Incheierea prin care secţia comercială a tribunalului a dispus înaintarea cauzei preşedintelui instanţei, în scopul repartizării sale la una din secţiile civile, nu constituie o hotărâre de declinare a competenţei, în sensul prevederilor art. 158-160 din Codul de procedură civilă.
O asemenea măsură reprezintă doar o hotărâre dată de instanţă în cursul judecăţii, potrivit art. 255 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Neavând loc nici suspendarea cursului judecăţii, fiind numai o încheiere premergătoare, nu poate fi atacată separat, ci numai odată cu fondul, recursul promovat împotriva sa fiind inadmisibil.
(Decizia nr. 961 din 20 iunie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin cererea înregistrată la 24.09.2001 la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, reclamanta S.C. “A.” A.B. l-a chemat în judecată pe pârâtul L.N.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea parţială a acordului pentru modificarea colaborării, încheiat între părţi la 17.10.2000, în ceea ce priveşte paragrafele 2 – 7 ale acestuia, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 13151, pronunţată la 12.11.2001, în Dosarul 15.623/2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, unde s-a constituit Dosarul cu numărul 763/2002.
Prin încheierea din 20.02.2002, dată în Dosarul 763/2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a admis cererea formulată de către pârât, în sensul trimiterii cauzei la un complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă, dispunând înaintarea dosarului la conducerea Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării cauzei la o secţie civilă.
împotriva acestei încheieri, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea dosarului cauzei la Secţia comercială a Tribunalului Bucureşti spre legală şi competentă soluţionare.
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat şi excepţia inadmisibilităţii recursului.
Analizând actele şi lucrările dosarului cauzei, Curtea a reţinut că excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de către intimatul-pârât, este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Obiectul recursului declarat îl constituie încheierea din 20.02.2002 a Secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 763/2002, prin care s-a dispus înaintarea dosarului la conducerea tribunalului “în vederea repartizării cauzei la o secţie civilă.”
în drept, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii în raport cu dispoziţiile art. 158- 160 şi 255 din Codul de procedură civilă, adică dispoziţiile legale care se referă la declinarea de competenţă, considerând că încheierea recurată are natura juridică a unei hotărâri de declinare a competenţei.
în realitate, încheierea recurată nu este o hotărâre de declinare a competenţei, iar recurenta confundă instituţia competenţei materiale a instanţei cu transferul cauzei între secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe.
Competenţa materială se raportează la instanţa judecătorească sau la un alt organ cu activitate jurisdicţională, iar nu la judecători, la completul de judecată sau la secţia unei instanţe.
De aceea, dispoziţiile din Codul de procedură civilă, invocate de recurentă în susţinerea recursului, nu sunt aplicabile în speţă, deoarece se referă la soluţionarea excepţiei de necompetenţă a instanţei în raport cu o altă instanţă sau organ cu activitate jurisdicţională, altfel spus, reglementează procedura transferului cauzei de la o instanţă la altă instanţă sau la un alt organ cu activitate jurisdicţională.
în schimb, transferul cauzei de la un complet la altul sau de la o secţie la alta se face în baza unei proceduri administrative prevăzute în regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea compartimentelor auxiliare ale instanţelor judecătoreşti.
Astfel, dacă un complet de judecată sau o secţie consideră că pricina trebuie rezolvată de un alt complet sau de altă secţie a aceleiaşi instanţe, va lua act de această împrejurare printr-o încheiere, iar transferul dosarului de la un complet la altul sau de la o secţie la alta se face de către preşedintele instanţei, care, printre alte atribuţii, o are şi pe aceea de a stabili completul de judecată.
Prin urmare, încheierea recurată nu este o hotărâre de declinare a competenţei pentru a urma regimul juridic şi procedura prevăzută de art. 158-160_din Codul de procedură civilă, astfel cum susţine recurenta.
în discuţie fiind doar problema repartizării cauzei între secţiile aceluiaşi tribunal, în mod corect s-a dispus înaintarea dosarului preşedintelui tribunalului pentru a repartiza dosarul unei secţii civile, deoarece acesta are, potrivit Regulamentului, atribuţii privind stabilirea completelor şi repartizarea pricinilor între secţii.
Pe de o parte, art. 158 alin. 3 din nu este aplicabil, deoarece cuprinde dispoziţii speciale referitoare doar la hotărârea prin care se declină competenţa, iar pe de altă parte, din cuprinsul art. 255 alin. 2 din Codul de procedură civilă rezultă că încheierea prin care se înaintează dosarul preşedintelui instanţei pentru a-l repartiza altei secţii este doar o încheiere “dată de instanţă în cursul judecăţii” şi care, în lipsa unui text expres, nu poate fi atacată separat, ci doar odată cu fondul, fiind o încheiere premergătoare.
Faţă de considerentele arătate, reţinând că excepţia este întemeiată, Curtea a respins recursul ca inadmisibil.
