Emiterea deciziei de sancţionare, după expirarea termenului de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă a săvârşirii abaterii disciplinare, duce la constatarea nulităţii acesteia (art.268 alin.1 c…


Emiterea deciziei de sancţionare, după expirarea

termenului de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă

a săvârşirii abaterii disciplinare, duce la constatarea

nulităţii acesteia (art.268 alin.1 Codul muncii).

Decizia civilă nr.385/R/15.02.2008

Prin sentinţa civilă nr.1308 pronunţată la data de 18.10.2007 în dosarul nr.10398/3/LM/2007 de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta G. M. în contradictoriu cu pârâta SC Distrigaz Sud SA; s-a anulat decizia nr.64/21.02.2007 emisă de intimată şi s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia şi postul deţinut anterior emiterii deciziei; a fost obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu drepturi salariale indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi cuvenite reclamantei de la data emiterii deciziei până la reintegrarea efectivă; s-a dispus rectificarea carnetului de muncă în sensul drepturilor recunoscute prin hotărâre; au fost respinse ca neîntemeiate pretenţiile reclamantei  cu titlu de daune morale; s-a luat act că  nu se solicită cheltuieli de judecată reclamantei; s-a respins excepţia prescripţiei extinctive şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.64/21.02.2007 emisă de intimată s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă în baza art.61 lit.a Codul Muncii şi art.167 lit.j din Contractul colectiv de muncă, reţinându-se săvârşirea de abateri disciplinare constând în absentarea nemotivată de la serviciu în perioada 20-22.12.2006. S-a statuat că, potrivit art.268 Codul Muncii incident în cauză, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. S-a apreciat astfel, că în cauză, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei contestate, angajatorul avea cunoştinţă despre absentarea de la locul de muncă de către reclamantă, la data de 20.12.2006, existând o notă informativă întocmită la această dată, prin care Directorul Financiar-Juridic era sesizat de absenţa contestatoarei. În acest sens este şi conţinutul proceselor verbale încheiate în zilele de 21 şi 22.12.2006, ce constată deplasarea reprezentanţilor din conducerea angajatorului cu un membru de sindicat, deplasare în urma căreia s-a constatat absenţa reclamantei de la locul de muncă,  cât şi convocarea realizată în vederea cercetării disciplinare realizată la data de 18.01.2007. Mai mult, inclusiv pontajul pe luna decembrie 2006 este semnat de un reprezentant al angajatorului şi din acesta rezultă existenţa absenţelor nemotivate în zilele de 20-22.12.2006, punctajul fiind întocmit până la sfârşitul lunii decembrie 2006.

Instanţa de fond a înlăturat apărările intimatei din întâmpinare, în sensul că la data de 23.01.2007, conducerea societăţii a fost sesizată prin referatul nr.1/23.01.2007 de faptul că salariata a săvârşit abaterea disciplinară, deoarece anterior acestei date este neîndoielnic că angajatorul avea cunoştinţă de săvârşirea faptei imputate, astfel cum rezultă din înscrisurile sus menţionate. Faptul că referatul nr.1/23.01.2007 a fost întocmit la data respectivă nu determină calcularea termenului de 30 de zile de la această dată, în condiţiile în care, din materialul probator reiese că angajatorul, printr-un reprezentant al conducerii, luase cunoştinţă de săvârşirea abaterii anterior, fiind imputabil eventual directorilor compartimentului unde funcţiona contestatoarea că nu au comunicat existenţa faptei constatate conducerii angajatorului. De altfel, s-a considerat că referatul din 23.01.2007 s-a realizat în vederea efectuării unei noi cercetări prealabile pentru aceeaşi faptă, de o comisie numită în condiţii de legalitate, la această dată însă angajatorul avea cunoştinţă de fapta săvârşită.

În aceste condiţii, Tribunalul a constatat că angajatorul a emis decizia de sancţionare la data de 21.02.l2007, după expirarea termenului de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă a săvârşirii abaterii disciplinare, încălcându-se astfel dispoziţiile imperative ale art.268 alin.1 Codul Muncii, aspect avut în vedere la admiterea contestaţiei formulate, ca o consecinţă a nulităţii absolute a deciziei contestate. Deşi, acest aspect era suficient pentru constatarea nulităţii deciziei de sancţionare, după cum apreciază şi Tribunalul în motivarea sentinţei sale, acesta a analizat şi temeinicia măsurii dispuse şi a constatat şi netemeinicia deciziei contestate. S–a avut în vedere, în concret, conţinutul în date al condicii de prezenţă, momentul  în care contestatoarea a semnat procesul verbal în sensul prezenţei la serviciu în zilele de 20, 21 şi 22 decembrie 2006.

Mai mult, instanţa de fond a constatat că politica societăţii angajatoare faţă de salariaţii departamentului juridic, denotă intenţia de a o îndepărta pe contestatoare din funcţia şi postul deţinut prin orice mijloc, iar invocarea absenţelor nemotivate nu a fost decât o justificare a demersurilor conducerii în acest sens.

Astfel, tribunalul a reţinut că, în fapt, angajatorul a încercat înlăturarea petentei prin orice mijloc, motivele invocate în decizie fiind formale, contestatoarea dovedind netemeinicia acestora.

Raportat la dispoziţiile art.263 – 268 şi art.76-78 Codul Muncii, instanţa de fond a anulat decizia de concediere ca netemeinică şi nelegală, iar în temeiul art.78 Codul Muncii, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei netemeinice şi nelegale, obligând intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea. In baza art.78 al.2 Codul Muncii, s-a dispus reintegrarea în postul şi funcţia deţinută anterior concedierii.

Ca o consecinţă a acestor dispoziţii, în temeiul Decretului nr.92/1976, angajatorul a dispus rectificarea carnetului de muncă al reclamantei în sensul drepturilor recunoscute, prin hotărâre.

In ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamantă în cuantum de 25.000 EURO, instanţa de fond a constatat că acestea se acordă în condiţiile răspunderii patrimoniale, ca formă a răspunderii civile contractuale. In cauză s-a probat fapta ilicită, constând în concedierea nelegală şi netemeinică şi a vinovăţiei intimatei, dar nu s-a făcut dovada prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. S-a statuat că în concret, contestatoarea nu a dovedit existenţa unui prejudiciu moral ca urmare a concedierii, în această privinţă având sarcina probei, instanţa putând doar aprecia cuantumul daunelor morale în condiţiile în care prejudiciul este dovedit. Nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii patrimoniale, în temeiul art.269 Codul Muncii, instanţa a respins pretenţiile cu acest titlu, ca neîntemeiate.

În temeiul art.274 C.proc.civ., instanţa a luat act că reclamanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa a fost sesizată în sensul constatării nulităţii absolute a contractului individual de muncă şi în temeiul art.137 Cod pr.civilă, instanţa a soluţionat cu prioritate excepţia prescripţiei extinctive invocată de coontestatoare.

In acest sens, trebuie reţinut faptul că la data invocării acesteia contractul de muncă încetase ca urmare a deciziei de concediere, dar raportat la soluţia pronunţată pe acţiunea principală în sensul anulării deciziei de concediere, faţă de efectele nulităţii care vor desfiinţa cauza de încetare a contractului cu efect retroactiv, văzând şi dispoziţiile art.283 din lit.d Codul Muncii, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune invocat pe cale reconvenţională.

 Pe fondul cererii reconvenţionale intimata-reclamantă a invocat ca motiv de nulitate existenţa unei incompatibilităţi legale, dar, din probele administrate în cauză, s-a reţinut că la data încheierii raporturilor juridice de muncă, dată de la care au fost analizate condiţiile de validitate ale actului juridic a cărui nulitate s-a solicitat nu există o incompatibilitate legală pentru încheierea valabilă a unui contract individual de muncă.

Astfel, calitatea de avocat nu reprezintă o incompatibilitate pentru încheierea valabilă a unui contract de muncă, incompatibilitatea prevăzută de art.14 lit.a din Legea 51/1995 republicată, funcţionând în sens invers, în sensul că activitatea salarizată în cadrul altei profesii, are consecinţele juridice prevăzute de această lege.

Oricum, prin decizia nr.1391/31.05.2001 emisă de Baroul Bucureşti s-a dispus trecerea reclamantei-pârâte pe tabelul avocaţilor incompatibili, astfel încât incompatibilitatea invocată nu mai există, ulterior intervenind doar definitivarea în profesie ca urmare a vechimii într-o funcţie asimilată.

Faţă de aceste considerente instanţa de fond a respins cererea având ca obiect anularea contractului de muncă şi, în consecinţă, a respins şi cererea privind constatarea încetării de drept a contractului de muncă în condiţiile art.56 lit.c Codul Muncii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal intimata SC DGN Distrigaz Sud SA, criticând-o ca nelegală şi netemeinică. Încadrând criticile formulate în motivele de recurs prevăzute de  art.304 pct.5 şi 9 Cod pr.civilă, Curtea constată că recurenta susţine, în esenţă, că hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii care au provocat recurentei o vătămare, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului şi că a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză. Arată recurenta în dezvoltarea motivelor de recurs că prima instanţă investită fiind cu o contestaţie împotriva deciziei de sancţionare disciplinară emisă de recurentă, a constatat nulitatea absolută a deciziei în raport de data aplicării sancţiunii disciplinare, fără ca în prealabil să fi pus în discuţia părţilor acest incident procedural.

Acest aspect excede nejustificat principiului rolului activ al judecătorului consacrat de art.129 alin.4 Cod pr.civilă,  analiza nulităţii deciziei s-a realizat unilateral de instanţă, în condiţiile în care nu a fost menţionată de contestatoare prin cererea introductivă de instanţă, nici ulterior pe parcursul soluţionării cauzei.

Susţine totodată recurenta că instanţa de fond nu a înţeles să pună în discuţia părţilor pretinsa tardivitate a aplicării sancţiunii disciplinare reţinute în cuprinsul hotărârii, fiind privată practic de dreptul de a expune concluziile sale cu privire la aspectele legate de momentul aplicării sancţiunii disciplinare, neavând posibilitatea de a propune sau administra vreo probă în combaterea acestei excepţii.

Având în vedere natura juridică a termenului de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.1 Cod pr.civilă, respectiv acela de termen de prescripţie, erau incidente în cauză prevederile art.1838 şi art.1839 Cod civil, ce consacră renunţarea la prescripţie, renunţare ce poate fi expresă sau tacită. În speţă, apreciază recurenta, în condiţiile neinvocării în faţa primei instanţe a intervenţiei prescripţiei echivalează evident cu o renunţare la invocarea sa.

Pe fondul excepţiei susţine recurenta, prima instanţă trebuia să se raporteze ca dată a luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare la conţinutul Referatului nr.1/23.01.2007 al Direcţiei Financiar-Juridic, înscris ce prezintă relevanţă în calcularea termenului sus menţionat, fiind data luării la cunoştinţă de directorul general despre pretinsa abatere.

Referitor la netemeinicia deciziei, pretinde recurenta, prima instanţă a nesocotit conţinutul în date al sentinţei civile nr.327 din data de 20.06.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în soluţionarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr.1374/3/2007, sentinţă anexată cauzei, faţă de care prima instanţă nu a realizat nici o analiză. Ori, prin această hotărâre judecătorească a fost respinsă cererea contestatoarei de a i se plăti drepturile salariale, cuvenite pentru perioada 20-22 decembrie 2006, instanţa reţinând absentarea acesteia de la locul de muncă pentru intervalul menţionat.

S-a nesocotit totodată, că în speţă, abaterile disciplinare reţinute în sarcina contestatoarei au fost dovedite prin procesele verbale din data de 20.12.2006, respectiv 22.12.2006, procese verbale întocmite de salariaţi ai Serviciului Juridic-Contencios, Direcţia Resurse Umane şi un reprezentant al sindicatului, ce au constatat lipsa de la serviciu a contestatoarei şi de conţinutul adresei nr.3426/20.12.2006 a Serviciului Juridic-Contencios, ce consemnează absenţa din data de 20.11.2006. Aceste fapte susţine recurenta reprezintă abateri disciplinare în sensul art.263 Codul Muncii şi art.164 lit.g şi u din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii.

Nelegal pretinde recurenta s-a soluţionat şi cererea reconvenţională, neavându-se în vedere dispoziţiile art.14 lit.a din Legea nr.51/1995, raportat la incompatibilitatea stabilită prin lege cu privire la exercitarea altor activităţi retribuite de către consilierii juridici. Această incompatibilitate rezultă din  interpretarea coroborată a dispoziţiilor sus menţionate cu art.17 din Decretul nr.143/1955 privind organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice, a Legii nr.314/2003 privind organizarea şi funcţionarea profesiei de consilier juridic, ce stabileşte prin art.10 lit.a că exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu aceea de avocat.

Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.

Examinând sentinţa civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul formulat pentru aspectele vizând nulitatea hotărârii atacate, aspecte ce vor fi analizate cu prioritate şi vor fi înfăţişate în cuprinsul prezentei decizii.

Prima instanţă investită fiind cu o contestaţie împotriva deciziei de sancţionare emisă de recurentă, a constatat nulitatea absolută a deciziei în raport de data aplicării sancţiunii disciplinare, fără ca, în prealabil să fie pusă în discuţia părţilor acest incident procedural. În aceste condiţii, s-au încălcat principiile esenţiale ale procesului civil: al contradictorialităţii, oralităţii dezbaterilor, dreptului la apărare şi nemijlocirii, fără ca recurenta să poată formula concluzii referitoare la aspectul nulităţii absolute a deciziei contestate.

Se constată astfel că prin încălcarea principiilor esenţiale ale procesului civil, instanţa de fond a adus în mod grav atingere dreptului recurentei la un proces echitabil, suprimând practic dreptul de a participa în mod activ la soluţionarea pricinii şi de a-şi expune punctul de vedere cu privire la orice incident, în scopul aflării adevărului şi pronunţării unei sentinţe legale şi temeinice. Ori, în lumina principiilor încălcate şi înfăţişate mai sus, părţile au dreptul de a formula cereri, de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a litigiului.

Instanţa de fond nu a înţeles să pună în discuţia părţilor pretinsa tardivitate a aplicării sancţiunii disciplinare reţinute în cuprinsul hotărârii, fiind practic privată recurenta de dreptul de a expune concluziile sale cu privire la aspectele legate de momentul aplicării sancţiunii disciplinare, neavând posibilitatea de a propune sau administra vreo probă în combaterea acestei excepţii, fiind nevoită a ataca măsura dispusă abia în calea de atac, aspect ce contravine flagrant dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi încalcă grav principiul dreptului la apărare garantat de Constituţia României. Judecătorul, în calitatea de participant la procesul civil, se supune principiului contradictorialităţii, fiind nelegală astfel hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în raport de aspecte de fapt şi de drept invocate din oficiu, dar care nu au fost puse în discuţia părţilor, lipsind de efect principiul contradictorialităţii, încălcând dreptul la apărare al recurentului, aspect de natură a atrage nulitatea hotărârii atacate. Într-o atare situaţie, soluţia ce se impune este admiterea recursului potrivit art.312 alin.5 Cod pr.civilă, casarea sentinţei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, constatarea nulităţii sentinţei atacate pentru aspectele invocate, făcând de prisos cercetarea motivelor  de recurs.

Instanţa de recurs va avea în vedere la rejudecare aceste motive de recurs, cât şi apărările invocate în întâmpinarea depusă la instanţa de recurs şi le va analiza ca apărări de fond.

Tribunalul va verifica cu prioritate dacă subzistă aspectul nulităţii absolute a deciziei de sancţionare, în raport de data aplicării sancţiunii disciplinare, raportat la apărările ambelor părţi pe acest aspect şi în funcţie de soluţia pronunţată, va mai analiza sau nu temeinicia măsurii de sancţionare dispusă prin decizia contestată. Se va avea în vedere că, în concret, constatarea nulităţii deciziei de sancţionare pentru nerespectarea termenului de 30 de zile de aplicare a sancţiunii, face practic de prisos analiza temeiniciei măsurii de sancţionare reţinută prin decizia contestată.