Prin sentinţa nr. 348 din data de 18 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 7892/101/2015, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul x, în contradictoriu cu pârâţii Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie Mehedinţi şi cererea de intervenţie în interesul reclamantului, formulată de Corpul Naţional al Poliţiştilor.
Împotriva sentinţei nr. 348 din data de 18 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 7892/101/2015 au declarat recurs reclamantul x şi intervenientul în numele altei persoane Corpul Naţional al Poliţiştilor.
În motivarea recursurilor, prin motive identice, recurentul reclamant x şi intervenientul în numele altei persoane Corpul Naţional al Poliţiştilor au susţinut că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi vădit nelegală.
În drept, recursurile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 4 şi 8 N.C.proc.civ.
În prezenta cauză, au formulat şi depus la dosarul cauzei întâmpinări la recursuri, recurentul intervenient şi recurentul reclamant, a formulat întâmpinare intimatul pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinţi şi intimatul pârât Ministerul Afacerilor Interne..
Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare şi note scrise.
Examinând recursurile, prin prisma motivelor formulate şi dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată următoarele:
Prin cererile de recurs, recurenţii au reprodus identic aspecte de fapt şi de drept invocate în acţiunea introductivă şi au susţinut că hotărârea este nelegală, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 4 şi 8 N.C.proc.civ.
În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 4 N.C.proc.civ. conform cu care „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”. Prin sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti” se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat, ceea ce nu este cazul în speţă.
În cazul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material.
În raport de criticile formulate, se impune analizarea soluţiei pronunţată de către instanţa de fond din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, dispoziţii legale indicate de recurenţi în cererile de recurs.
În speţă, reclamantul x a urmat în perioada anilor 1997 – 2001 cursurile Fundaţiei Române pentru Tineret „Decebal” din Băile Herculane, Facultatea de Drept, la forma de învăţământ zi, în profilul Ştiinţe Juridice, specializarea Drept şi a susţinut examenul de licenţă din sesiunea iulie 2001, conform diplomei de licenţă emisă la data de 26.11.2003 de Universitatea „Constantin Brâncuşi” Tg. Jiu.
Prin memoriul adresat Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mehedinţi la data de 21.10.2015, reclamantul a solicitat trecerea în corpul ofiţerilor, fără concurs.
La data susţinerii şi obţinerii licenţei, în anul 2001, reclamantul îşi desfăşura activitatea ca agent de poliţie. Reclamantul nu a valorificat dreptul subiectiv pretins încălcat, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 29/1990, invocând în 2015 dispoziţiile legale apreciate a-i fi favorabile.
Instanţa de fond, în analizarea excepţiei prescripţiei, a avut în vedere faptul că situaţia dobândită, aceea de absolvent cu studii superioare, există la momentul intentării acţiunii, conferindu-i generic posibilitatea de solicitare a drepturilor specifice acestei categorii pe toată durata de valabilitate a diplomei de licenţă. Pe acest aspect, nu s-au formulat critici, astfel că soluţia dată excepţiei, pentru considerentele reţinute de instanţa de fond, a intrat în puterea lucrului judecat, aspect care nu mai poate fi supus cenzurii instanţei de control judiciar.
Prin adresa nr. 498721/91536/19.11.2015 emisă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinţi, urmare a memoriului reclamantului nr. 498721/91536/2015, prin care a solicitat trecerea în corpul ofiţerilor fără participarea la concurs, invocând prevederile art. 9 alin. 2, art. 14 alin. 1, art. 72 alin. 2 şi art. 73 alin. 1 şi 7 din Legea nr. 360/2002 publicată în M.Of. nr. 440/24.06.2002, i s-au comunicat reclamantului următoarele: „Agenţii de poliţie care au absolvit studii superioare pot fi trecuţi în corpul ofiţerilor numai dacă participă şi sunt declaraţi admişi la concursurile de ocupare a posturilor vacante prevăzute cu funcţii de ofiţer, potrivit prevederilor art. 73 alin. 7 din Legea nr. 360/2002 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 9 din Ordinul nr. 665 din 28 noiembrie 2008 privind unele activităţi de management resurse umane în unităţile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
Nemulţumit de răspunsul primit, reclamantul s-a adresat M.A.I., cu cererea înregistrată la nr. 31479/20.10.2015, solicitarea formulată nefiind soluţionată favorabil, aşa cum rezultă din adresa nr. 234445/30.10.2015.
Reclamantul s-a adresat instanţei, susţinând că refuzul pârâţilor este nejustificat, fiind emis cu exces de putere, iar prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea.
Curtea constată că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, criticile recurenţilor circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ. fiind neîntemeiate.
În conformitate cu principiile care stau la baza interpretării normelor legale, aplicarea şi interpretarea unei legi trebuie să se facă având în vedere atât dispoziţiile actului normativ, cât şi corelarea prevederilor supuse interpretării cu întregul text al legii, precum şi coroborarea cu alte norme juridice din acelaşi domeniu.
La data de 23.08.2002 a intrat în vigoare Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, care, în dispoziţiile art. 14, încadrează poliţiştii în două categorii, în raport cu nivelul studiilor necesare, astfel: „Art. 14 – (1) Poliţiştii se încadrează în două categorii, definite în raport cu nivelul studiilor necesare, după cum urmează: a) categoria A – Corpul ofiţerilor de poliţie – cuprinde ofiţeri de poliţie cu studii superioare; b) categoria B – Corpul agenţilor de poliţie – cuprinde agenţi de poliţie cu studii liceale sau postliceale cu diplomă.
Potrivit art. 9 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 „Ofiţerii de poliţie pot proveni şi din rândul agenţilor de poliţie absolvenţi, cu diplomă sau licenţă, ai instituţiilor de învăţământ superior de lungă sau scurtă durată ale Ministerului de Interne sau ai altor instituţii de învăţământ superior cu profil corespunzător specialităţilor necesare poliţiei, stabilite prin ordin al ministrului de interne”.
Prin dispoziţiile art. 9 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 s-a prevăzut ca excepţie în raport de dispoziţiile art. 9 alin. 1, care constituie regula, posibilitatea, nu însă şi obligativitatea, ca ofiţerii de poliţie să provină şi din rândul agenţilor de poliţie absolvenţi, cu diplomă sau licenţă, ai instituţiilor de învăţământ superior de lungă sau scurtă durată ale Ministerului de Interne sau ai altor instituţii de învăţământ superior cu profil corespunzător specialităţilor necesare poliţiei, stabilite prin ordin al ministrului de interne.
În formă iniţială de la data intrării în vigoare, Legea nr. 360/2002 nu a prevăzut obligativitatea examenului sau concursului pentru trecerea poliţiştilor în categoria A, a corpului ofiţerilor de poliţie. Însă, potrivit art. 19 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 „Acordarea gradelor profesionale următoare în cadrul aceleiaşi categorii se face în ordinea ierarhică a gradelor, în raport cu nevoile şi posibilităţile existente, în limita numărului de posturi prevăzute cu gradele respective, aprobat de ministrul de interne”.
Deci, prin dispoziţiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 s-a prevăzut o limitare a acordării gradelor profesionale următoare în cadrul aceleiaşi categorii care se face în ordinea ierarhică a gradelor, în raport cu nevoile şi posibilităţile existente, în limita numărului de posturi prevăzute cu gradele respective, aprobat de ministrul de interne.
Existenţa studiilor superioare este o condiţie necesară, nu şi suficientă, pentru ca un agent de poliţie să fie încadrat în corpul ofiţerilor de poliţie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 9 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, expresia „pot proveni” presupune posibilitatea şi nicidecum obligaţia imperativă a Ministerului de a trece un agent de poliţie în rândul ofiţerilor, având în vedere factorii de natură financiară şi necesităţile impuse limitativ de funcţiile existente, corespunzător specialităţilor necesare poliţiei, stabilite prin ordin al ministrului de interne, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 19 alin. 1 din aceeaşi lege.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 89/2003 s-a prevăzut că ocuparea posturilor de ofiţer vacante se face prin concurs. Prin dispoziţiile art. 73 alin. 7 din Legea nr. 360/2002, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 83/2003, aprobată prin Legea nr. 101/2004, s-a stipulat dreptul agenţilor de poliţie care au absolvit studii superioare, de a participa la concursul pentru ocuparea posturilor de ofiţeri vacante, renunţându-se la textul iniţial.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 89/2003, reclamantul avea posibilitatea promovării în corpul ofiţerilor de poliţie cu studii superioare, doar ca urmare a promovării unui concurs.
De altfel, recurentul a menţionat chiar în cererea de recurs că a participat la două concursuri de încadrare în categoria A – Corpul ofiţerilor, ulterior datei de 14.10.2003, conform noii modificări a Legii nr. 360/2002 prin O.U.G. nr. 89/2003, dar a fost „Respins”
În perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002 şi data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 89/2003, deci în perioada 23.08.2002 – 14.10.2003, reclamantul ar fi avut posibilitatea să treacă în categoria corpului ofiţerilor de poliţie dacă erau îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: reclamantul să fie absolvent al unei instituţii de învăţământ superior cu profil corespunzător specialităţilor necesare poliţiei, să fi fost formulată de către reclamant o cerere pentru promovarea în corpul ofiţerilor de poliţie, să fi existat disponibilitatea angajatorului pentru trecerea reclamantului în corpul ofiţerilor de poliţie şi să fi existat posturile necesare şi îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 19 alin. 1 din Legea nr. 360/2002.
În speţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002 şi data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 89/2003, reclamantul a îndeplinit doar condiţia care atestă că este absolvent al unei instituţii de învăţământ superior, cu profil corespunzător specialităţilor necesare poliţiei.
Curtea, având în vedere dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 9 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi art. 73 alin. 7 din Legea nr. 360/2002, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 89/2003, aprobată prin Legea nr. 101/2004, potrivit cărora agenţii de poliţie care au absolvit studii superioare au dreptul de a participa la concursul pentru ocuparea posturilor de ofiţeri vacante, în condiţiile prezentei legi, constată că instanţa de fond, identificând şi aplicând în mod corect normele legale incidente în cauză, a conchis în sensul că absolvirea studiilor superioare nu reprezintă singura condiţie necesară pentru trecerea unui poliţist de la categoria B – corpul agenţilor de poliţie, la categoria A – corpul ofiţerilor de poliţie, fiind necesară şi promovarea unui examen organizat pentru ocuparea posturilor vacante de ofiţer de poliţie.
Încadrarea reclamantului, agent de poliţie, în categoria ofiţerilor de poliţie şi acordarea gradelor profesionale, raportat la cerinţele postului, nu se realizează în mod automat, fără îndeplinirea vreunei formalităţi, ci numai în baza unei cereri în acest sens, cu condiţia participării la concursul pentru ocuparea posturilor de ofiţeri vacante, în condiţiile legii, precum şi a promovării concursului.
În mod corect instanţa de fond a apreciat că recurentul reclamant nu poate beneficia de promovarea directă în corpul ofiţerilor de poliţie, având doar dreptul de a participa la examenul sau concursul organizat pentru ocuparea posturilor vacante de ofiţeri de poliţie, în condiţiile legii, absolvirea studiilor superioare nereprezentând, de iure, avansarea pe un post de ofiţer, ci doar o condiţie prealabilă şi necesară participării la concurs.
Criticile privind încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut în art. 16 din Constituţia României şi a principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenţie sunt nefondate, pentru că în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a conturat ideea că o distincţie este discriminatorie numai dacă aceasta nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În acest sens, sistemul de protecţie a drepturilor omului, instituit prin Convenţie, lasă la dispoziţia fiecărui stat o marjă de apreciere, atât în ceea ce priveşte procesul legislativ, cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a legii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferenţa de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situaţii analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă (Decizia din 26.09.2002, Duchez contra Franţei, Decizia din 06.12.2007, Beian contra României).
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că prevederile art. 14 din Convenţie nu au o existenţă independentă, având efect doar în relaţie cu drepturile şi libertăţile protejate de prevederile acesteia şi protocoalelor sale.
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a garanţiei instituite de art. 14 din Convenţie, conform unei jurisprudenţe constante, o diferenţă de tratament are natură discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Mai mult, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit (în acest sens, cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1.142, paragraful 42, şi Frette împotriva Franţei, Cererea nr. 36.515/97, paragraful 34, ECHR 2002-I).
Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţial unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Principiul egalităţii nu interzice reguli specifice în cazul unei diferenţe de situaţii.
Trebuie menţionată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1570 din 6 decembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 56 din 24 ianuarie 2012, în care s-au reţinut următoarele: „Dispoziţiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului nu cuprind norme juridice care să contravină principiului fundamental pretins încălcat. Astfel, acordarea gradelor profesionale următoare în cadrul aceleiaşi categorii se face, în mod firesc, în ordinea ierarhică a gradelor şi în limita numărului de posturi prevăzute cu gradele respective, aprobat de ministrul administraţiei şi internelor. Textul legal criticat nu conţine niciun element care să determine apariţia unei stări de discriminare, aplicându-se în mod identic tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. Totodată, accesul la gradul profesional următor constituie o caracteristică specifică funcţiei publice, acesta fiind acordat, fireşte, cu îndeplinirea cerinţelor legale reglementate în acest scop. Cât priveşte condiţia existenţei şi a nedepăşirii limitei numărului de posturi prevăzute cu gradele respective, aceasta nu are legătură cu principiul egalităţii în drepturi, ci ţine de organizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, atribuţie ce intră în sfera de competenţă exclusivă a ministrului administraţiei şi internelor, care va decide în funcţie de alocaţiile bugetare existente în materie de cheltuieli cu personalul.”
În speţă, textele legale se aplică în aceleaşi condiţii pentru toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie, fără a determina privilegii sau discriminări. Niciunul dintre elementele cauzei nu permite identificarea unui tratament discriminatoriu în sensul menţionat de recurenţi.
Trebuie menţionat faptul că practica instanţelor naţionale nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român. Faptul că alţi agenţi de poliţie ar fi obţinut în instanţe soluţii favorabile nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispoziţiilor legale în sensul dorit de reclamant, principiul constituţional al egalităţii în drepturi nefiind un temei pentru admiterea acţiunii de faţă.
Pe de altă parte, în cauza Beian contra României, în ceea ce priveşte încălcarea art. 14 din Convenţie, României i s-a imputat neîndeplinirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rolului său de regulator al conflictelor. Curtea europeană recunoaşte că aprecierea faptelor unei cauze de către o instanţă inferioară şi evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru părţi cu plângeri foarte asemănătoare. Această realitate nu încalcă în sine principiul securităţii raporturilor juridice.
De altfel, practica instanţei supreme a fost constantă în stabili că agenţii de poliţie nu pot beneficia de promovarea directă în corpul ofiţerilor de poliţie, având doar dreptul de a participa la examenul sau concursul organizat pentru ocuparea posturilor vacante de ofiţeri de poliţie, în condiţiile legii. (de ex. deciziile nr. 696/2000, nr. 4004/2008, nr. 2973/2008 pronunţate de Î.C.C.J., Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal)
În speţă, cererea de chemare în judecată vizează refuzul nejustificat al pârâţilor de a-i soluţiona favorabil memoriul formulat la 21.10.2015 pentru trecerea în corpul ofiţerilor, fără concurs, iar prin această acţiune se tinde la valorificarea unui drept subiectiv prevăzut de Legea nr. 360/2002 în forma sa iniţială, în interpretarea proprie a recurentului, dar după modificarea actului normativ, cu ignorarea cerinţelor impuse prin O.U.G. nr. 89/2003.
Curtea constată că refuzul pârâţilor nu constituie o exercitare abuzivă a acestui drept, fiind justificată de raţiunile menţionate, deci nu se poate vorbi de existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în sensul de „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”, aşa cum este definită această noţiune de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Curtea, constatând că în mod corect instanţa de fond a reţinut, în urma analizei circumstanţelor concrete ale cauzei, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de părţile litigante, că reclamantul nu avea dreptul, în raport cu prevederile legale în vigoare la data formulării cererii sale, de a fi încadrat în corpul ofiţerilor de poliţie, fără examen şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi, va înlătura toate criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ.
Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, sentinţa recurată fiind legală, iar neacceptarea motivelor avute în vedere de instanţa de fond nu poate constitui un temei legal pentru admiterea recursurilor.
Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursurile declarate de reclamantul x şi de intervenientul accesoriu Corpul Naţional al Poliţiştilor, ca nefondate.
Împotriva sentinţei nr. 348 din data de 18 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 7892/101/2015 au declarat recurs reclamantul x şi intervenientul în numele altei persoane Corpul Naţional al Poliţiştilor.
În motivarea recursurilor, prin motive identice, recurentul reclamant x şi intervenientul în numele altei persoane Corpul Naţional al Poliţiştilor au susţinut că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi vădit nelegală.
În drept, recursurile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 4 şi 8 N.C.proc.civ.
În prezenta cauză, au formulat şi depus la dosarul cauzei întâmpinări la recursuri, recurentul intervenient şi recurentul reclamant, a formulat întâmpinare intimatul pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinţi şi intimatul pârât Ministerul Afacerilor Interne..
Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare şi note scrise.
Examinând recursurile, prin prisma motivelor formulate şi dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată următoarele:
Prin cererile de recurs, recurenţii au reprodus identic aspecte de fapt şi de drept invocate în acţiunea introductivă şi au susţinut că hotărârea este nelegală, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 4 şi 8 N.C.proc.civ.
În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 4 N.C.proc.civ. conform cu care „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”. Prin sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti” se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat, ceea ce nu este cazul în speţă.
În cazul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material.
În raport de criticile formulate, se impune analizarea soluţiei pronunţată de către instanţa de fond din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, dispoziţii legale indicate de recurenţi în cererile de recurs.
În speţă, reclamantul x a urmat în perioada anilor 1997 – 2001 cursurile Fundaţiei Române pentru Tineret „Decebal” din Băile Herculane, Facultatea de Drept, la forma de învăţământ zi, în profilul Ştiinţe Juridice, specializarea Drept şi a susţinut examenul de licenţă din sesiunea iulie 2001, conform diplomei de licenţă emisă la data de 26.11.2003 de Universitatea „Constantin Brâncuşi” Tg. Jiu.
Prin memoriul adresat Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mehedinţi la data de 21.10.2015, reclamantul a solicitat trecerea în corpul ofiţerilor, fără concurs.
La data susţinerii şi obţinerii licenţei, în anul 2001, reclamantul îşi desfăşura activitatea ca agent de poliţie. Reclamantul nu a valorificat dreptul subiectiv pretins încălcat, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 29/1990, invocând în 2015 dispoziţiile legale apreciate a-i fi favorabile.
Instanţa de fond, în analizarea excepţiei prescripţiei, a avut în vedere faptul că situaţia dobândită, aceea de absolvent cu studii superioare, există la momentul intentării acţiunii, conferindu-i generic posibilitatea de solicitare a drepturilor specifice acestei categorii pe toată durata de valabilitate a diplomei de licenţă. Pe acest aspect, nu s-au formulat critici, astfel că soluţia dată excepţiei, pentru considerentele reţinute de instanţa de fond, a intrat în puterea lucrului judecat, aspect care nu mai poate fi supus cenzurii instanţei de control judiciar.
Prin adresa nr. 498721/91536/19.11.2015 emisă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinţi, urmare a memoriului reclamantului nr. 498721/91536/2015, prin care a solicitat trecerea în corpul ofiţerilor fără participarea la concurs, invocând prevederile art. 9 alin. 2, art. 14 alin. 1, art. 72 alin. 2 şi art. 73 alin. 1 şi 7 din Legea nr. 360/2002 publicată în M.Of. nr. 440/24.06.2002, i s-au comunicat reclamantului următoarele: „Agenţii de poliţie care au absolvit studii superioare pot fi trecuţi în corpul ofiţerilor numai dacă participă şi sunt declaraţi admişi la concursurile de ocupare a posturilor vacante prevăzute cu funcţii de ofiţer, potrivit prevederilor art. 73 alin. 7 din Legea nr. 360/2002 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 9 din Ordinul nr. 665 din 28 noiembrie 2008 privind unele activităţi de management resurse umane în unităţile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
Nemulţumit de răspunsul primit, reclamantul s-a adresat M.A.I., cu cererea înregistrată la nr. 31479/20.10.2015, solicitarea formulată nefiind soluţionată favorabil, aşa cum rezultă din adresa nr. 234445/30.10.2015.
Reclamantul s-a adresat instanţei, susţinând că refuzul pârâţilor este nejustificat, fiind emis cu exces de putere, iar prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea.
Curtea constată că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, criticile recurenţilor circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ. fiind neîntemeiate.
În conformitate cu principiile care stau la baza interpretării normelor legale, aplicarea şi interpretarea unei legi trebuie să se facă având în vedere atât dispoziţiile actului normativ, cât şi corelarea prevederilor supuse interpretării cu întregul text al legii, precum şi coroborarea cu alte norme juridice din acelaşi domeniu.
La data de 23.08.2002 a intrat în vigoare Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, care, în dispoziţiile art. 14, încadrează poliţiştii în două categorii, în raport cu nivelul studiilor necesare, astfel: „Art. 14 – (1) Poliţiştii se încadrează în două categorii, definite în raport cu nivelul studiilor necesare, după cum urmează: a) categoria A – Corpul ofiţerilor de poliţie – cuprinde ofiţeri de poliţie cu studii superioare; b) categoria B – Corpul agenţilor de poliţie – cuprinde agenţi de poliţie cu studii liceale sau postliceale cu diplomă.
Potrivit art. 9 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 „Ofiţerii de poliţie pot proveni şi din rândul agenţilor de poliţie absolvenţi, cu diplomă sau licenţă, ai instituţiilor de învăţământ superior de lungă sau scurtă durată ale Ministerului de Interne sau ai altor instituţii de învăţământ superior cu profil corespunzător specialităţilor necesare poliţiei, stabilite prin ordin al ministrului de interne”.
Prin dispoziţiile art. 9 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 s-a prevăzut ca excepţie în raport de dispoziţiile art. 9 alin. 1, care constituie regula, posibilitatea, nu însă şi obligativitatea, ca ofiţerii de poliţie să provină şi din rândul agenţilor de poliţie absolvenţi, cu diplomă sau licenţă, ai instituţiilor de învăţământ superior de lungă sau scurtă durată ale Ministerului de Interne sau ai altor instituţii de învăţământ superior cu profil corespunzător specialităţilor necesare poliţiei, stabilite prin ordin al ministrului de interne.
În formă iniţială de la data intrării în vigoare, Legea nr. 360/2002 nu a prevăzut obligativitatea examenului sau concursului pentru trecerea poliţiştilor în categoria A, a corpului ofiţerilor de poliţie. Însă, potrivit art. 19 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 „Acordarea gradelor profesionale următoare în cadrul aceleiaşi categorii se face în ordinea ierarhică a gradelor, în raport cu nevoile şi posibilităţile existente, în limita numărului de posturi prevăzute cu gradele respective, aprobat de ministrul de interne”.
Deci, prin dispoziţiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 s-a prevăzut o limitare a acordării gradelor profesionale următoare în cadrul aceleiaşi categorii care se face în ordinea ierarhică a gradelor, în raport cu nevoile şi posibilităţile existente, în limita numărului de posturi prevăzute cu gradele respective, aprobat de ministrul de interne.
Existenţa studiilor superioare este o condiţie necesară, nu şi suficientă, pentru ca un agent de poliţie să fie încadrat în corpul ofiţerilor de poliţie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 9 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, expresia „pot proveni” presupune posibilitatea şi nicidecum obligaţia imperativă a Ministerului de a trece un agent de poliţie în rândul ofiţerilor, având în vedere factorii de natură financiară şi necesităţile impuse limitativ de funcţiile existente, corespunzător specialităţilor necesare poliţiei, stabilite prin ordin al ministrului de interne, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 19 alin. 1 din aceeaşi lege.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 89/2003 s-a prevăzut că ocuparea posturilor de ofiţer vacante se face prin concurs. Prin dispoziţiile art. 73 alin. 7 din Legea nr. 360/2002, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 83/2003, aprobată prin Legea nr. 101/2004, s-a stipulat dreptul agenţilor de poliţie care au absolvit studii superioare, de a participa la concursul pentru ocuparea posturilor de ofiţeri vacante, renunţându-se la textul iniţial.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 89/2003, reclamantul avea posibilitatea promovării în corpul ofiţerilor de poliţie cu studii superioare, doar ca urmare a promovării unui concurs.
De altfel, recurentul a menţionat chiar în cererea de recurs că a participat la două concursuri de încadrare în categoria A – Corpul ofiţerilor, ulterior datei de 14.10.2003, conform noii modificări a Legii nr. 360/2002 prin O.U.G. nr. 89/2003, dar a fost „Respins”
În perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002 şi data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 89/2003, deci în perioada 23.08.2002 – 14.10.2003, reclamantul ar fi avut posibilitatea să treacă în categoria corpului ofiţerilor de poliţie dacă erau îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: reclamantul să fie absolvent al unei instituţii de învăţământ superior cu profil corespunzător specialităţilor necesare poliţiei, să fi fost formulată de către reclamant o cerere pentru promovarea în corpul ofiţerilor de poliţie, să fi existat disponibilitatea angajatorului pentru trecerea reclamantului în corpul ofiţerilor de poliţie şi să fi existat posturile necesare şi îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 19 alin. 1 din Legea nr. 360/2002.
În speţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002 şi data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 89/2003, reclamantul a îndeplinit doar condiţia care atestă că este absolvent al unei instituţii de învăţământ superior, cu profil corespunzător specialităţilor necesare poliţiei.
Curtea, având în vedere dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 9 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi art. 73 alin. 7 din Legea nr. 360/2002, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 89/2003, aprobată prin Legea nr. 101/2004, potrivit cărora agenţii de poliţie care au absolvit studii superioare au dreptul de a participa la concursul pentru ocuparea posturilor de ofiţeri vacante, în condiţiile prezentei legi, constată că instanţa de fond, identificând şi aplicând în mod corect normele legale incidente în cauză, a conchis în sensul că absolvirea studiilor superioare nu reprezintă singura condiţie necesară pentru trecerea unui poliţist de la categoria B – corpul agenţilor de poliţie, la categoria A – corpul ofiţerilor de poliţie, fiind necesară şi promovarea unui examen organizat pentru ocuparea posturilor vacante de ofiţer de poliţie.
Încadrarea reclamantului, agent de poliţie, în categoria ofiţerilor de poliţie şi acordarea gradelor profesionale, raportat la cerinţele postului, nu se realizează în mod automat, fără îndeplinirea vreunei formalităţi, ci numai în baza unei cereri în acest sens, cu condiţia participării la concursul pentru ocuparea posturilor de ofiţeri vacante, în condiţiile legii, precum şi a promovării concursului.
În mod corect instanţa de fond a apreciat că recurentul reclamant nu poate beneficia de promovarea directă în corpul ofiţerilor de poliţie, având doar dreptul de a participa la examenul sau concursul organizat pentru ocuparea posturilor vacante de ofiţeri de poliţie, în condiţiile legii, absolvirea studiilor superioare nereprezentând, de iure, avansarea pe un post de ofiţer, ci doar o condiţie prealabilă şi necesară participării la concurs.
Criticile privind încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut în art. 16 din Constituţia României şi a principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenţie sunt nefondate, pentru că în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a conturat ideea că o distincţie este discriminatorie numai dacă aceasta nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În acest sens, sistemul de protecţie a drepturilor omului, instituit prin Convenţie, lasă la dispoziţia fiecărui stat o marjă de apreciere, atât în ceea ce priveşte procesul legislativ, cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a legii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferenţa de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situaţii analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă (Decizia din 26.09.2002, Duchez contra Franţei, Decizia din 06.12.2007, Beian contra României).
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că prevederile art. 14 din Convenţie nu au o existenţă independentă, având efect doar în relaţie cu drepturile şi libertăţile protejate de prevederile acesteia şi protocoalelor sale.
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a garanţiei instituite de art. 14 din Convenţie, conform unei jurisprudenţe constante, o diferenţă de tratament are natură discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Mai mult, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit (în acest sens, cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1.142, paragraful 42, şi Frette împotriva Franţei, Cererea nr. 36.515/97, paragraful 34, ECHR 2002-I).
Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţial unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Principiul egalităţii nu interzice reguli specifice în cazul unei diferenţe de situaţii.
Trebuie menţionată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1570 din 6 decembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 56 din 24 ianuarie 2012, în care s-au reţinut următoarele: „Dispoziţiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului nu cuprind norme juridice care să contravină principiului fundamental pretins încălcat. Astfel, acordarea gradelor profesionale următoare în cadrul aceleiaşi categorii se face, în mod firesc, în ordinea ierarhică a gradelor şi în limita numărului de posturi prevăzute cu gradele respective, aprobat de ministrul administraţiei şi internelor. Textul legal criticat nu conţine niciun element care să determine apariţia unei stări de discriminare, aplicându-se în mod identic tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. Totodată, accesul la gradul profesional următor constituie o caracteristică specifică funcţiei publice, acesta fiind acordat, fireşte, cu îndeplinirea cerinţelor legale reglementate în acest scop. Cât priveşte condiţia existenţei şi a nedepăşirii limitei numărului de posturi prevăzute cu gradele respective, aceasta nu are legătură cu principiul egalităţii în drepturi, ci ţine de organizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, atribuţie ce intră în sfera de competenţă exclusivă a ministrului administraţiei şi internelor, care va decide în funcţie de alocaţiile bugetare existente în materie de cheltuieli cu personalul.”
În speţă, textele legale se aplică în aceleaşi condiţii pentru toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie, fără a determina privilegii sau discriminări. Niciunul dintre elementele cauzei nu permite identificarea unui tratament discriminatoriu în sensul menţionat de recurenţi.
Trebuie menţionat faptul că practica instanţelor naţionale nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român. Faptul că alţi agenţi de poliţie ar fi obţinut în instanţe soluţii favorabile nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispoziţiilor legale în sensul dorit de reclamant, principiul constituţional al egalităţii în drepturi nefiind un temei pentru admiterea acţiunii de faţă.
Pe de altă parte, în cauza Beian contra României, în ceea ce priveşte încălcarea art. 14 din Convenţie, României i s-a imputat neîndeplinirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rolului său de regulator al conflictelor. Curtea europeană recunoaşte că aprecierea faptelor unei cauze de către o instanţă inferioară şi evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru părţi cu plângeri foarte asemănătoare. Această realitate nu încalcă în sine principiul securităţii raporturilor juridice.
De altfel, practica instanţei supreme a fost constantă în stabili că agenţii de poliţie nu pot beneficia de promovarea directă în corpul ofiţerilor de poliţie, având doar dreptul de a participa la examenul sau concursul organizat pentru ocuparea posturilor vacante de ofiţeri de poliţie, în condiţiile legii. (de ex. deciziile nr. 696/2000, nr. 4004/2008, nr. 2973/2008 pronunţate de Î.C.C.J., Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal)
În speţă, cererea de chemare în judecată vizează refuzul nejustificat al pârâţilor de a-i soluţiona favorabil memoriul formulat la 21.10.2015 pentru trecerea în corpul ofiţerilor, fără concurs, iar prin această acţiune se tinde la valorificarea unui drept subiectiv prevăzut de Legea nr. 360/2002 în forma sa iniţială, în interpretarea proprie a recurentului, dar după modificarea actului normativ, cu ignorarea cerinţelor impuse prin O.U.G. nr. 89/2003.
Curtea constată că refuzul pârâţilor nu constituie o exercitare abuzivă a acestui drept, fiind justificată de raţiunile menţionate, deci nu se poate vorbi de existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în sensul de „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”, aşa cum este definită această noţiune de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Curtea, constatând că în mod corect instanţa de fond a reţinut, în urma analizei circumstanţelor concrete ale cauzei, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de părţile litigante, că reclamantul nu avea dreptul, în raport cu prevederile legale în vigoare la data formulării cererii sale, de a fi încadrat în corpul ofiţerilor de poliţie, fără examen şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi, va înlătura toate criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ.
Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, sentinţa recurată fiind legală, iar neacceptarea motivelor avute în vedere de instanţa de fond nu poate constitui un temei legal pentru admiterea recursurilor.
Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursurile declarate de reclamantul x şi de intervenientul accesoriu Corpul Naţional al Poliţiştilor, ca nefondate.
