Pentru asociaţii şi fundaţii, regimul juridic de drept comun este reglementat de O.G. nr. 26/2000, care prevede, drept sancţiune a insolvabilităţii asociaţiei, dizolvarea [art. 56 alin. (1) lit. d)]. însă acest regim juridic de drept comun este aplicabil când nu există normă derogatorie specială, conform principiului specialia generalibus derogant.
Tocmai datorită faptului că pot exista persoane juridice de drept privat care, deşi au declarat un scop general, colectiv sau personal nepatrimonial, desfăşoară şi activităţi economice, legiuitorul a stabilit că şi acestea pot fi supuse procedurii insolvenţei.
C.A. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. nr. 518 din 24 februarie 2012,
nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa în data de 29 iulie 2011, reclamanta creditoare D.G.F.P.I. pentru A.F.P.C.M. a formulat cerere de declanşare a procedurii insolvenţei împotriva debitoarei A.F.C.U.
In motivarea cererii, reclamanta arată că pârâta debitoare se află în vădită stare de , îndeplinind cerinţele stipulate de art. 3 pct. (12) din Legea nr. 85/2006, datorând bugetului general consolidat al statului suma de 6.445.646 lei, astfel cum reiese din evidenţele A.F.P.C.M.
La termenul din data de 30 septembrie 2011 debitoarea a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului având în vedere că a fost înfiinţată în baza O.G. nr. 26/2000, iar dizolvarea în acest caz este prevăzută de art. 56 din ordonanţa menţionată, care stabileşte că instanţa competentă să soluţioneze cererea de dizolvare este judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Ulterior, la data de 14 octombrie 2011, debitoarea a invocat şi excepţia inadmisibilităţii cererii, deoarece faţă de forma de organizare a debitoarei şi temeiul juridic al cererii creditoarei, procedura insolvenţei reglementată de nu este aplicabilă pârâtei.
Prin sentinţa nr. 774/F/2011, judecătorul-sindic a respins ca nefondată excepţia necompetenţei materiale invocată de către pârâta, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de către pârâtă şi a respins ca inadmisibilă cererea formulată dc reclamanta D.G.F.P.I. pentru A.F.P.C.M. în contradictoriu cu pârâta A.F.C.U. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele: conform art. 137 C. proc. civ., judecătorul-sindic se va pronunţa asupra excepţiilor invocate şi va analiza mai întâi excepţia necompetenţei materiale a tribunalului. Faţă de temeiul juridic invocat de reclamantă în susţinerea cererii, şi anume dispoziţiile art. 3, art. 26 şi
art. 31 din Legea nr. 85/2006, tribunalul a apreciat excepţia ca neîntemeiată,
urmând să o respingă.
In susţinerea excepţiei, pârâta a invocat dispoziţiile art. 56 din O.G. nr. 26/2000, însă reclamanta nu a solicitat dizolvarea debitoarei în baza acestui act, mai mult obiectul cererii îl constituie deschiderea procedurii insolvenţei, reglementată de Legea nr. 85/2006. Potrivit art. 6 din Legea nr. 85/2006, toate procedurile prevăzute de această lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului sau a tribunalului comercial în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul. Astfel, având în vedere că se solicită demararea procedurii insolvenţei, iar debitoarea îşi are sediul în circumscripţia Tribunalului Ialomiţa, acesta este competent să soluţioneze cererea, considerente pentru care, aşa cum am arătat mai sus,
va respinge excepţia ca neîntemeiată.
In ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, judecătorul-sindic o apreciază ca fiind întemeiată, reţinând următoarele: în susţinerea cererii, la termenul de judecată din data de 14 octombrie 2011 creditoarea a invocat şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 85/2006. Potrivit acestui text dc lege, procedura insolvenţei se aplică şi oricărei alte persoane juridice de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice. Din statutul pârâtei se reţine că această asociaţie este persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, având toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 69/2000 şi O.G. nr. 26/2000. Din capitolul al II-lea se reţine că asociaţia are ca obiect de activitate organizarea şi desfăşurarea de activităţi sportive fotbalistice, amator şi non-amator, putând înfiinţa şi societăţi comerciale, iar veniturile acestora, în parte, vor fi folosite pentru realizarea scopului asociaţiei. Se reţine, aşadar, ca fiind înfiinţată în baza Legii nr. 69/2000 şi a O.G. nr. 26/2000, condiţiile de încetare a asociaţiei sunt cele prevăzute în aceste acte normative. Cu toate acestea, pârâtei i-ar putea fi aplicabile şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 85/2006 în măsura în care se dovedeşte că aceasta a desfăşurat activităţi economice. Or, în cauză, reclamanta nu a făcut dovada activităţilor economice pe care le-a desfaşurat pârâta şi nici a faptului că debitele pe care le are pârâta provin din desfăşurarea unor asemenea activităţi. Faţă de această împrejurare se reţine că pârâta poate fi dizolvată sau lichidată conform procedurii prevăzute de art. 61-72 din O.G. nr. 26/2000, nefiind aplicabilă procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006.
împotriva acestei soluţii a declarat recurs recurenta-creditoare D.G.F.P.I.
pentru A.F.P.C.M., solicitând casarea acesteia. In motivare s-a arătat că instanţa de fond a dat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, apreciind în mod eronat că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Astfel, în considerentele hotărârii instanţa apreciază în mod eronat că reclamanta nu a făcut dovada activităţilor economice pe care le-a desfaşurat
pârâta şi nici a faptului că debitele pârâtei provin din desfăşurarea unor astfel de activităţi, întrucât prin înscrisurile ataşate cererii se arată în mod clar provenienţa şi structura creanţei deţinute de A.F.P.C.M. Se arată că este depus în copie bilanţul la 31 decembrie 2009 şi bilanţul prescurtat la 31 decembrie 2010. în bilanţul la 31 decembrie 2009 sunt declarate distinct, la punctul I, venituri din activităţi fară scop patrimonial, cât şi la punctul al VH-lea venituri din activităţi economice unde figurează realizat de 5.749.437 lei. De asemenea, în bilanţul prescurtat la rezultatul exerciţiului la 31 decembrie 2010, la capitolul al Vll-lea – venituri din activităţi economice – figurează un venit realizat în suma de 170.192 lei. Faţă de aceste aspecte, recurenta-creditoare apreciază ca fiind întemeiată cererea formulată de A.F.P.C.M. de deschidere a procedurii generale a insolvenţei debitoarei.
In drept recurenta-creditoare se întemeiază pe art. 299, art. 304 pct. 3 şi 9, art. 304′ C. proc. civ., art. 1 alin. (1) pct. 6 şi art. 8 din Legea nr. 85/2006.
In dovedirea recursului s-au anexat, în copie: bilanţul prescurtat la 31 decembrie 2010, balanţa de verificare 2010, bilanţul la 31 decembrie 2009, contul rezultatului exerciţiului 200; ulterior s-a depus, în copie şi declaraţia privind impozitul pe profit nr. 12/2009.
La primul termen de judecată în recurs (3 decembrie 2012) intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii primei instanţe. In motivare se arată că, în mod just, prima instanţă a considerat intimata ca fiind o persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, având drepturile şi obligaţiile ce rezultă din O.G. nr. 26/2000, neîncadrându-se în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 deci, neexistând posibilitatea legală de a fi supuşi procedurii insolvenţei; astfel, eventual creditoarea ar fi trebuit să formuleze o cerere de dizolvare întemeiată pe art. 56 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 26/2000. Se arată, sub al doilea aspect, că instanţa de fond, în mod corect, a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada activităţilor economice pe care le-a desfăşurat pârâta şi nici a faptului că debitele pe care le are pârâta provin din astfel de activităţi. Acest fapt reiese chiar din înscrisurile ataşate la cererea de recurs, în cuprinsul acestora menţionându-se doar o serie de informaţii contabile, care în mod evident nu pot determina constatarea unei legături de cauzalitate între activităţile economice şi pretinsa creanţă solicitată de recurentă. Intimata mai arată că, în situaţia în care, din orice motive, curtea va aprecia ca ncfiind legală şi temeinică soluţia pronunţată de prima instanţă, urmează a se avea în vedere că judecătorul-sindic nu a intrat în cercetarea fondului, fapt de natură să determine casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre reju-decare Tribunalului Ialomiţa, în speţă fiind aplicabile şi cele stabilite prin decizia nr. 5/2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In drept, intimata a invocat O.G. nr. 26/2000, Legea nr. 69/2000, Codul de procedură civilă, Legea nr. 85/2006.
Examinând sentinţa recurată în raport de criticile recurentei, actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, curtea constată următoarele: prin efectul devolutiv al căii de atac, curtea este învestită doar cu ceea ce se atacă, respectiv în speţă, modul de soluţionare de către instanţa de fond (judecătorul-sindic) a excepţiei inadmisibilităţii cererii de deschidere a procedurii. Sub acest aspect, nu este contestat de niciuna dintre părţi statutul de „asociaţie” al persoanei juridice de drept privat, aşa cum, corect, indica instanţa de fond că ar reieşi, inclusiv din actele constitutive ale acesteia (capitolul al II-lea al statutului). In mod evident, pentru asociaţii şi fundaţii regimul juridic de drept comun este reglementat de O.G. nr. 26/2000, care prevede drept sancţiune a insolvabilităţii asociaţiei dizolvarea [art. 56 alin. (1) lit. d)]. însă acest regim juridic de drept comun este aplicabil când nu există normă derogatorie specială, conform principiului specialia generalibus derogant.
Or, tocmai ţinând cont de faptul că pot exista persoane juridice de drept privat care, deşi declarând un scop general, colectiv sau personal nepatrimonial (art. 1 din O.G. nr. 26/2000), desfăşoară (şi) activităţi economice şi că, în cazul acestora (şi în special în cazul unor activităţi economice mai importante, de anvergură), regimul juridic de drept comun al asociaţiilor şi fundaţiilor nu ar permite o acoperire conformă a debitelor, legiuitorul stabilind că şi acestea pot fi supuse procedurii insolvenţei dacă desfăşoară şi activităţi economice [art. 1 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 85/2006]. In speţă, pentru a verifica, deci, aplicabilitatea regulilor stipulate de Legea nr. 85/2006 (implicit admisibilitatea cererii), trebuie stabilit dacă debitoarea a desfăşurat activităţi economice. Or, dacă natura sau tipul concret al activităţilor economice nu rezultă din materialul probator, existenţa unor astfel de activităţi rezultă fără dubiu. Astfel, bilanţurile contabile depuse, realizate sub semnătura reprezentantului debitoarei (administrator) şi a directorului economic, atestă venituri din activităţi economice, atât pentru anul 2010, cât şi pentru 2009. Aceste aspecte se coroborează cu contul rezultatului
exerciţiului financiar, în care se atestă realizarea aceloraşi venituri.
In aceste condiţii, este evident că persoana juridică de drept privat, care are calitatea de intimată-debitoare în speţă, a desfăşurat şi activităţi economice, deci îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 85/2006, conform art. 1 alin. (1) pct. 6, excepţia inadmisibilităţii cererii trebuia respinsă, iar cererea analizată pe fond. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1),
(3) şi (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., curtea a admis recursul şi a casat sentinţa, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă.
