Curtea apreciază că adoptarea unei noi legislaţii poate genera un drept de proprietate protejat de art.1 din Protocolul nr.1, numai în condiţiile în care se urmează procedura instituită de actul normativ în cauză, în beneficiul persoanelor care satisfac condiţiile de restituire, iar nu atunci când se contestă aplicarea unei astfel de norme speciale.
Domeniu – drept civil. Drept de proprietate
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.717/3/2011 – DECIZIA CIVILĂ NR.2 A/08.01.2013)
Prin cererea formulată la data de 25.05.2010 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamanta D.M. (cunoscută şi sub numele D.M.) a chemat în judecată pe pârâtele P.M.B. prin P.G. şi S.C. C. S.A., solicitând să se dispună restituirea în natură a imobilului proprietatea sa din B., Calea R. nr.169, fost nr.199, sector 5, format din teren în suprafaţă de 377 m.p., din care 221 m.p. construcţii – corp A (parter şi subsol), corp B (subsol şi parter), corpurile D – E (subsol, parter şi etaj), plus terasă.
În motivarea cererii, după invocarea temeiului de drept al acţiunii, art.480 – 481 C.civ. şi art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a precizat că părinţii săi, I.S. şi P.S. au cumpărat prin act autentic de vânzare-cumpărare, la 09.11.1932, terenul şi construcţiile existente deja pe teren, după care au construit, pe baza autorizaţiilor de construcţie nr.132 R/1933 şi nr.197 R/1933, actualele corpuri, descrise mai sus.
Întregul imobil a devenit proprietatea reclamantei, conform actului dotal autentificat sub nr.187/9.11.1944 la grefa Tribunalului Ilfov – Secţia Notariat. Deşi soţul reclamantei, D.Ş., era ofiţer, imobilul a fost naţionalizat, fiind înscris în anexa la Decretul nr.92/1950, poziţia nr.2043, pe numele D.M. (M.).
În consecinţă, preluarea imobilului fiind una abuzivă, iar statul neavând un titlu valabil, lipsirea de proprietate s-a făcut în mod greşit.
Prin sentinţa civilă nr.7871/24.11.2010, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând incidente prevederile art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă, valoarea imobilului fiind de peste 500.000 lei.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr.717/3/2011 la 04.05.2011.
Pârâtele nu au formulat întâmpinare în cauză.
În speţă, s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr.890/04.05.2012, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta D.M. în contradictoriu cu pârâtele P.M.B. prin P.G. şi S.C. C. S.A., reţinând în considerente următoarele:
Prin Hotărârea nr.2873/15.09.1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995 au fost acordate despăgubiri în valoare de 125.465.680 lei reclamantei D.M. pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă din imobilul situat în B., Calea R. nr.169 (fost nr.199), sector 5, şi pentru cota parte de teren aferentă, fără a se lua în calcul spaţiile comerciale aflate la parterul imobilului (corp A şi B şi teren aferent de 299,52 m.p.).
Împotriva acestei hotărâri nu a fost formulată nicio cale de atac.
Pentru celelalte spaţii din imobilul menţionat, cu destinaţie de spaţii comerciale, reclamanta a formulat o nouă notificare în baza Legii nr.247/2005, notificare ce nu a fost soluţionată.
Prin prezenta acţiune, aşa cum a arătat şi instanţei la dezbaterile pe fond, dar şi în notele scrise, reclamanta nu a înţeles să solicite soluţionarea pe fond a notificării de către tribunal, ci a precizat că formulează o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Tribunalul, aplicând raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la speţa de faţă, expus în decizia nr.33/2008, obligatorie pentru instanţe, a reţinut că reclamantei îi este aplicabilă prima ipoteză, care exclude posibilitatea de a recurge la dreptul comun ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant, atâta vreme cât imobilul, nefiind înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, ar fi putut fi obţinut de persoana îndreptăţită în baza legii speciale.
Totodată, instanţa de fond a considerat că analiza eficienţei concrete şi practice a procedurii administrative a Legii nr.10/2001 pentru obţinerea imobilului în discuţie se impune atât prin prisma recursului în interesul legii menţionat, cât şi a art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art.21 alin.1 şi 2 din Constituţia României, care reglementează dreptul de acces la o instanţă în cadrul dreptului la un proces echitabil.
Raportat la aceste cerinţe, potrivit Legii nr.10/2001, persoana îndreptăţită poate sesiza instanţa în cazul respingerii sau nesoluţionării în termen a cererii de restituire în natură, conform art.26 alin.3.
Statul român a ales, în cadrul amplei marje de apreciere recunoscută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia restituirii bunurilor preluate anterior ratificării Convenţiei, să reglementeze în cadrul procedurilor reparatorii o procedură administrativă, iar faptul că reclamanta nu a atacat din culpa sa în termen dispoziţia primarului, prin care i se respingea notificarea, deşi ar fi avut la dispoziţie trei grade de jurisdicţie pentru a clarifica modalitatea în care unitatea administrativă a soluţionat notificarea sa, nu semnifică faptul că această procedură este ineficientă.
Analizând în concret caracterul efectiv al căii administrative prevăzute de Legea nr.10/2001, a constatat că o persoană care a utilizat această procedură nu mai poate exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., ceea ce este şi cazul reclamantei.
În ceea ce priveşte existenţa sau nu a unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantei, legat de dreptul la restituirea în natură a acestui imobil, tribunalul a subliniat că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.
În schimb, dacă statele membre aleg, după ce au ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr.1, să adopte o legislaţie cu caracter reparator, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că o astfel de legislaţie poate fi considerată ca şi cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art.1 din Protocolul nr.1 în favoarea persoanelor ce întrunesc condiţiile de restituire.
În speţă, reclamanta nu se poate prevala în procedura iniţiată pe baza dreptului comun de un bun actual, în sensul autonom al art.1 din Primul Protocol adiţional, respectiv de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să constate dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată şi care să constate acelaşi drept.
Legat de eventuala speranţă legitimă la restituirea în natură a bunului în cauză, tribunalul a reţinut că nu este întrunit standardul convenţional în speţă, şi anume existenţa unei baze suficiente în dreptul intern şi a unei jurisprudenţe bine stabile a instanţelor naţionale în afara cadrului legal prevăzut de Legea nr.10/2001, care să îi acorde reclamantei vocaţia la obţinerea unor măsuri reparatorii în măsura respectării condiţiilor de restituire reglementate de stat în baza amplei marje de apreciere recunoscută de Convenţie în materie.
În termen legal, a declarat apel reclamanta D.M., arătând că hotărârea este netemeinică şi nelegală.
În motivarea apelului, reclamanta a precizat că a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, restituirea în natură a imobilului proprietatea sa, compus din teren de 377 m.p. (din care 221 m.p. construcţii) şi construcţii grupate în 5 corpuri de clădire, acţiunea fiind întemeiată pe prevederile art.480 – 481 C.civ. şi art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În mod greşit, prima instanţă i-a respins cererea, făcând trimitere la decizia nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că reclamanta nu a înţeles să urmeze procedura prevăzută de Legea nr.10/2001. Astfel, aceasta nu avea nevoie de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care să i se recunoască, anterior introducerii prezentei acţiunii, dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece, practic, acest drept a fost recunoscut de însuşi deţinătorul bunului – Primăria Municipiului Bucureşti, care, prin Hotărârea nr.2873/15.09.1999 emisă în procedura Legii nr.112/1995, a acordat reclamantei despăgubiri pentru imobilul format din corp A şi B şi teren de 299,52 m.p. Suma dată cu titlu de despăgubiri certifică recunoaşterea dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului, dar, în acelaşi timp, rezultă din probele administrate şi din poziţia părţilor că reclamanta a fost despăgubită cu o sumă mult sub nivelul pieţei sau deloc pentru diferenţa de teren de la 377 m.p. la 299,52 m.p. şi pentru corpurile de clădire C,D şi E.
Pe de altă parte, scopul Legii nr.112/1995 era acela de a asigura chiriaşilor locuinţe, nicidecum de a dispune perpetuarea stăpânirii nelegitime de către stat a unor spaţii comerciale. Reclamanta nu avea nevoie de existenţa unui alt titlu de proprietate, după cum nici statul nu a preluat bunul în mod valabil în baza vreunui titlu, ci în mod abuziv.
În cauza Florescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că constatarea ilegalităţii preluării bunului de către stat şi absenţa titlului statului asupra acelui bun au ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului.
De altfel, aceeaşi concluzie rezultă şi din art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 şi, ca atare, nu se poate invoca lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să confirme dreptul de proprietate, nefiind vorba de un drept nou.
A mai menţionat apelanta că în mod greşit tribunalul a respins acţiunea, considerând că singura cale pe care aceasta o avea la dispoziţie era cea a Legii nr.10/2001, aplicând trunchiat principiul invocat – electa una via.
Acest act normativ permite, în conflictul dintre dispoziţiile legii speciale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să se constate prioritatea acordată celei din urmă, deoarece, în speţă, nu există niciun terţ cumpărător, bunul nefiind înstrăinat, nu este vorba de buna sau reaua credinţă a terţului, care să determine necesitatea acordării unor despăgubiri, nu s-a pierdut dreptul de proprietate, imobilul poate fi restituit în natură şi Fondul Proprietatea nu funcţionează, măsurile prin echivalent fiind iluzorii.
Apelanta a contestat şi reţinerea în considerentele hotărârii primei instanţe a stabilirii unei insecurităţi a raporturilor juridice, principiu care nu poate opera, întrucât imobilul în cauză nu a fost înstrăinat, ci doar închiriat.
A precizat că se poate, cel mult, vorbi de perpetuarea ingerinţei statului în dreptul de proprietate al reclamantei prin modificarea adusă Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, stabilindu-se măsuri reparatorii numai în echivalent, titluri de participare la Fondul Proprietatea, care nu pot fi valorificate timp de 10 ani de la data emiterii lor.
Apelanta a arătat şi că tribunalul a considerat în mod eronat că nu există conflict între dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi art.1 alin.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, text de lege ce face parte integrantă din dreptul intern odată cu adoptarea Legii nr.34/1994. Astfel, reclamanta se prevalează în acţiunea în revendicare de un „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, având un „bun actual”, a cărui proprietate nu a fost pierdută niciodată. Imobilul este închiriat de stat prin S.C. C. S.A. şi produce venituri de care cu greu statul înţelege să se lipsească.
A solicitat apelanta ca, în măsura în care s-ar constata către ea plata vreunei sume de bani cu titlu de despăgubire, aceasta total în neconcordanţă cu valoarea reală de piaţă a imobilului, potrivit deciziei Primăriei Municipiului Bucureşti pentru corpurile A şi B, cele fără etaj, este dispusă să restituie suma încasată actualizată.
La data de 27.09.2012, A.F.I., în calitate de succesoare în drepturi a S.C. C. S.A., în baza notificării nr.30265/28.05.2011, a protocolului de predare-primire înregistrat sub nr.32627/30.12.2011 şi a procesului verbal final înregistrat sub nr.11289/15.03.2012 coroborate cu H.C.G.M.B. nr.35/1997 şi nr.101/2001, aceasta din urmă modificată prin H.C.G.M.B. nr.174/2010 şi nr.322/2010, a solicitat să se ia act de calitatea sa procesuală pasivă în cauza de faţă.
Instanţa de apel a încuviinţat introducerea în cauză a pârâtei A.F.I., în calitate de succesoare în drepturi a pârâtei S.C. C. S.A.
Totodată, întrucât, la data de 13.09.2012, a decedat apelanta reclamantă D.M., pe baza probelor administrate – certificat naştere, certificat de căsătorie, sentinţa civilă nr.3651/28.09.1984 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin care s-a dispus rectificarea prenumelui mamei reclamantei V.L., în sensul de a se trece M. în loc de M., certificat de moştenitor legal nr.67/28.12.2012 emis de B.N.P. M.A. şi declaraţia autentificată sub nr.3943/21.11.2012 de acelaşi birou notarial, Curtea a dispus introducerea în cauză a reclamantei V.L., în calitate de succesoare a defunctei D.M..
În apel, intimatele nu au formulat întâmpinare. Nu au fost administrate nici probe noi.
Analizând sentinţa apelată prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi la dispoziţiile art.295 alin.1 C.proc.civ., Curtea reţine că instanţa de fond, având în vedere principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, s-a pronunţat asupra cererii în revendicare cu care instanţa a fost sesizată de reclamanta D.M., în temeiul dreptului comun, art.480 Cod civil.
Obiectul dedus judecăţii a privit revendicarea întregului imobil din B., Calea R. nr.169 (fost nr.199), sector 5, format din teren în suprafaţă de 377 m.p. şi construcţii, în suprafaţă de 221 m.p., grupate în 5 corpuri de clădire, A şi B (parter şi subsol), C, D şi E (subsol, parter şi etaj), deşi, anterior, reclamanta, în procedura Legii nr.112/1995, a obţinut o hotărâre de acordare măsuri reparatorii în valoare de 125.465.680 lei, despăgubiri acordate pentru imobilul format din construcţiile corp A şi B şi teren aferent în suprafaţă totală de 299,52 m.p., situat la aceeaşi adresă, hotărâre necontestată de către aceasta. Pentru spaţiile cu destinaţie comercială, cu dependinţele lor şi pivniţa, aflate la parterul imobilului din B., Calea R. nr.169, sector 5 şi terenul aferent acestuia, reclamanta D.M. a formulat notificare, în condiţiile art.21 din Legea nr.10/2001, ce nu a fost soluţionată până în prezent.
Reclamanta D.M. şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.480 şi urm. Cod civil, acestea reglementând o acţiune în revendicare, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acţiune personală imobiliară, supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, aşa cum reglementează Legea nr.10/2001. Natura juridică a acestor acţiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este acelaşi.
Deşi Legea nr.10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la dreptul comun, sens în care acţiunea în revendicare nu poate să devină inadmisibilă prin apariţia unor norme speciale de reparaţii. Exercitarea acţiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziţii speciale contrare dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate şi sancţionând încălcarea acestuia.
Decizia nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr.10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Din această perspectivă, Curtea are a cenzura soluţia instanţei de fond, apelată prin prezentul apel, şi constată că imobilul în litigiu cade sub incidenţa legii speciale, fiind un bun preluat de stat prin naţionalizare, că reclamanta nu a făcut dovada existenţei în patrimoniul său a unui „bun actual”, în lipsa soluţionării unei notificării în sensul Legii nr.10/2001 (refuzul de nesoluţionare nefăcând obiectul prezentei judecăţi) şi că soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului reclamantei garantat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context, Curtea are în vedere că, prin decizia în interesul legii nr.33/2008, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În cauza de faţă nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art.1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).
În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susţinut că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiţii contrare art.1 din Protocolul nr.1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetăţeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la „bunuri existente” şi că aceştia acţionau numai ca solicitanţi. În concluzie, „reclamanţii, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului”.
Reţinând, astfel, că prevederile Legii nr.10/2001 – pe care se întemeiază „speranţa legitimă” în sensul Convenţiei, care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantei şi al reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ – nu sunt contrare art.1 din Protocolul nr.1 şi că, în consecinţă, în absenţa unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamanta nu beneficiază de acest drept, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa tezei dispozitivului deciziei în interesul legii nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Nu se poate reţine în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară că actul de proprietate exhibat de reclamanta D.M. reprezintă titlul în baza căruia poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art.480 Cod civil, în raport cu actualul deţinător al imobilului revendicat, mai ales în situaţia în care calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparaţie.
În acest sens sunt şi considerentele deciziei nr.LIII din 04.06.2007 şi nr.XXXIII din 09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite.
Pentru a exista o protecţie a unui drept subiect al persoanei îndreptăţite în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie este necesar, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., să fie vorba de un „bun actual” al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în cauză nu se regăseşte o astfel de situaţie, iar adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici art.6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii este efectivă, iar, în speţă, este pentru că imobilul nu a fost înstrăinat de către stat.
În speţă, în mod corect a constatat tribunalul că reclamanta nu se poate prevala în procedura iniţiată pe baza dreptului comun de un „bun actual”, în sensul autonom al art.1 din Primul Protocol adiţional, respectiv de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să constate dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată şi care să constate acelaşi drept.
Legat de eventuala „speranţă legitimă” la restituirea în natură a bunului în cauză, tribunalul a reţinut că nu este întrunit standardul convenţional în speţă, şi anume existenţa unei baze suficiente în dreptul intern şi a unei jurisprudenţe bine stabile a instanţelor naţionale în afara cadrului legal prevăzut de Legea nr.10/2001, care să îi acorde reclamantei vocaţia la obţinerea unor măsuri reparatorii în măsura respectării condiţiilor de restituire reglementate de stat în baza amplei marje de apreciere recunoscută de Convenţie în materie.
Pe de altă parte, Curtea apreciază că, din moment ce reclamanta a susţinut că nu-i poate fi imputată lipsa de diligenţă în continuarea procedurii Legii nr.10/2001, aceasta, fundamentându-şi cererea de chemare în judecată pe prevederile art.480 C.civ., nu poate ulterior invoca în apărare incidenţa legii speciale.
Prin apelul declarat apelanta a menţionat şi că în mod greşit tribunalul a respins acţiunea, considerând că singura cale pe care aceasta o avea la dispoziţie era cea a Legii nr.10/2001, aplicând trunchiat principiul invocat – electa una via.
Curtea reţine că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art.18 lit.c), art.29], aşa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Or, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, astfel cum a reţinut şi tribunalul, analizând în concret caracterul efectiv al căii administrative prevăzute de Legea nr.10/2001, o persoană care a utilizat această procedură nu mai poate exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., ceea ce este şi cazul reclamantei.
A citat apelanta, în speţă, cauza Florescu împotriva României, susţinând că instanţa de contencios european a statuat că constatarea ilegalităţii preluării bunului de către stat şi absenţa titlului statului asupra acelui bun au ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului. De asemenea, a arătat că aceeaşi concluzie rezultă şi din art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 şi, ca atare, nu se poate invoca lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să confirme dreptul de proprietate, nefiind vorba de un drept nou.
Curtea constată că premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza menţionată nu se regăsesc în speţă, deoarece reclamanta D.M. a formulat o notificare în baza Legii nr.10/2001, pentru restituirea spaţiilor comerciale şi a terenului aferent din imobilul situat în B., Calea R. nr.169, fost nr.199, sector 5, aflate în proprietatea P.M.B., în prezent nesoluţionată, pentru ca, ulterior să introducă pe rolul instanţelor de judecată această acţiune de drept comun. În plus, în ceea ce o priveşte pe reclamanta D.M., se reţine că prin Hotărârea nr.2873/15.09.1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995 au fost acordate acesteia despăgubiri în valoare de 125.465.680 lei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă din imobilul situat în B., Calea R. nr.169 (fost nr.199), sector 5, şi pentru cota parte de teren aferentă, fără a se lua în calcul spaţiile comerciale aflate la parterul imobilului (corp A şi B şi terenul aferent de 299,52 m.p.).
În cauza Florescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, spre deosebire de cauza Păduraru, în cererea de faţă terţii – chiriaşi ai imobilului – au devenit proprietari (în temeiul Legii nr.112/1995) înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, ca şi în cauza Străin, reclamantul în speţă a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanţele constatând ilegalitatea confiscării, precum şi absenţa titlului din partea Statului. Aşadar, Curtea a observat că vânzarea bunului reclamantului, în baza Legii nr.112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate şi că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Totodată, cererea reclamantului depusă cu aplicarea Legii nr.10/2001, modificată de Legea nr.247/2005, a fost respinsă ca tardivă. Ca urmare, Curtea a considerat că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului său, combinat cu absenţa totală a despăgubirii de peste patru ani, l-a făcut să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
În aceste condiţii nu se impune o analiză comparativă a cauzelor arătate.
Apelanta a contestat, de asemenea, reţinerea în considerentele hotărârii primei instanţe a unei insecurităţi a raporturilor juridice, principiu care nu poate opera, în opinia sa, întrucât imobilul în cauză nu a fost înstrăinat, ci doar închiriat. A precizat că se poate, cel mult, vorbi de perpetuarea ingerinţei statului în dreptul de proprietate al reclamantei prin modificarea adusă Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, stabilindu-se măsuri reparatorii numai în echivalent, titluri de participare la Fondul Proprietatea, care nu pot fi valorificate timp de 10 ani de la data emiterii lor.
Curtea apreciază că adoptarea unei noi legislaţii poate genera un nou drept de proprietate, protejat de art.1 din Protocolul nr.1, numai în condiţiile în care se urmează procedura instituită de actul normativ în cauză, în beneficiul persoanelor care satisfac condiţiile de restituire, iar nu atunci când se contestă aplicare unei astfel de norme speciale.
Faţă de toate aceste considerente, reţinând, în limitele învestirii, că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie, Curtea urmează ca, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, să respingă apelul formulat de apelanta reclamantă D.M., a cărei succesoare este V.L., ca nefondat.
