divort fără copii

Deliberând asupra cauzei civile deduse judecăţii, constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de … sub numărul …, reclamantul T.C. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta R.D.I., desfacerea căsătoriei din culpa ambilor soţi şi revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei.
În fapt, reclamantul a arătat că lipsa de comunicare şi de preocupări comune a dus la deteriorarea iremediabilă a relaţiei de căsnicie.
În probaţiune, s-au depus înscrisuri.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată şi desfacerea căsătoriei din culpă comună, cu revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei.
Examinând cererea în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, instanţa urmează a o respinge ca nefondată pentru următoarele considerente:
Art.374 alin.3 C.civ. prevede că instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ, în cazul divorţului prin acordul acestora.
Obligaţia instanţei de a verifica consimţământul soţilor în cazul  unui divorţ prin acord este prevăzută şi de art. 930 N.C.P.C.
Procedura divorţului prin acordul soţilor prevede ca acest acord să fie verificat la termenul de judecată, în mod distinct faţă de verificarea ce se face la momentul depunerii cererii. Astfel, consimţământul părţilor trebuie să fie verificat atât în momentul formulării cererii în faţa instanţei, potrivit art. 929 alin. (3) N.C.P.C., cât şi la termenul de judecată.
În speţă, pârâta nu s-au prezentat personal în faţa instanţei la termenul de judecată, pentru ca instanţa să poată verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei, aşa cum prevede art. 930 alin. (1) N.C.P.C. Se reţine că această obligaţie ce revine instanţei se referă la reverificarea consimţământului liber şi neviciat al soţilor la acest moment procesual, respectiv primul termen de judecată, ceea ce impune prezenţa personală a acestora.
Un alt argument pentru obligativitatea prezenţei personale a părţilor în cazul divorţului prin acord este şi acela că, deşi legea prevede posibilitatea formulării acestei cereri printr-un mandatar comun cu procură specială autentică (art.929 alin. 1 C.p.c.), la termenul de judecată instanţa verifică dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei prin acord, de unde se desprinde concluzia că acest mandat este considerat de către legiuitor valabil doar pentru introducerea acţiunii, nu şi pentru exprimarea acordului de a divorţa prin procedura menţionată.
Instanţa reţine, de asemenea, că potrivit art. 374 alin. (2) C.civ., divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie, ceea ce înseamnă că reprezentantul legal al celui pus sub interdicţie nu poate să exprime acordul acestuia pentru a divorţa. Ţinând seama de faptul că în materia acţiunilor personale, cum este cazul divorţului, un reprezentant convenţional (în speţă, avocatul ales) nu are puteri de reprezentare mai largi decât un  reprezentant legal, ci doar cel mult egale cu ale acestuia, rezultă că acordul pentru desfacerea căsătoriei prin procedura în discuţie, exprimat de către un mandatar, cu atât mai mult nu poate suplini acordul dat personal de către parte, astfel că cererea de divorţ prin acord va fi respinsă ca nefondată, şi pe cale de consecinţă vor fi respinse ca nefondate şi cererile accesorii acesteia.