Dezincriminare faptă contravenţională.Culpă procesuală.
Cu privire la sancţiunea ce se aplică procesului-verbal încheiat sub imperiul unor dispoziţii legale care reglementau caracterul contravenţional al unor fapte, iar până la rămânerea definitivă a sancţiunilor aplicate intervine o lege ce înlătură faptele din sfera ilicitului contravenţional, se reţin următoarele:
Cu privire la sancţiunea ce se aplică procesului-verbal încheiat sub imperiul unor dispoziţii legale care reglementau caracterul contravenţional al unor fapte, iar până la rămânerea definitivă a sancţiunilor aplicate intervine o lege ce înlătură faptele din sfera ilicitului contravenţional, se reţin următoarele:
Incidenţa legii contravenţionale care scoate fapta sancţionată din sfera ilicitului contravenţional, trebuie analizată din punctul de vedere al stadiului raportului contravenţional de conflict.
Incidenţa legii contravenţionale care scoate fapta sancţionată din sfera ilicitului contravenţional, trebuie analizată din punctul de vedere al stadiului raportului contravenţional de conflict.
Dacă pe durata desfăşurării procesului contravenţional intră în vigoare o lege care înlătură fapta din sfera ilicitului contravenţional, organul competent va dispune stingerea procesului contravenţional.
Dacă pe durata desfăşurării procesului contravenţional intră în vigoare o lege care înlătură fapta din sfera ilicitului contravenţional, organul competent va dispune stingerea procesului contravenţional.
Astfel, în cazul în care procesul se află în desfăşurare, legea dezincriminatoare nu afectează doar sancţiunile contravenţionale, ci însuşi raportul contravenţional de conflict care trebuie să se stingă. Mai precis, fapta nu mai reprezintă o contravenţie, ea nemaifiind prevăzută de actul normativ.
Astfel, în cazul în care procesul se află în desfăşurare, legea dezincriminatoare nu afectează doar sancţiunile contravenţionale, ci însuşi raportul contravenţional de conflict care trebuie să se stingă. Mai precis, fapta nu mai reprezintă o contravenţie, ea nemaifiind prevăzută de actul normativ.
Rezultă că efectul unei legi retroactive este chiar acela conform căruia raporturile derulate în trecut, pe baza unor dispoziţii în vigoare la acel moment, vor fi desfiinţate de legea nouă.
Rezultă că efectul unei legi retroactive este chiar acela conform căruia raporturile derulate în trecut, pe baza unor dispoziţii în vigoare la acel moment, vor fi desfiinţate de legea nouă.
În concluzie, nu se poate vorbi despre încheierea legală a unui proces-verbal de contravenţie, în lipsa existenţei caracterului contravenţional al faptei, caracter care să rezulte din calificarea dată de un text de lege.
În concluzie, nu se poate vorbi despre încheierea legală a unui proces-verbal de contravenţie, în lipsa existenţei caracterului contravenţional al faptei, caracter care să rezulte din calificarea dată de un text de lege.
Astfel, sancţiunea pentru un asemenea proces-verbal este cea nulităţii, condiţii în care soluţia primei instanţe apare ca fiind legală, întrucât în speţă s-a încălcat principiul legalităţii stabilirii şi sancţionării faptei contravenţionale.
Astfel, sancţiunea pentru un asemenea proces-verbal este cea nulităţii, condiţii în care soluţia primei instanţe apare ca fiind legală, întrucât în speţă s-a încălcat principiul legalităţii stabilirii şi sancţionării faptei contravenţionale.
Referitor la critica privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Referitor la critica privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Conform prevederilor art. 274 Cod procedură civilă „Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Conform prevederilor art. 274 Cod procedură civilă „Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau îndeplinită de avocat.”
Culpa procesuală este aceea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii cu titlu de cheltuieli de judecată şi presupune în principal înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cererii ce se dovedeşte a fi întemeiată, iar art. 274 alin. l Cod procedură civilă, dispune expres că obligarea la plata cheltuielilor de judecată a părţii care cade în pretenţii se întemeiază pe ideea de culpă a acesteia, care prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să înainteze o acţiune în realizarea dreptului.
Culpa procesuală este aceea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii cu titlu de cheltuieli de judecată şi presupune în principal înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cererii ce se dovedeşte a fi întemeiată, iar art. 274 alin. l Cod procedură civilă, dispune expres că obligarea la plata cheltuielilor de judecată a părţii care cade în pretenţii se întemeiază pe ideea de culpă a acesteia, care prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să înainteze o acţiune în realizarea dreptului.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, a dispus, în mod constant, că partea care a câştigat procesul, va putea obţine rambursarea cheltuielilor în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul său rezonabil, adică sunt exprimate în sume de bani confirmate de acte justificative. Acordarea cheltuielilor de judecată, are la bază existenţa culpei procesuale, care subzistă chiar şi în situaţiile în care partea care a pierdut procesul a fost de bună credinţă.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, a dispus, în mod constant, că partea care a câştigat procesul, va putea obţine rambursarea cheltuielilor în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul său rezonabil, adică sunt exprimate în sume de bani confirmate de acte justificative. Acordarea cheltuielilor de judecată, are la bază existenţa culpei procesuale, care subzistă chiar şi în situaţiile în care partea care a pierdut procesul a fost de bună credinţă.
Intimata a dovedit caracterul real, rezonabil şi necesar al cheltuielilor de judecată solicitate, chiar dacă agenţii ANPC au fost de bună-credinţă la încheierea procesului-verbal de contravenţie, întrucât au aplicat actul normativ reprezentat de OUG nr. 50/2010, înainte de clarificarea înţelesului conţinutului său cu prejudicierea gravă a băncii.
Intimata a dovedit caracterul real, rezonabil şi necesar al cheltuielilor de judecată solicitate, chiar dacă agenţii ANPC au fost de bună-credinţă la încheierea procesului-verbal de contravenţie, întrucât au aplicat actul normativ reprezentat de OUG nr. 50/2010, înainte de clarificarea înţelesului conţinutului său cu prejudicierea gravă a băncii.
În acelaşi timp, însă, culpa agenţilor constatatori şi implicit a recurentei constă în faptul că aveau obligaţia să cunoască dreptul Uniunii Europene şi faptul că punerea în aplicare a OUG nr.50/2010 în forma iniţială, transpunea incorect şi eronat prevederile Directivei 2008/48/CE.
În acelaşi timp, însă, culpa agenţilor constatatori şi implicit a recurentei constă în faptul că aveau obligaţia să cunoască dreptul Uniunii Europene şi faptul că punerea în aplicare a OUG nr.50/2010 în forma iniţială, transpunea incorect şi eronat prevederile Directivei 2008/48/CE.
DECIZIE Nr. 913/2011 din 08 Septembrie 2011 SECTIA COMERCIALĂ SI ADMINISTRATIV FISCAL
Prin sentinţa nr.2385/02.03.2011 a Judecătoriei Rm.Vâlcea a admis plângerea contravenţională formulate de petenta BANCA X, în contradictoriu cu intimata AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR – COMISARIATUL JUDEŢEAN PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR VÂLCEA, dispunând anularea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr.tttt/29.10.2010 întocmit de către intimată.
De asemenea, s-a dispus suspendarea măsurii complementare în procesul- verbal, până la soluţionarea în mod irevocabil, a prezentei plângeri şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.641,44 RON către petentă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut în considerente că prin plângerea înregistrată sub nr. dosar 14093/288/2010 petenta a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa în contradictoriu cu intimata AUTORITATEA PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR-COMISARIATUL JUDEŢEAN PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR VÂLCEA, având în vedere modificarea adusă prin Legea 288/2010 a OUG 50/2010, să se dispună anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei din data de 29.10.2010 încheiat de către CJPC Vâlcea, precum şi suspendarea prin încheiere a executării măsurilor complementare dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
În motivarea plângerii petenta a arătat că se impune suspendarea executării procesului verbal de constatare a contravenţiei, întrucât dacă OG 2/2001 prevede principiul suspendării de drept a executării proceselor verbale de constatare a contravenţiei, OUG 50/2010 instituie o excepţie de la caracterul de iure al acestei suspendări, lăsând libertatea instanţei de a acorda această suspendare, la cererea contravenientului contestator.
S-a mai arătat că dispoziţiile art. 88 alin. 3 din OUG 50/2010 se rezumă la a enunţa principiul, dar nu stabilesc condiţiile de care instanţa este ţinută pentru a aprecia asupra suspendării executării procesului verbal, dar principiul securităţii juridice şi dreptul de acces la un tribunal, a cărui hotărâre să poată fi executată în mod obiectiv, converg la a acorda posibilitatea instanţei de a suspenda efectele unui act a cărui legalitate este contestată, înainte ca acesta să producă pagube ireparabile.
Pe de altă parte, petenta a mai arătat că înainte ca instanţa să demareze analiza legalităţii procesului verbal se impune aplicarea în cauză a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la necesitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie a petentei, prezumţie care are ca şi corolar obligarea intimatei la susţinerea şi prezentarea argumentelor care au condus la emiterea procesului verbal contestat.
Petenta a susţinut că procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu cuprinde descrierea exactă a faptei, echivocul acestuia făcând imposibil controlul legalităţii actului.
Astfel, din analiza sumară a procesului-verbal de constatare a contravenţiei rezultă că acesta nu cuprinde toate datele necesare identificării exacte a presupusei fapte care ar fi fost săvârşită. Astfel, prin actul contestat s-a reţinut în sarcina petentei că aceasta a încălcat prevederile OUG 50/2010 prin perceperea unui comision de risc ulterior datei de 21.06.2010, constatându-se de asemenea că ceea ce iniţial fusese perceput ca şi comision de risc, a fost perceput ulterior sub denumirea de comision de administrare.
În acelaşi proces-verbal nu se menţionează care este modul în care existenţa anumitor clauze contractuale în contractele de credit conduce la încălcarea prevederilor legale sau perioada în care se consideră că acestea au încălcat prevederile legale.
Prin actul constatator, nu s-a stabilit de către inspectori în ce sens perceperea acestui comision contravine prevederilor OUG 50/2010.
Pe de altă parte, ordonanţa nu are menirea de a stabili un catalog de denumiri al unor comisioane ale băncii, ci prezentarea unor raţiuni economice îndreptăţite de a se regăsi în comisioanele bancare, astfel că dispoziţiile art. 36 din această ordonanţă nu prevăd existenţa unor anumite denumiri de comisioane, ci obligaţia băncilor de a lua în calcul, atunci când stabilesc cuantumul comisioanelor anumite raţiuni economice.
Raţiunea economică prin care se justifică solicitarea comisionului de risc este existenţa riscului de credit care este un element de care banca este obligată a ţine cont. Plecând de la raţiunea economică a comisionului de risc şi în încercarea de a adapta întocmai dis. OUG 50/2010, petenta a modificat denumirea comisionului de risc în comision de administrare, cuantumul comisionului nefiind modificat.
În mod nelegal s-a reţinut prin procesul-verbal că această nouă denumire reprezintă un nou comision, întrucât sub această denumire petenta nu a perceput un nou comision fără acordul clienţilor, el reprezentând o valoare agreată de părţi.
S-a mai arătat de către petentă că sancţionarea sa în baza dispoziţiilor art. 36/35 alin. 1 lit. b nu poate fi justificată de existenţa unor norme comunitare a căror implementare ar fi fost urgentă, obiectivul principal al implementării Directivei 2008/48 fiind facilitarea apariţiei pieţei interne a creditelor de consum prin armonizarea nivelului de protecţie a consumatorilor.
Prin Legea 288/2010 pentru aprobarea OUG 50/2010 au fost modificate dispoziţiile art. 95 din ordonanţă, în sensul că dispoziţiile acesteia nu se aplică contractelor în derulare.
Prin întâmpinarea intimatul a solicitat respingerea plângerii contravenţionale şi menţinerea procesului verbal de constatare a contravenţiei ca legal şi temeinic încheiat.
Astfel, intimatul a arătat că în urma depunerii unor reclamaţii de către mai multe persoane prin care aceştia reclamau perceperea comisionului de risc şi după intrarea în vigoare a OUG 50/2010, contrar prevederilor art. 36 ordonanţă, s-a procedat la cercetarea aspectelor sesizate.
În urma analizării documentelor şi a cercetărilor efectuate s-a constatat că petenta prin sucursala judeţeană percepea în continuare comisionul de risc chiar şi după intrarea în vigoare a ordonanţei.
Faţă de cele constatate s-a procedat la sancţionarea petentei cu amendă contravenţională în valoare totală de 40 000 RON pentru încălcarea dispoziţiilor art. 36,art. 35 lit. a şi art. 42 din Ordonanţa de urgenţă nr.50 din 09.06.2010 şi aplicarea măsurilor complementare, respectiv restituirea sumelor încasate fără temei legal, într-un termen de 15 zile precum şi aducerea contractului în conformitate cu prevederile legale.
Intimatul a solicitat respingerea plângerii în ceea ce priveşte neaplicabilitatea prevederilor art. 36, 35 şi 42, întrucât la data constatării faptei, ordonanţa de urgenţă nu suferise nicio modificare.
S-a mai arătat că potrivit Deciziei nr. 1656/28.12.2010 modificările aduse dispoziţiilor art. 95 din ordonanţă prin Legea 288/2010, nu pot opera în ciuda exprimării defectuoase a textului de lege, decât de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei.
În ceea ce priveşte sancţiunea complementară s-a solicitat menţinerea acesteia, întrucât aplicarea s-a făcut în baza dispoziţiilor art. 88 alin. 1 şi 3 din ordonanţă.
S-a mai arătat de către intimat că procesul-verbal a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale şi nu există motive care să conducă la nulitatea acestuia, iar prin încheierea procesului-verbal activitatea comercială a băncii nu a fost încălcată.
Din actele depuse la dosar, s-au reţinut următoarele:
În fapt, în data de 29.10.2010, ca urmare a formulării unor sesizări de către clienţi ai băncii petente depuse intimatului, prin care se solicita verificarea modului în care se derulau contractele de credit, s-a procedat la efectuarea unui control la SC BCR Bucureşti- Sucursala Rm.Vâlcea.
Nemulţumirile consumatorilor constau în faptul că, SC BCR Bucureşti- Sucursala Râmnicu Vâlcea, percepea comisionul de risc după intrarea în vigoare a prevederilor OUG 50/2010, invocându-se refuzul băncii de a se alinia prevederilor art. 36 din OUG 50/2010 coroborat cu art. 94 din acelaşi act normativ.
În acelaşi timp şi pentru aceleaşi reclamanţii menţionate s-a reţinut că se percepe de către bancă un comision de administrare majorat faţă de vechiul contract cu valoarea comisionului de risc eliminat la data de 21.09.2010, motiv pentru care s-a considerat că a fost încălcat art. 35 lit. a din OUG 50/2010 .
Pentru reclamaţia cu nr. 2025/06.09.2010, s-a reţinut faptul că banca nu a răspuns în termenul prevăzut de acelaşi act normativ la solicitările făcute de petiţionar, încălcându-se astfel prevăzute art. 42 din OUG 50/2010.
În urma controlului, petenta a fost sancţionată prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr. 0020870 din data de 29.10.2010 cu amendă contravenţională în valoare totală de 40 000 RON pentru încălcarea dispoziţiilor art. 36, art. 35 lit. a şi cu sancţiunea avertisment pentru încălcarea prevederile art. 42 din Ordonanţa de urgenţă nr.50 din 09.06.2010, precum şi, aplicarea măsurilor complementare, respectiv restituirea sumelor încasate fără temei legal, într-un termen de 15 zile precum şi aducerea contractului în conformitate cu prevederile legale.
Astfel, prin procesul-verbal de constatare şi sancţionarea a contravenţiei s-a reţinut în sarcina petentei încălcarea dispoziţiilor art. 36 din OUG 50/2010, potrivit cărora, alin. 1, pentru creditul acordat, legiuitorul înţelegând prin această sintagmă – creditul care urmează a fi contractat după intrarea în vigoarea a ordonanţei, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor-valoarea amenzii aplicate fiind de 20 000 RON.
Potrivit alin. 3 comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
S-a reţinut, prin acelaşi proces-verbal, în sarcina petentei, încălcarea dispoziţiilor art. 35 lit.a din OUG 50/2010, potrivit cărora, ”se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri aferente contractului, cu excepţia costurilor impuse prin legislaţie”, în baza art. 86 alin 2, valoarea amenzii aplicate fiind de 20 000 RON. Pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 42 din OUG 50/2010, în conformitate cu prevederile art. 7 din OG 2/2001, s-a aplicat sancţiunea Avertisment.
Din actele depuse la dosar, instanţa a observat că, în ceea ce priveşte clienţii băncii petente şi care au formulat sesizări, aceştia au beneficiat de acordarea unui împrumut anterior intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.
Verificând procesul-verbal de constatare a contravenţiei s-a constatat că acesta a fost încheiat cu respectarea cerinţelor prevăzute de dispoziţiilor art. 15-20 din OG 2/2001, iar aspectele invocate de către petentă ar putea atrage nulitatea relativă a procesului verbal de constatare a contravenţiei, motivele de nulitate absolută fiind cele strict prevăzute de dispoziţiilor art. 17 din OG 2/2001.
Cu toate acestea, instanţa a reţinut că între data constatării contravenţiei şi data soluţionării prezentei plângeri, legiuitorul a adoptat Legea 288/2010, lege de aprobare cu modificări a OUG 50/2010, în baza căreia petenta a fost sancţionată.
Potrivit prevederilor art. 95 din OUG 50/2010, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr.288/2010 : „ Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă (respectiv ale OUG nr. 50/2010) nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei, cu excepţia dispoziţiilor art. 37 ind.1, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55,ale art. 56 alin 2, ale art. 57 alin 1 şi 2, precum şi ale art. 66-71.”
Raportat la aceste prevederi legale, rezultă că nici cele ale art.35 lit.a din OUG nr. 50/2010, conform cărora „se interzice majorarea nivelului comisioanelor, tarifelor şi spezelor bancare fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit”, ale art. 36 şi 42 din ordonanţă, nu sunt aplicabile contractelor în derulare la momentul intrării în vigoare a prevederilor ordonanţei, cu atât mai mult cu cât acestea nu se regăsesc printre excepţiile reglementate de către legiuitor în art. 95 din OUG 50/2010 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010.
Având în vedere aspectele anterior enunţate, raportate la prevederile art. 15 alin. 2 din României,potrivit cărora „ legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile „ precum şi dispoziţiile art. 12 din OG 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor,astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 228/13.03.2007 a Curţii Constituţionale a României, potrivit cărora dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează,chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ,iar dacă sancţiunea prevăzută de noul act normativ este mai uşoară se va aplica aceasta, prin sintagma „ nu se mai sancţionează”prevăzută în text, înţelegându-se nu doar aplicarea sancţiunii contravenţionale, ci şi executarea acesteia, instanţa reţine că prin noile modificări aduse ordonanţei de urgenţă a avut loc o dezincriminare a faptei petentei, contractele încheiate de către aceasta înainte de apariţia ordonanţei fiind excluse din sfera de aplicare a dispoziţiile art.35, 36 şi 42 din ordonanţă în baza căruia s-a dispus sancţionarea.
Dezincriminarea faptei atrage lipsa de suport juridic pentru sancţiunile aplicate petentei, singura măsură echitabilă pentru asigurarea unei egalităţi de tratament între petentă şi alte persoane juridice aflate în situaţia sa, care însă nu au fost sancţionate până la momentul modificărilor legislative ale OUG 50/2010, fiind aceea a anulării sancţiunilor dispuse.
Având în vedere aceste considerente, instanţa a apreciat că se impune admiterea plângerii şi anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei.
În ceea ce priveşte măsurile complementare, instanţa a reţinut următoarele:
Prin acelaşi proces-verbal de constatare a contravenţiei s-au dispus ca măsuri complementare, în temeiul dispoziţiilor art. 88 alin. 1 lit. b din OUG 50/2010, restituirea sumelor încasate fără temei legal în termen de 15 zile prin creditarea conturilor clienţilor care au depus reclamaţii cu valorile comisionului de risc încasat anterior intrării în vigoare a ordonanţei şi potrivit lit. c, aducerea contractului în conformitate cu prevederile legale, în termen de maximum 15 zile.
Potrivit prevederilor art. 88 alin. 3 din OUG 50/2010, contestarea în instanţă nu suspendă de drept executarea sancţiunilor complementare dispuse, însă aceste dispoziţii legale exclud doar suspendarea de drept, iar nu şi suspendarea judecătorească a acestei categorii de sancţiuni.
Prin Decizia civilă nr. 1219/2010, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat în sensul că regimul juridic al contravenţiilor, şi pe cale de consecinţă procedura de soluţionare a plângerii contravenţionale, nu intră în domeniul de reglementare a legii organice, conform dispoziţiilor art. 73 din Constituţie, astfel încât s-a concluzionat că art. 32 alin. 2 din OG 2/2001, nu limitează controlul judecătoresc al actelor autorităţilor publice.
Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este un act administrativ individual, iar judecătoria este competentă material să judece cauzele având ca obiect anulare proces verbal de constatare a contravenţiei.
Faţă de aceste considerente judecătoria este competentă să se pronunţe asupra suspendării sancţiunilor contravenţionale complementare aplicate prin procesul- verbal, ca cerere accesorie cererii principale de anulare a procesului-verbal de contravenţie, fiind incidente prevederile legale din Legea 554/2004.
În consecinţă instanţa a apreciat că pentru admisibilitatea cererii de suspendare trebuie verificate cerinţele art. 14 şi 15 din Legea 554/2004, respectiv existenţa unor cazuri bine justificate şi prevenirea unei pagube iminente.
Instanţa a considerat, de asemenea, că paguba iminentă constă tocmai în restituirea imediată a sumelor încasate, iar modificările aduse OUG 50/2010, constituie caz bine justificat.
Având în vedere cele expuse mai sus, instanţa a concluzionat că suspendarea măsurilor complementare se impune până la soluţionarea irevocabilă a plângerii formulate împotriva procesului-verbal.
Împotriva sentinţei civile nr.4246 din 23.02.2011, pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea, a formulat recurs CJPC Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile prevăzute de art. 304 alin.1 pct.7-9 Cod procedură civilă.
Cu privire la capătul de cerere referitor la anularea procesului-verbal de contravenţie, s-au arătat următoarele:
Recurenta critică interpretarea dată de prima instanţă aplicării Legii nr.288/2010 pentru aprobarea OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi a Deciziei Curţii Constituţionale referitor la prevederile art.95 din OUG nr.50/2010.
În concret, s-a arătat că în speţă intimata a recunoscut introducerea prin actele adiţionale comunicate consumatorilor, în comisionul lunar de administrare şi a celui de risc, lucru interzis de OUG nr.50/2010, prin art.35 lit.a).
Cu privire la retroactivitatea Legii nr.188/2010, recurenta a precizat că prin decizia Curţii Constituţionale s-a precizat că modificările aduse de art.95 nu pot opera decât de la data intrării în vigoare a Legii de aprobare, altfel ar fi înlăturate efectele produse de OUG nr.50/2010 până la data intrării în vigoare a legii de aprobare şi ar opera retroactiv.
De asemenea, s-a invocat faptul că s-a reţinut de către instanţa constituţională că „prevederile art. II alin. (2) din legea de aprobare care stipulează că „Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, trebuie interpretate ca impunând şi acordul de voinţă al consumatorului cu privire la notificarea mai sus menţionată.”
Faţă de cele expuse, recurenta a arătat că apare ca nelegală interpretarea dată de prima instanţă cu privire la retroactivitatea legii şi apariţia unei legi mai favorabile, atâta timp procesul-verbal a fost încheiat cu respectarea prevederilor art.16 alin.7) din OG nr.2/2001, act ce se bucură de prezumţia de legalitate, având natură administrativă.
În aprecierea recurentei caracterul retroactiv priveşte numai fapta contravenţională, aspect ce urmează a fi avut în vedere de controalele ce se declanşează în viitor de către agenţii constatatori.
În plus, s-a precizat că prima instanţă nu a aplicat corect dispoziţiile art.39 din Legea nr.288/2010 raportat la art.12 alin.1) din OG nr.2/2001, astfel că în loc să constate că faptele contravenţionale reţinute în sarcina băncii nu se mai sancţionează, nemaifiind considerate contravenţii, s-a dispus anularea procesului-verbal, cu toate că actul contestat cuprinde toate elementele prevăzute de art.16 şi 17 din OG nr.2/2001.
Recurenta a adăugat că prin restituirea comisionului încasat ilegal către consumatori, intimata şi-a recunoscut fapta contravenţională pentru care s-a aplicat sancţiunea contravenţională.
O altă critică a privit nemotivarea de către prima instanţă a sentinţei atacate, atâta timp cât nu se vorbeşte nimic de faptele constatate prin procesul-verbal de contravenţie, fără a se indica motivele de nelegalitate şi netemeinicie pentru care instanţa a înţeles să anuleze procesul-verbal.
O ultimă critică a avut în vedere aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă de către prima instanţă, care în opinia recurentei a dat o interpretare greşită noţiunii de culpă procesuală.
Astfel, s-a arătat că în speţă nu se poate vorbi despre culpa procesuală a părţii adverse şi temeinicia pretenţiilor părţii pe care le solicită, deoarece petenta nu a câştigat procesul, iar intimata nu a pierdut procesul, ci anularea actului a fost consecinţa apariţiei între timp a unei legi mai favorabile-Legea nr.288/2010, iar fapta contravenţională a fost dezincriminată.
Prin urmare, prima instanţă trebuia să raporteze dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă la cele ale art.998 Cod civil, atâta timp cât acţiunea de control efectuată de către recurentă a avut la bază înregistrarea unui număr mare de reclamaţii din partea consumatorilor, care reclamau încălcarea de către instituţiile bancare a prevederilor OUG nr.50/2010.
Totodată, au fost invocate prevederile art.274 alin.3) Cod procedură civilă care dă dreptul instanţei de a micşora onorariile avocaţilor, când se constată că suma solicitată este disproporţionată faţă de durata procesului şi eforturile petentei.
Analizând recursul formulat, prin prisma criticilor expuse mai sus, instanţa a reţinut următoarele:
La data de 29.10.2010 recurenta a încheiat Procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr.0020870, prin care a constatat săvârşirea a trei contravenţii de către banca intimată, prevăzute de art.35 lit.a), art.36 şi art.42 din OUG nr.50/2010.
Actul a fost încheiat sub imperiul OUG nr.50/9.06.2010 privind contractele de credit pentru consumatori înainte de aprobarea acesteia prin Legea nr.288/28.12.2010.
Textele invocate de recurentă în procesul-verbal arată că „ (1) Fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit:a) se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri aferente contractului, cu excepţia costurilor impuse prin legislaţie.”; „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.” şi „Creditorii iau toate măsurile necesare pentru a răspunde la reclamaţiile depuse de consumatori în termen de maximum 30 de zile de la înregistrarea acestora şi depun diligenţele necesare în vederea reparării eventualelor prejudicii cauzate consumatorilor.”
Aceste fapte reţinute în sarcina intimatei privesc contracte de credit în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, încheiate între BCR şi cele 28 de persoane cuprinse în tabelul aflat la fila 104, ale căror reclamaţii au stat la baza încheierii procesului-verbal.
După încheierea procesului-verbal, ordonanţa sus-citată a fost aprobată prin Legea nr.288/2010, lege care a modificat conţinutul art. 95 al ordonanţei, în sensul că „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 37^1, ale art. 66 – 69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50 – 55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66 – 71.”
Textul vechi al art.95 al ordonanţei arăta că „(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.
(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.
(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.”
În continuare, prin art. II al legii de aprobare se precizează că „ (1) Actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi.
(2) Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Cu privire la aceste texte, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1656 din 28 decembrie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori s-a reţinut „că Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 a intrat în vigoare pe data de 21 iunie 2010. Din forma iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, reiese faptul că creditorii aveau obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile ordonanţei de urgenţă. Termenul de 90 de zile menţionat s-a scurs până la data la care s-a dezbătut de către Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă nr. 50/2010. În acest timp, prevederile art. 95 şi-au epuizat efectele, obligaţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă trebuind să fie îndeplinite de către creditori. În aceste condiţii, textul ordonanţei de urgenţă a fost modificat de Camera decizională prin legea de aprobare. Prin urmare, dispoziţiile art. 95 din ordonanţa de urgenţă, astfel cum au fost modificate prin legea de aprobare, trebuie citite şi interpretate în coroborare cu dispoziţiile art. II alin. (1) din aceeaşi lege, care prevăd că “Actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi”.
Aşa fiind, modificările aduse art. 95 din ordonanţa de urgenţă nu pot opera, în ciuda exprimării defectuoase a textului de lege, decât de la data intrării în vigoare a Legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanţa de urgenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare şi ar opera retroactiv.
Mai mult, prevederile art. II alin. (2) din legea de aprobare care stipulează că “Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, trebuie interpretate ca impunând şi acordul de voinţă al consumatorului cu privire la notificarea mai sus menţionată, întrucât ordonanţa de urgenţă a fost adoptată în aplicarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, directivă care prevede în preambulul său, la pct. 9, că “O armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate un nivel ridicat şi echivalent de protecţie a intereselor lor şi pentru crearea unei veritabile pieţe interne”.
Prin urmare, prin art.95 din legea de aprobare au fost dezincriminate faptele contravenţionale prevăzute de art.35 lit.a), art.36 şi art.42 din OUG nr.50/2010, fapte săvârşite în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a ordonanţei şi data intrării în vigoare a Legii nr.288/2010.
Textele de lege reţinute în procesul-verbal de contravenţie sunt în vigoare în continuare, dar ele pot fi aplicate pentru viitor sau numai dacă ne aflăm în prezenţa unor acte adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a Legii nr.288/2010 sau a unor acte adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la aceeaşi dată (adică nesemnate în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010 şi pentru care nu a avut loc notificarea în sensul neacceptării în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr.288/2010).
În speţă, ne aflăm în prezenţa unor contracte de credit aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, pentru care consumatorii au notificat banca în sensul neacceptării actelor adiţionale propuse de bancă, în temeiul vechilor dispoziţii ale art.95 din OUG nr.50/2010.
În consecinţă, nu ne aflăm în cele două ipoteze prevăzute de art.II din Legea nr.288/2010, conform cărora actele adiţionale propuse de bancă îşi produc efectele, ipoteză în raport de care textele art.35 lit.a), art.36 şi art.42 ar fi putut fi în continuare incidente.
Cum faptele reţinute în sarcina intimatei privesc perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010 şi cea a intrării în vigoare a Legii nr.288/2010, rezultă că la data încheierii procesului-verbal de contravenţie faptele reţinute ca fiind săvârşite de BCR nu erau stabilite şi sancţionate prin OUG nr.50/2010, definiţia noţiunii de contravenţie fiind dată de art.1 din OG nr.2/2001: „Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului (…)”
Această interpretare apare ca o consecinţă a apariţiei Legii nr. 288/2010 care este o lege contravenţională mai favorabilă şi care se aplică retroactiv în virtutea art. 15 alin. 2 din Constituţia României ( Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.)
Din această perspectivă, abordarea primei instanţe şi motivarea cuprinsă în considerente este cea corectă, intrarea pe fondul cauzei şi analizarea altor condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de art.16 şi 17 din OG nr.2/2001 nemaifiind necesare.
Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”
Faţă de cele arătate mai sus, rezultă că acordarea cheltuielilor de judecată recurentei B.C.R, se justifică în temeiul art. 274 alin. l Cod procedură civilă, iar cuantumul acestora la instanţa de fond în sumă de 6.641,44 lei are un caracter rezonabil, fiind exprimate în sume de bani confirmate de actele justificative depuse la dosar.
Având în vedere cele expuse mai sus, potrivit dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul a fost calificat ca nefondat, astfel că a fost respins.
