Contract de vânzare-cumpărare. Rezoluţiune. Repunerea părţilor In situaţia anterioară. Consecinţe


Potrivit dispoziţiilor art. 1020 din Codul civil, condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său, iar, conform prevederilor art. 1021 din Codul civil, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese.

Cum, în speţă, reclamantul a ales calea acţiunii în rezoluţiune, cu daune-interese, pentru blocarea pachetului de acţiuni şi iniţierea unui nou proces de privatizare, daunele-interese trebuie dovedite potrivit dreptului comun în materie, respectiv conform prevederilor art. 1086 din Codul civil, neputând fi aplicabile dispoziţiile din contractul încheiat de părţi, ce conţin clauza penală doar pentru o acţiune în pretenţii, având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenţei preţului, eşalonat, cu dobânda legală aferentă şi penalităţi pentru nerespectarea scadenţei ratelor.

(Decizia nr. 1364 din 6 noiembrie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin cererea înregistrată la data de 3.01.2000 la Curtea de Apel Bucureşti -Secţia comercială, reclamantul F.P.S. Bucureşti a chemat-o în judecată pe pârâta Asociaţia P.A.S. “A.”, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 411/1997, obligarea acesteia la plata de daune-interese în sumă de 6.630.800 lei şi la restituirea sumelor încasate cu titlu de dividende.

Prin Sentinţa civilă nr. 52 din 18.02.2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia comercială, s-a admis, în parte, acţiunea, s-a dispus rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 411/1997 şi s-au respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la daune-interese şi restituirea dividendelor.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul F.P.S., considerând-o netemeinică şi nelegală.

Prin Decizia nr. 5852 din 24.10.2001 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia comercială, s-a admis excepţia de necompetenţă materială, cât şi recursul, s-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre soluţionare la Tribunalul Bucureşti -Secţia comercială, unde s-a format Dosarul nr. 2527/2002.

La data de 22.02.2002, reclamanta A.P.A.P.S. (fostă F.P.S.) şi-a completat acţiunea, solicitând, ca o consecinţă a rezoluţiunii contractului, să se restituie de către pârâtă cele 15.312 acţiuni reprezentând 40% din capitalul social al S.C. “A.” S.A. şi, de asemenea, obligarea la daune-interese, respectiv: 381.633.201 lei, reprezentând penalităţi şi dobânzi calculate la primele 4 rate contractuale scadente şi dividendele încasate de pârâtă pe perioada 1997- 2001, şi la actualizarea daunelor-interese până la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin Sentinţa civilă nr. 7806 din 7.06.2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială, s-a admis, în parte, acţiunea şi s-a dispus rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 411/1997, cu consecinţa restituirii de către pârâtă a unui număr de 15.312 acţiuni, reprezentând 40% din capitalul social al S.C. “A.” S.A., respingându-se celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, după casare, instanţa de fond a avut în vedere susţinerile părţilor şi probele administrate în cauză.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta A.P.A.P.S., considerând-o netemeinică şi nelegală, cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la daune-interese şi actualizarea lor. _

în motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanţa de fond a ignorat principiul contractual “rebus sic stantibus”, în virtutea căruia, orice contractant diligent stipulează o clauză care să-i asigure repararea prejudiciului în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

în acest sens au fost expres prevăzute, la art. 4 pct. b din contract, atât obligaţia cumpărătorului de a achita, pe perioada dintre data scadenţei şi data plăţii efective, o penalitate de 0,2% din valoarea ratei neachitate, pentru fiecare zi de întârziere, cât şi o dobândă de 6% pe an, ca urmare a achitării restului de 80% din preţul contractual eşalonat în şase rate, pe perioada 15.04.1998 – 15.04.2003.

Aşa fiind, reclamanta consideră că s-a făcut o greşită interpretare a clauzelor din contract, respectiv art. 4, care este foarte explicit în redarea modului de calcul atât al eşalonării ratelor, cât şi a penalităţilor generate de neplata la scadenţă a acestora.
De asemenea, cumpărătorul a fost în deplină cunoştinţă de cauză, cu privire la dobânda contractuală pe care s-a obligat să o achite, tocmai ca urmare a modalităţii facile de achitare a diferenţei de 80% din preţul contractual.

Instanţa face o altă confuzie atunci când reţine că “reclamanta poate cere acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării contractului, prejudiciu ce putea fi predeterminat printr-o clauză penală pentru neexecutare, clauză care în contract nu există”.

Este evident că, în cazul de faţă, instanţa de fond a ignorat precizarea expresă referitoare la clauza penală, inserată la art. 4 pct. b alin. 2 şi 4, interpretare care a avut ca efect încălcarea principiului consacrat de art. 969 din Codul civil, prin care se consfinţeşte puterea de lege între părţile contractante a convenţiilor legal făcute.

Consecinţa unei asemenea interpretări este materializată în aceea că, potrivit instanţei de fond, a fost lipsită de eficienţă clauza din contract, care s-a stipulat pentru a asigura acoperirea daunelor directe şi previzibile, printr-o evaluare a despăgubirilor făcută prin convenţia părţilor.

Pe cale de consecinţă, prin inserarea unei clauze penale în contract, se fixează anticipat valoarea prejudiciului viitor în cazul neexecutării obligaţiei.

Clauza penală este obligatorie între părţi, ca urmare instanţa de judecată nu are dreptul de a-i mări sau reduce cuantumul, de a verifica întinderea prejudiciului suferit de creditor şi nici de a cere creditorului să dovedească întinderea prejudiciului efectiv suferit.

Singurul caz în care clauza penală devine inoperantă este acela când debitorul dovedeşte că neexecutarea nu-i este imputabilă, provenind dintr-o cauză străină.

Această cauză exoneratoare nu este incidenţă în speţa de faţă, nefiind făcută dovada existenţei unei cauze străine care să fi determinat neîndeplinirea obligaţiei contractuale asumate.

A admite aceste motive pentru respingerea acţiunii înseamnă a lipsi de eficienţă dispoziţii legale imperative, respectiv pe cele cu privire la forţa obligatorie a contractelor, conform art. 969 din Codul civil, precum şi pe cele cu privire la rezoluţiunea contractelor, cuprinse în art. 1020 – 1021 din Codul civil.

Astfel, potrivit art. 1021 din Codul civil, partea îndreptăţită să solicite rezoluţiunea trebuie, în cazul în care nu s-a prevăzut un pact comisoriu de ultim grad, în contractul a cărui desfiinţare se solicită, să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.

Potrivit aceluiaşi articol, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, dar tot legea stabileşte şi condiţiile cerute pentru admiterea rezoluţiunii judiciare, respectiv: una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin, fie şi numai parţial; neexecutarea să-i fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţiile; debitorul obligaţiei neexecutate sau executate necorespunzător să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.

în speţă, se poate constata că toate condiţiile sunt îndeplinite şi cu toate acestea, în condiţiile actuale, reclamanta este lăsată, pur şi simplu, la dispoziţia debitoarei, care poate plăti sau nu, după bunul său plac, ratele, dobânzile şi eventual penalităţile, în cuantumul şi la datele pe care doar ea le poate stabili.

în momentul de faţă obligaţiile intimatei-pârâte, aşa cum rezultă şi din calculul anexat la precizarea cererii de chemare în judecată, sunt considerabile, iar neîndeplinirea lor o îndreptăţeşte pe reclamantă să susţină, în continuare, rezoluţiunea contractului şi plata daunelor-interese, potrivit art. 1082 şi 1085 din Codul civil.

Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost completată, nu s-a solicitat obligarea intimatei la plata unor sume calculate hazardat, cu titlu de despăgubiri, ci s-a aplicat clauza penală, ce este recunoscută şi de instanţa de fond, suma solicitată cu titlu de daune-interese fiind o consecinţă a clauzei penale prevăzute la art. 4 lit. b din contract.

în susţinerea recursului s-a solicitat proba cu înscrisuri, iar cererea nu a fost timbrată, recurenta-reclamantă fiind scutită de plata taxelor de timbru, conform dispoziţiilor legale în materie în vigoare.

Recursul este nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarelor, în raport cu probele administrate în cauză, motivele de recurs invocate şi dispoziţiile legale în materie, Curtea constată că în mod cert intimata-pârâtă nu şi-a executat decât parţial obligaţiile asumate prin Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 411, încheiat de părţi la data de 31.03.1997.

în aceste condiţii, reclamanta avea două posibilităţi, fie să promoveze o acţiune în pretenţii, prin care să solicite obligarea pârâtei la plata diferenţei de preţ, cu plata dobânzii aferente şi penalităţi pentru nerespectarea scadenţei, fie rezoluţiunea contractului, cu daune-interese, calculate şi dovedite potrivit dispoziţiilor legale în materie, rezultate din blocarea pachetului de acţiuni şi iniţierea noului proces de privatizare.

Reclamanta a ales cea de a doua variantă, astfel că dispoziţiile art. 4 din contract, ce conţin clauza penală pentru acţiunea în pretenţii, nu pot fi aplicate în cazul rezoluţiunii contractului, potrivit dispoziţiilor dreptului comun.

Pe perioada existenţei contractului, reclamanta a folosit suma de bani plătită de pârâtă, cu titlu de avans, iar aceasta, la rândul său, acţiunile cumpărate.

Odată cu rezoluţiunea contractului părţile au fost repuse în situaţia anterioară, iar în situaţia în care, din acest motiv, reclamantei i s-a creat un prejudiciu, trebuia să-l cuantifice şi să-l dovedească, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, fapt pe care reclamanta nu l-a făcut, şi, fiind propria culpă, nu o poate invoca pentru câştigarea unui drept, potrivit dispoziţiilor art. 108 alin. final din Codul de procedură civilă.

De altfel, reclamanta nu este prejudiciată prin soluţia pronunţată în cauză, întrucât are calea unei acţiuni separate, cu privire la daunele-interese rezultate din blocarea pachetului de acţiuni şi iniţierea unui nou proces de privatizare al S.C. “A.” S.A.

în consecinţă, Curtea constată că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corectă în cauză, a făcut o analiză completă a probelor administrate şi o interpretare şi aplicare legală a dispoziţiilor în materie, specifice speţei şi menţionate mai sus, astfel că motivele de recurs invocate sunt, în totalitate, neîntemeiate.

Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este temeinică şi legală şi urmează a fi menţinută, iar recursul va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă.