Dreptul muncii :
Anularea deciziei de desfacere abuzivă a contractului individual de muncă – respingere acţiune ;
Art.81 alin.7 din Codul muncii
Prin sentinţa civilă 473/21 Februarie 2013 pronunţată în dosarul nr. 31…/3/2012 Tribunalul Călăraşi a respins acţiunea formulată de reclamanta II împotriva pârâtei SC CU SRL şi a obligat reclamanta către pârâtă la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia A VIII-A Conflicte De Muncă Şi Asigurări Sociale sub nr.31…/3/2012 reclamanta II a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC CU SRL ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de desfacere abuzivă a contractului individual de muncă nr.70../25.10.2010.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că i-a încetat abuziv contractul individual de muncă nr.70../25.10.2010 conform prevederilor nr.81 alin.”1” Codul Muncii privind Demisia, iar angajatorul nu a avut o politică privind protecţia socială a angajatului.
Menţionează reclamanta că între angajator şi angajat s-a născut un conflict de muncă încă din data de 02.12.2010 şi prin demersurile care au dus la cauza cererii de preaviz, angajatorul nu a oferit angajatului posibilitatea căutării unui loc de muncă prin transfer ori „protecţie socială”, în cauză fiind vorba despre o femeie de 49 de ani, văduvă şi fără copii.
În drept au fost invocate dispoziţiile deciziei nr.11/31.03.2001 a CSJ – SECŢIILE UNITE şi publicată în Monitorul Oficial partea a I nr.455/26.06.2003
În sprijinul cererii reclamanta a depus un set de înscrisuri în copie.
În cauză pârâta nu a depus întâmpinare,
Prin cererile depuse la dosar contestatoarea solicită a se stabili cărei instanţe îi aparţine competenţa soluţionării cauzei ,respectiv daca competenţa aparţine Judecătoriei,Tribunalului Bucureşti sau Tribunalului Călăraşi .
La data de 06.12.2012 instanţa a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, având în vedere că contestatoarea are domiciliul în judeţul Călăraşi .
Soluţionând cauza pe cale de excepţie Tribunalului Bucureşti Secţia A VIII-A Conflicte De Muncă Şi Asigurări Sociale, prin sentinţa civilă nr. 10850/ 06.12.2012 a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe contestatoarea II, cu domiciliul în Călăraşi, … , judeţul Călăraşi, în contradictoriu cu intimata SC CU SRL, cu sediul în Bucureşti, …, în favoarea Tribunalului Călăraşi .
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la data de …..2013.
Pârâta SC CU SRL a depus întâmpinare prin care solicită respingerea cererii formulată de reclamantă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive :
Pârâta învederează că susţinerile reclamantei conform cărora încetarea Contractului individual de muncă s-a realizat în mod abuziv sunt profund neîntemeiate, din moment ce, chiar reclamanta a solicitat aceasta prin cererea de demisie formulată, cerere ce a fost acceptată în conformitate cu prevederile imperative ale Codului Muncii, fiind respectate inclusiv prevederile art.81 alin.4 ale Codului Muncii privitoare la stabilirea termenului de preaviz.
Referitor la susţinerile reclamantei cu privire la faptul că nu s-a oferit acesteia posibilitatea contractării unui loc de muncă prin transfer consideră că întrucât nu există nici o cerere de transfer formulată de aceasta, şi mai mult decât atât, subscrisa nu avem sedii secundare în cadrul cărora aceasta să îşi poată desfăşura activitatea.
Totodată susţine că nu există nici o dispoziţie legală prin care să fie obligată la transferul acesteia, neexistând nici o prevedere legală în acest sens nici în Contractul individual de muncă încheiat cu reclamanta, nici în vreun Regulament de ordine interioară, nici în contractul colectiv de muncă la nivel naţional, nici în Codul muncii sau alte norme legale.
De asemenea, faptul că reclamanta este o femeie de 49 ani, văduvă şi fără copii nu are nici o consecinţă legală în cauza dedusă judecăţii, neexistând vreo normă de drept care să reglementeze o atare situaţie, măsurile sociale putându-se derula vis-a-vis de aceasta prin intermediul programelor de plasare a forţei de muncă derulate de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în sarcina persoanelor juridice de drept privat neexistând o atare obligaţie.
Analizând actele dosarului instanţa reţine următoarele :
În fapt, reclamanta a fost angajata pârâtei, în funcţia de operator confecţioner IND.ÎMBR, în baza contractului individual de muncă nr. 70../25.10.2010, iar la data de 10 iulie 2012 societatea pârâtă i-a desfăcut contractul individual de muncă în temeiul art.81 alin.1 din Codul muncii.
Tribunalul reţine că reclamanta la data de 26.06.2012 a formulat cerere de preaviz (fila 10) prin care a solicitat încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 26.06.2012.
Potrivit rezoluţiei administratorului societăţii pârâte s-a stabilit că perioada de preaviz se va derula începând cu data de 26.06.2012 şi până la data de 10.07.2012, perioadă în care salariata II îşi poate înceta CIM oricând doreşte iar angajatorul poate renunţa la acest termen de preaviz când reclamanta nu se mai prezintă la serviciu.
Tribunalul constată că în motivarea demisiei reclamanta a arătat că solicită încetarea contractului individual de muncă din vina angajatorului şi nu a instituţiei ori a angajatului.
Art.81 alin.7 din Codul muncii prevede că “Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv”
Or, din perspectiva acestor dispoziţii legale, decizia de desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei este una legală.
Tribunalul apreciază că manifestarea de voinţă a salariatului cu privire la încetarea, din iniţiativa sa a contractului individual de muncă este irevocabilă, retractarea fiind posibilă doar cu acordul expres sau implicit al angajatului.
În speţă, se constată că reclamanta II nu a revenit asupra demisiei sale astfel că aceasta şi-a produs efectele, încetarea contractului său individual de muncă nu s-a realizat în mod abuziv din partea angajatorului.
Instanţa constată neîntemeiată susţinerea reclamantei potrivit căreia pârâta nu i-a oferit posibilitatea contractării unui loc de muncă prin transfer deoarece aceasta nu a făcut dovada unei cereri în acest sens şi totodată reţine că nu există nici o dispoziţie legală prin care pârâta să fie obligată să-i asigure transferul fostului său salariat care şi-a dat demisia.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute în precedent, tribunalul va respinge acţiunea formulată de reclamanta II împotriva pârâtei SC CU SRL..
Referitor la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat, solicitate de pârâtă, instanţa apreciază că, cuantumul acestora este vădit disproporţionat în raport cu valoarea, complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat în cauză de acestea şi pe cale de consecinţă dispune reducerea acestora la suma de 500 lei.
Având în vedere că reclamanta a căzut în pretenţii în baza art.274 Cod pr.civ., o va oblige către pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.
