria întreagă.
Prin contractele de ipotecă încheiate, debitoarea a ipotecat mai multe imobile pentru garanţia unei singure creanţe, astfel că fiecare imobil răspunde pentru tot, iar creditorul poate să scoată la vânzare şi un singur imobil dacă consideră că poate fi despăgubit.
Faptul că, în contractele de ipotecă, cele două imobile aflate în discuţie, în anexele ia contract, au fost înscrise cu valoarea luată în garanţie, nu înseamnă că creditorul va obţine doar această sumă trecută în anexa la contract, şi nu preţul obţinut ca urmare a valorificării. Valoarea luată în garanţie este o valoare stabilită la încheierea contractului de garanţie, fiind o uzanţă bancară, şi este independentă de preţul obţinut la valorificarea bunului, în urma raportului cerere-ofertă de pe piaţă, la momentul executării ipotecii.
De altfel, în ambele contracte de garanţie imobiliară, a fost înscrisă clauza, potrivit căreia, în caz de neachitare a creditului, banca se va putea îndestula cu sumele obţinute prin executarea silită a imobilelor ce formează obiectul contractului de garanţie imobiliară, deci cu preţul obţinut ca urmare a valorificării.
Instanţa mai reţine că, în ambele contracte de garanţie imobiliară, părţile au stipulat ca “valoarea luată în garanţie” să fie de 4.864.423.025 lei (contract transcris sub nr. 257/1995) şi de 3.305.232.033 lei (contract transcris sub nr. 379/1996), cu mult deci peste preţul obţinut din valorificarea celor două depozite şi, chiar dacă s-ar accepta teoria pârâtelor, convenţia părţilor a fost aceea că până la concurenţa acestei sume, din valorificarea oricărui imobil, potrivit principiului indivizibilităţii ipotecii, creditorul se poate îndestula pentru acoperirea creanţei sale garantate.
înţelesul art. 1776 din Codul civil este acela de a fi determinată creanţa garantată, şi nu concurenţa sumei până la care se garantează, cum susţine D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi.
Faptul că creditorul este îndreptăţit a încasa preţul obţinut ca urmare a valorificării rezultă şi din natura juridică şi funcţia ipotecii, definită ca o garanţie reală şi accesorie, ce permite creditorului neplătit satisfacerea creanţei sale, iar principiul dublei specializări a ipotecii presupune determinarea imobilului ipotecat şi a creanţei garantate, şi nu determinarea sumei până la care se garantează.
Invocarea de către pârâte a dispoziţiilor art. 1813 şi 1814 din Codul civil nu are relevanţă în cauză, întrucât sus-citatele articole fac parte din capitolul destinat reglementării modului de a purga proprietăţile de privilegii şi ipoteci de către terţul dobânditor al imobilului, ceea ce este cu totul altă chestiune decât cea din speţa dedusă judecăţii.
Chiar şi invocarea acestor dispoziţii nu face decât să confirme teoria că creditorul este îndreptăţit la preţul obţinut (în cazul în care creanţa e mai mare decât acest preţ, cum e şi situaţia din litigiul de faţă), întrucât purga este un beneficiu legal dat dobânditorului unui imobil ipotecat, care îi permite de a elibera imobilul de toate privilegiile şi ipotecile ce-l grevează, oferind creditorului preţul imobilului (dacă l-a cumpărat) sau valoarea lui (dacă l-a dobândit cu titlu gratuit).
în ceea ce priveşte încălcarea art. 132 alin. 1 din Codul de procedură civilă, invocată de pârâta D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, A.F.P. Olteniţa, nu poate fi reţinută această apărare, întrucât, prin notele de şedinţă depuse de A.V.A.B., s-a realizat o precizare a acţiunii, respectiv determinarea sumei rezultate ca urmare a valorificării celor două depozite, solicitată de-a lungul procesului.
De altfel, referindu-se la obiectul cererii iniţiale şi precizarea de şedinţă, rezultă că s-a realizat o micşorare a pretenţiilor, situaţie permisă de dispoziţiile art. 132 alin. 2 pct. 2 din Codul de procedură civilă.
Faţă de considerentele reţinute şi de textele legale invocate rezultă că creanţa A.V.A.B. trebuie să fie satisfăcută cu preferinţă cu preţul obţinut din valorificarea celor două imobile ipotecate, şi nu cu suma trecută drept “valoarea luată în garanţie”, corespunzătoare celor două depozite. Sumele trecute cu această denumire reprezintă valoarea imobilelor la momentul contractării creditului.
Prin urmare, reţinând caracterul preferenţial al dispoziţiilor art. 1935 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, introdus prin Legea nr. 409/2001, coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 81/1999, faţă de Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, în ceea ce priveşte ordinea de satisfacere a creanţelor, şi faţă de considerentele reţinute, Curtea a constatat contestaţia întemeiată. Prin urmare, conform art. 81 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, a admis contestaţia, a desfiinţat Procesul-verbal de distribuire nr. 16294 din 29.06.1999, întocmit de D.G.F.P.C.F.S. Călăraşi, A.F.P. Olteniţa, şi a dispus distribuirea sumei de 1.283.992.310 lei către A.V.A.B., cu precizarea că determinarea sumei solicitate nu a fost contestată de nici una din părţi.
NOTĂ:
Soluţia a devenit irevocabilă, prin respingerea recursului ca nefondat, prin Decizia nr. 2015 din 1.04.2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justitie, în Dosarul nr. 2446/2002.
