Inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală  exercitată de angajator ulterior anulării deciziei de imputare emisă  funcţionarului public pentru recuperarea prejudiciului.


Inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală  exercitată de angajator ulterior anulării deciziei de imputare emisă  funcţionarului public pentru recuperarea prejudiciului.

           Sub aspectul dreptului material la acţiune sunt incidente dispoziţiile Legii nr.188/1999 care reglementează răspunderea civilă a funcţionarului public pentru restituirea sumelor ce i s-au acordat necuvenit şi care reglementează un termen de prescripţie de 3 ani de la data producerii pagubei – art. 84-85, pentru emiterea ordinului sau deciziei de imputare.
Legea nr.188/1999 instituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun cu privire la răspunderea civilă a funcţionarilor publici şi prin urmare, normele de drept comun cuprinse în codul civil, codul muncii sunt inaplicabile.
Fiind vorba de o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul funcţionarilor publici, nu există un drept de opţiune între aceste norme şi cele cu caracter general, care privesc angajarea răspunderii civile a oricărei persoane, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
În condiţiile în care s-a emis o Decizie de imputaţie care a făcut obiectul unei acţiuni în anulare, o acţiune de drept comun privind răspunderea funcţionarului public este inadmisibilă.

           Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 700/13 februarie  2015.

Prin sc. 1575/CA/22.10.2014 pronunţată de Tribunalul Hunedoara secţia a II a civilă de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII H. în contradictoriu cu pârâta O.E., având ca obiect pretenţii.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Casa Judeţeană de Pensii H.  solicitând anularea sentinţei civile atacate şi rejudecând cauza să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să fie respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, să fie admisă acţiunea formulată de reclamantă.
În motivarea recursului s-a arătat că sumei de 19.459 lei ce face obiectul prezentei cauze (creanţă bugetară) nu se aplică termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de decretul  167/1958 ci termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 131 al. 1 O.G. nr.92/2003 privind codul de procedură fiscală.
Susţine recurenta că această creanţă constituind venit la bugetul general consolidat, conform art. 1 al. 2 Cod de procedură fiscală, este o creanţă fiscală căreia i se aplică dispoziţiile art. 131 care instituie un termen de prescripţie de 5 ani.
Se invocă prevederile Legii nr.69/2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare şi se învederează că suma plătită pârâtei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit în baza sc. 2950/CA/2008, desfiinţată prin decizia 53/CA/2009, a fost suportată din bugetul asigurărilor sociale de stat, parte componentă a bugetului general consolidat.
Recurenta arată că dreptul de a cere executarea silită a acestei sume se raportează  la data pronunţării decizie 53/CA/14.01.2009 şi fiind un termen de 5 ani, acesta nu este împlinit la dat formulării acţiunii.
Recurenta susţine că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin emiterea Deciziei 161/24.10.2011, acesta constituind şi un act începător de executare, în sensul art. 16 lit. c DL nr.167/1958 şi că prescripţia extinctivă nu face parte din efectele actului juridic pentru ca sancţiunea nulităţii să intervină aspra întreruperii prescripţiei extinctive. Cu late cuvinte, se arată că, chiar dacă decizia 161/2011 a fost anulată ulterior pentru neîndeplinirea condiţiilor  de formă, pe fond fiind corect emisă, acest fapt nu are nicio relevanţă asupra întreruperii cursului prescripţiei.
Se mai susţine că prescripţia are rolul sancţionator asupra pasivităţii creditorului de a-şi realiza creanţa ori, decizia 161/2011 exprimă clar voinţa creditorului de a-şi pune în valoare dreptul său împotriva debitorului.
Se invocă prevederile art. 1870 şi 1869 din vechiul cod civil, art. 2539, 2537 pct. 2 şi 3  Noul Cod de procedură civilă şi susţine întreruperea prescripţiei prin decizia 161/2011, emisă în interiorul termenului de prescripţie şi anulată pentru lipsă de formă.
Recurenta invocă în susţinerea întreruperii şi suspendării termenului de prescripţie,prevederileart.16,17 DL 167/1958, art.1865, 1867, 1868,1869, 1870, 1871 şi următoarele Cod civil, art. 2525, 2537, 2538, 2539, 2541 Legea 287/2009, art. 405 indice 2 cod de procedură civilă, art. 708 Cod de procedură civilă.
În susţinerea recursului s-a invocat prevederile art. 20 Legea nr.554/2004, art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă, art. 466 şi următoarele, art. 480 şi următoarele Noul Cod de procedură civilă.
Intimata pârâtă O.E. a formulat întâmpinare la recurs solicitând   respingerea căii de atac  ca netemeinică şi nelegală.
Intimata apreciază că termenul de prescripţie este de 3 ani , conform DL nr.167/1958, că pretenţiile reclamantei nu reprezintă o creanţă fiscală ci una civilă şi că termenul de prescripţie nu a fost întrerupt prin emiterea deciziei de impunere nr. 161/2011, decizie anulată de instanţă. Apreciază că efectele nulităţii sunt aceleaşi şi unui act nul nu i se pot atribui efecte juridice.
Prin  răspunsul la întâmpinare, recurenta reia motivele din cererea de recurs.
În ceea ce priveşte calea de atac formulată, Curtea de Apel reţine că reclamanta a declarat recurs, cale de atac prevăzută de art.20 Legea nr.554/2004, deşi prima instanţă a menţionat în dispozitivul hotărârii calea de atac a apelului în 30 de zile de la comunicare.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art.457 al. 1 şi 2 Noul Cod de procedură civilă potrivit cărora hotărârea judecătorească  este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitiv şi menţiunea inexactă nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, prin urmare, în temeiul acestor dispoziţii se va reţine corect declarată calea de atac a recursului.
Din oficiu, în temeiul art. 489 al. 3 Noul Cod de procedură civilă, instanţa de recurs a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, analizând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel constată  că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei vizează soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la natura creanţei pretinsă de reclamantă, respectiv fiscală sau civilă.
Recurenta susţine caracterul fiscal al creanţei, invocând dispoziţiile Codului de procedură fiscală.
Se constată că obiectul acţiunii reclamantei îl reprezintă drepturi salariale încasate necuvenit în baza sc. 2950/CA/2008 pronunţată în dosar 4207/97/2008 al Tribunalului Hunedoara, desfiinţată prin decizia civilă 53/CA/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia şi raportat la natura juridică a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a normelor legale.
Astfel, în mod corect s-a reţinut că nu orice creanţă bugetară are caracter fiscal şi că  dispoziţiile art.1 alin. 2 şi 3, art. 16 şi art. 21 Cod procedură fiscală, creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, nu din raporturi de muncă, iar potrivit art.23 din acelaşi act normativ, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează, născându-se de la acelaşi moment şi dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.
Ceea ce este esenţial în definirea unei creanţe fiscale este existenţa raportului fiscal, aşa cum este reglementat de codul de procedură fiscală ori, sumele de bani reprezentând drepturi salariale între instituţia publică şi angajatul său – funcţionar public – nu se încadrează în acest raport, chiar dacă sumele achitate sunt din bugetul consolidat.
Sub aspectul dreptului material la acţiune sunt incidente dispoziţiile Legii nr.188/1999 care reglementează răspunderea civilă a funcţionarului public pentru restituirea sumelor ce i s-au acordat necuvenit şi care reglementează un termen de prescripţie de 3 ani de la data producerii pagubei – art. 84-85, pentru emiterea ordinului sau deciziei de imputare.
Legea nr.188/1999 instituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun cu privire la răspunderea civilă a funcţionarilor publici şi prin urmare, normele de drept comun cuprinse în codul civil, codul muncii sunt inaplicabile.
Fiind vorba de o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul funcţionarilor publici, nu există un drept de opţiune între aceste norme şi cele cu caracter general, care privesc angajarea răspunderii civile a oricărei persoane, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
În condiţiile în care s-a emis o Decizie de imputaţie care a făcut obiectul unei acţiuni în anulare, o acţiunea de drept comun privind răspunderea funcţionarului public este inadmisibilă motiv pentru care excepţia invocată din oficiu este întemeiată.
Urmare acestei concluzii, prescripţia dreptului la o acţiune de drept comun inadmisibilă, nu mai poate fi analizată, fiind lipsită de suport.
Pe de altă parte, strict teoretic, se constată că reţinerile primei instanţe cu referire la prescripţia dreptului la acţiune şi la actul juridic anulat irevocabil care este considerat că nu a fost niciodată încheiat, sunt corecte.
Pentru cele ce preced, în temeiul art.496 NCPC, a fost respins ca nefondat  recursul.