Contract de locaţiune încheiat verbal. Probă cu martori. Inadmisibilitate


Dacă nu s-a început executarea contractului de locaţiune încheiat verbal şi una dintre părţi neagă existenţa lui, dovada cu martori nu este admisibilă, oricât de mic ar fi preţul chiriei.

Existenţa şi conţinutul unui contract de locaţiune pot fi dovedite numai prin înscrisuri.

Regulile excepţionale stabilite prin dispoziţiile art. 1416- 1417 din Codul civil se aplică numai la locaţiunea de imobile.

(Decizia nr. 714 din 17 mai 2002 – Secţia a V-a comercială)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială la data de 25.04.2001, reclamanta S.C. “S.” S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. “E.” S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 26.498.150 lei, reprezentând contravaloare chirie şi servicii, şi 58.677.081 lei, penalităţi de întârziere calculate până la data de 25.04.2001 şi la plata penalităţilor calculate într-un procent de 0,5% pe zi de întârziere pentru intervalul de timp de la 26.04.2001 până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 10207 din 11.12.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând în esenţă faptul că reclamanta nu a făcut dovada cu înscrisuri a existenţei unui contract de locaţiune, a preţului închirierii şi a unei clauze penale.

împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta, în termenul legal prevăzut de art. 301 din Codul de procedură civilă, a declarat recurs.
în motivele de recurs, recurenta-reclamantă critică sentinţa civilă recurată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.

în esenţă reclamanta a susţinut că:

– instanţa de fond a omis să constate că între părţi a existat un contract de prestări servicii, în baza căruia recurenta a emis facturi acceptate de intimată şi neachitate;

– s-au ignorat dispoziţiile art. 1, 3, 4, 43, 44 şi 46 din Codul comercial, care stipulează că prestarea de servicii este analoagă vânzării-cumpărării, serviciul în cauză fiind chiar bunul vândut, şi că în speţă sunt aplicabile textele de lege menţionate;

– instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 225 din şi în mod nelegal a respins administrarea probei testimoniale de către recurentă;

– instanţa de fond a ignorat materialul probator administrat de recurentă, din care ar fi putut deduce existenţa unor raporturi juridice între părţi.

Curtea, analizând legalitatea sentinţei atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi potrivit dispoziţiilor art. 3041 din Codul de procedură civilă, constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă, în prezentarea situaţiei de fapt în cuprinsul cererii de chemare în judecată, face referire la încheierea de către părţi a unei convenţii de locaţiune în baza căreia recurenta a închiriat intimatei un spaţiu pentru desfăşurarea activităţii sale, beneficiind de o serie de servicii aferente: telefon, fax etc.

în acest context, instanţa de fond, din însăşi susţinerile recurentei-reclamante, a calificat natura juridică a pretinselor raporturi juridice dintre părţi ca aparţinând instituţiei contractului de locaţiune.

Prin locaţiune se înţelege acel contract intervenit între persoane fizice sau juridice prin care locatorul se obligă să asigure locatarului folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani numită chirie (art. 1411 din Codul civil).

Acest contract este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi consensual.

Fiind consensual, contractul de locaţiune se încheie prin acordul, fie şi tacit, al părţilor, fără vreo formalitate.

Regulile excepţionale stabilite prin art. 1416- 1417 din Codul civil se aplică numai la locaţiunea de imobile.

Dacă nu s-a început executarea contractului încheiat verbal şi una dintre părţi neagă existenţa lui, dovada cu martori nu este admisibilă, oricât de mic ar fi preţul chiriei.

Având în vedere dispoziţiile art. 1416 din Codul civil, instanţa de fond, în mod corect, la termenul din 3.09.2001, a respins, ca neîntemeiată, cererea recurentei privind administrarea probei testimoniale, în contextul negării existenţei unui astfel de contract, de către partea adversă.

Aşa cum s-a arătat, contractul de locaţiune nu este supus unor condiţii de formă deosebite, el este valabil indiferent de modul de exteriorizare al consimţământului părţilor.

Existenţa şi conţinutul unui astfel de contract pot fi dovedite însă numai prin înscrisuri.
Recurenta nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte încheierea unui contract de locaţiune între părţi, durata contractului, obiectul acestuia, cuantumul chiriei şi existenţa unei clauze penale, în sensul dispoziţiilor art. 1066 din Codul civil, cunoscut fiind faptul că în materia contractelor comerciale lipsa clauzei penale nu poate conduce la obligarea din oficiu a părţii la plata penalităţilor de întârziere, în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale în condiţiile stipulate.

Simpla menţiune privind penalităţile de întârziere, înscrisă unilateral de către recurenta-reclamantă pe facturile fiscale, nu poate fi considerată drept consimţământ din partea intimatei de a plăti penalităţi de întârziere calculate într-un anumit procent în caz de neexecutare a obligaţiei din “parte-i”, în sensul dispoziţiilor art. 1066 din Codul civil.

Clauza penală constituie o convenţie accesorie prin care părţile contractante stabilesc prin apreciere anticipată cuantumul daunelor-interese cominatorii sau moratorii care vor fi datorate de partea în culpă în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale. Acest cuantum trebuie stabilit de comun acord de ambele părţi.

Recurenta-reclamantă nu a făcut în nici un fel dovada acordului de voinţă al intimatei cu privire la calcularea unor penalităţi de întârziere, într-un procent de 0,5%, în caz de culpă contractuală.

De altfel, recurenta-reclamantă, la întrebarea nr. 1 din interogatoriul propus de intimată, a recunoscut că acest contract a fost predat spre semnare intimatei, care nu l-a semnat, recunoaştere de unde se poate trage concluzia existenţei intenţiei recurentei de a încheia raporturi juridice cu intimata şi a refuzului implicit al intimatei de a accepta oferta recurentei, refuz exprimat prin nesemnarea contractului.

Art. 225 din Codul de procedură civilă prevede că în cazul în care partea refuză, fără motive temeinice, să răspundă la interogatoriu, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă scrisă în folosul părţii potrivnice.

Instanţa este liberă să aprecieze în raport de ansamblul materialului probator oportunitatea aplicării dispoziţiilor art. 225 din Codul de procedură civilă.

Faţă de însăşi recunoaşterea recurentei-reclamante a inexistenţei vreunui contract scris între părţi şi negarea exprimată de intimată cu privire la obiectul cauzei, instanţa de fond în mod corect nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 225 din Codul de procedură civilă, considerând că pârâta şi-a exprimat poziţia foarte clar prin întâmpinarea depusă la dosar, poziţie pe care în mod cert nu şi-a mai schimbat-o, prin consemnarea răspunsurilor la întrebările formulate de recurentă.

Faţă de aceste aspecte, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins recursul ca nefondat, menţinând dispoziţiile sentinţei civile atacate.