Înţelesul noţiunii de „bun” în accepţiunea art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Principiul protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor cu privire la un anumit nivel al protecţiei şi securităţii.
Decizia nr. 29/12.12.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie se aplică doar pentru bunurile unei persoane. Astfel, veniturile viitoare nu pot fi considerate „bunuri”, cu excepţia cazului în care dreptul a fost deja câştigat şi este sigur că va fi plătit (Koivusaari şi alţii c.Finlandei, decizia din 23 februarie 2010, nr.206), toate acestea, în anumite circumstanţe, o „speranţă legitimă” de a obţine un „bun” poate beneficia, de asemenea, de protecţia art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat în jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c.Slovaciei [MC], par.52).
(Decizia civilă nr. 1434/01.06.2012)
Prin cererea înregistrată sub nr.2865/104/2010 la Tribunalul O., reclamanta C.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii O. ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr.69789/20.08.2010 privind recalcularea pensiei de serviciu şi obligarea la plata pensiei cuvenite în temeiul deciziei nr.69789/16.02.2009, începând cu data de 01.09.2010.
Motivându-şi cererea în fapt, reclamanta a adus următoarele argumente:
– pensia de serviciu a fost acordată în temeiul unei legi a statului român, iar dispoziţiile referitoare la pensia de serviciu nu au fost nici în prezent abrogate;
– Legea nr.119/2010 nu respectă pactele şi tratatele la care România este parte, ignorând art.10 alin.2 din Constituţia României chiar dacă a fost supusă controlului de constituţionalitate care s-a şi pronunţat prin decizia nr.873/2010;
– pensia reprezintă un drept câştigat, un drept patrimonial şi nu ar putea fi diminuată deoarece s-ar încălca art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi dreptul persoanelor în vârstă la un trai decent;
– prin diminuare s-a realizat o discriminare, dar şi încălcarea principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art.15 alin.2 din Constituţia României, însăşi Curtea Constituţională fiind aceea care a decis ca:
– „deşi prin noua lege se reglementează un nou mod de calcul şi stabilire a pensiilor militare de stat, evident, acest nou mod de calcul se poate aplica doar pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a noii legi” – decizia nr.4612/2002;
– „noile reglementări nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv în privinţa pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării în vigoare” – decizia nr.374/2005;
– pensia de serviciu a fost instituită tocmai pentru a fi o compensaţie pentru personalul auxiliar din justiţie cărora prin lege li s-a instituit incompatibilităţi şi interdicţii severe;
– o serie de cauze din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului întăresc ideea ca diminuarea pensiei prin recalcularea pensiei de serviciu are ca efect încălcarea dreptului de proprietate, respectiv: cauza Buchen c. Cehia, cauza Pravednaya c. Rusia, cauza Muller c.Austria.
În drept, s-au invocat art.87 din Legea nr.19/2000 şi Legea nr.567/2004.
În dovedirea susţinerilor sale reclamanta a depus în copie decizia contestată şi decizia prin care i s-a stabilit pensia de serviciu.
Legal citată pârâta Casa Judeţeană de Pensii O. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei reclamantei ca nefondată.
În motivare pârâta a arătat că reclamantei i s-a recalculat pensia de serviciu în conformitate cu Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor precum şi a H.G. nr.737/2010 privind metodologia de aplicare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute de art.1 lit.c) – h) din Legea nr.119/2010.
Reclamanta a beneficiat de pensie de serviciu în temeiul art.68 alin.11, iar în urma recalculării i s-a reţinut un stagiu de cotizare realizat de 34 ani, 8 luni, iar punctajul mediu anual de 1,02057 care înmulţit cu valoarea punctului de pensie de 732,80 lei a condus la cuantumul pensiei recalculate de 1.016 lei, plata drepturilor urmând a se face începând cu data de 1.09.2010.
Pârâta a precizat că la determinarea punctajului s-au utilizat salariile şi sporurile cu caracter permanent, dovedite cu carnetul de muncă şi adeverinţe emise conform legii.
A susţinut pârâta ca prin decizia nr.871/2010 Curtea Constituţională a statuat asupra conformităţii măsurilor dispuse cu Constituţia României, dar şi cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa nr.201 din 1 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul O. – Secţia civilă a fost admisă contestaţia formulată de reclamanta C.F. şi s-a dispus anularea deciziei nr.69789/20.08.2010 şi a fost obligată pârâta la plata pensiei de serviciu stabilită prin decizia nr.69789/16.02.2009, începând cu data de 1.09.2010.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost grefier în cadrul Judecătoriei S. şi prin decizia nr.69789/16.02.2009 i s-a stabilit pensia de serviciu în sumă de 2.435 lei, iar în urma recalculării i s-a stabilit o pensie de 1.016 lei.
Tribunalul a mai reţinut că pensiile în plată (stabilite prin acte administrative, potrivit actelor normative în vigoare), în momentul emiterii deciziei de pensionare, sunt considerate „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că diminuarea lor trebuie făcută cu respectarea garanţiilor acestei convenţii.
Consiliul legislativ a ajuns la concluzia că în ce priveşte soluţia privind recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale cuvenite sau aflate în plată, aceasta nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivităţii legii prev. de art.15 alin.2 din Constituţia României, conform căruia „legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile” (Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra acestui aspect).
Prin Protocolul nr.1 la CEDO s-a prevăzut ca „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţii prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
În alin.2 al aceleiaşi dispoziţii se arată că „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau amenzilor”.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată (cauza Büchen contra Cehiei din 2002).
Reclamanta a avut prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr.119/2010, un bun actual în accepţiunea Convenţiei, ce i-a fost înlăturat printr-o ingerinţă din partea statului.
Pentru a verifica dacă desfiinţarea pensiei de serviciu de care beneficia reclamantul corespunde limitărilor prevăzute de Convenţie, judecătorul cauzei are în vedere următoarele aspecte:
a) –ingerinţa să fie prevăzută de lege, condiţie satisfăcută în cauză întrucât desfiinţarea pensiei de serviciu s-a realizat printr-un act normativ de forţa legii, lege rezultată ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern în faţa Parlamentului.
b) –să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de a desfiinţa pensia de serviciu ori sub acest aspect Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii nr.119/2010 că „se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi în anul 2010” datorită evoluţiei crizei economice în anul 2009 şi extinderea acesteia în cursul anului 2010 precum şi acordarea de împrumut cu organismele financiare internaţionale.
c) să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru utilizarea lui.
Această cerinţă nu a fost respectată de stat deoarece Guvernul a procedat la diminuarea intempestivă a pensiei de serviciu a reclamantei cu peste 50%.
Faţă de considerentele pe larg expuse, tribunal a constatat că reclamantei i s-au încălcat drepturi ocrotite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii O., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
– prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală prin aceea că, nu a luat în considerare faptul că pensia stabilită în favoarea intimatei-reclamante are două componente, respectiv una contributivă cu privire la care statul nu poate interveni şi una necontributivă, cu privire la care statul are o marjă largă de apreciere şi poate să dispună oricând suprimarea acesteia;
– instanţa de fond a motivat în mod eronat pe excepţia neretroactivităţii legii, ignorând în totalitate Decizia Curţii Constituţionale nr.873/2010, în plus, soluţia este nelegală şi prin prisma dispoziţiilor art.1 adiţionale la Protocolul nr.1 din CEDO pe aspectul că, prin emiterea deciziei contestate nu au fost încălcate dispoziţiile acestui articol, situaţie care rezultă din jurisprudenţa CEDO.
Prin încheierea nr.27/11.04.2012 s-a constatat strămutată cauza de la Curtea de Apel C. la Curtea de Apel P., în sensul că, la data de 28.02.2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea nr.2478/3.04.2012 a admis cererea de strămutare formulată de reclamantă.
S-au depus concluzii scrise de către intimata-reclamantă C.F. prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond pe considerentul că este justificată menţinerea pensiei speciale, iar prin emiterea deciziei a avut loc o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO, sens în care se invocă jurisprudenţa acestei instanţe, de asemenea a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii consacrat de dispoziţiile art.15 alin.2 din Constituţie, iar pe de altă parte au fost încălcate şi disp.art.14 din CEDO, sens în care se solicită menţinerea sentinţei instanţei de fond.
S-a mai solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând perspectiva dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO, raportat şi la dispoziţiile art.20 alin.2 din Constituţia României, potrivit cu care dacă există neconcordanţă între pactele şi privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, menţionându-se că există o practică constantă a CEDO în sensul că prin eliminarea pensiei de serviciu are loc o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1, iar prin dispoziţiile Legii nr.119/2010 are loc privarea de proprietate prin lipsa totală a despăgubirilor către intimata-reclamantă.
De altfel şi Curtea Constituţională a României în jurisprudenţa ei anterioară conţine prevederi favorabile menţinerii pensiei speciale, invocându-se decizia nr.375/2005 şi nr.57/2006.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru ambele critici, raportat la următoarele considerente.
Prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală, iar Curtea este obligată să ia în considerare decizia de inadmisibilitate pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Frimu şi alţii contra României, deoarece acea decizie a vizat tocmai categoria socio-profesională a grefierilor şi de asemenea, s-a constatat că nu s-au încălcat dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO, dispoziţii pe care instanţa de fond şi-a motivat soluţia în totalitate, excluzând aplicarea dreptului intern pentru următoarele considerente:
Astfel, în acea decizie, reclamantele au arătat că reducerea pensiilor le-a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor garantat de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO şi a determinat o discriminare contrară art.14 în raport cu alţi pensionari care au beneficiat de un mod de calcul al pensiilor mai favorabil.
În baza art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legi pe care le consideră necesare, reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor, a contribuţiilor sau a amenzilor”.
Pe de altă parte, art.14 din Convenţie prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie, trebuie să se facă fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice alte situaţii.
În cadrul acestei decizii, obligatorii de altfel pentru instanţe, deoarece jurisprudenţa CEDO face parte din dreptul intern, CEDO a reiterat că, deşi art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie garantează plata prestaţiilor sociale, persoanelor care au achitat contribuţii la bugetul asigurărilor sociale, pe de o parte, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (Decizia Jankovici contra Croaţiei, Kuna contra Germaniei, Maggio şi alţii contra Italiei sau Blanco contra Spaniei).
De altfel, statele părţi la Convenţie, dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicilor lor sociale, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, astfel încât autorităţile naţionale sunt în principiu bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile publice, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să respecte alegerea lor, cu excepţia cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de caracter rezonabil.
În speţa dedusă judecăţii, identică cu cea a intimatei-reclamante, CEDO a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motive obiective invocate la adoptarea Legii nr.119/2010 şi anume, contextul economic actual şi corectarea inegalităţilor existente între diferite sisteme de pensii.
De asemenea, s-a luat act de faptul că, pensia datorată reclamantelor în baza contribuţiilor la bugetul asigurărilor plătite de aceasta în cursul anilor de serviciu, nu a fost în nici un fel afectată de reformă şi aceasta a cerut doar suplimentul de pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat, şi care reprezenta un avantaj de care a beneficiat personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti, avantaj pe care statul nu a înţeles să-l mai acorde.
Astfel, CEDO a reţinut că, reforma sistemului de pensii nu a avut efect retroactiv, iar raportat la diferenţa de tratament invocată de altfel, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că o diferenţă discriminatorie în sensul art.14 din Convenţie faţă de foştii poliţişti, nu este incidentă, deoarece această diferenţă între cele două categorii profesionale nu este lipsită de justificare, iar Curtea Constituţională a Statului Român a concluzionat că, natura profesiei celor din urmă justifică acordarea de pensii speciale.
Pe de altă parte, Curtea trebuie să aibă în vedere considerentele obligatorii ale Deciziei nr.29/12.12.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cu care, în analiza raportului de proporţionalitate, instanţele pot să constate încălcarea dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO numai în situaţia în care reclamantul suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului, în reglementarea aspectelor legate de viaţa socială, marjă care în acest domeniu este una extensivă, şi asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social sau când i-au fost suprimate în mod integral mijloacele de subzistenţă, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii, pensia situându-se peste nivelul pensiei medii la nivel de ţară.
Referitoare la aplicarea principiului neretroactivităţii legii, în sensul că având în vedere caracterul obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti ale deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi a considerentelor acestora, în limitele controlului de constituţionalitate, instanţa nu este în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituţionalitate sub aspectul respectării principiului neretroactivităţii legii, formulată de părţile din litigiul dedus judecăţii.
Nici referirea la discriminare nu o puteau face instanţele de drept comun, în sensul unor reevaluări în temeiul art.16 din Constituţie, iar perspectiva analizei în baza art.14 coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO, ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituţional, ceea ce în speţa dedusă judecăţii nu poate fi reţinut faţă de împrejurarea că dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistraţii au fost exceptaţi în urma constatării neconstituţionalităţii prevederilor art.1 lit.c) din Legea nr.119/2010, în raport cu art.124 alin.3 şi art.132 alin.1 din Constituţie, iar nu prin afirmarea şi asumarea ab initio a intenţiei legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie, respectiv intimatul-contestator de la măsura recalculării pensiilor speciale.
Dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligaţie ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări şi asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispoziţiilor art.15 alin.2 din Constituţie. Relevantă în acest sens este şi Decizianr.458/2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.24 din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
Conformându-se dispoziţiilor art.15 alin.2 din Constituţie, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora. Celelalte condiţii privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie şi vârsta eligibilă nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestaţiilor deja obţinute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facto praeterita.
Pentru a răspunde acestor critici invocate de intimata-reclamantă, este necesară reiterarea considerentelor deja reţinute cu privire la natura specială a pensiei de serviciu, a celor două componente, contributivă şi necontributivă, ale sale, precum şi a faptului că ultima componentă este supusă practic condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a putea acorda şi alte drepturi de asigurări sociale faţă de cele pe care Constituţia le nominalizează în mod expres. În aceste condiţii, partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în noţiunea de „bun”, ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a textelor de lege supuse controlului instanţei de contencios constituţional cu dispoziţiile art.47 alin.1 şi art.135 alin.2 lit.f) din Constituţie, Curtea constată că eliminarea pensiilor speciale nu aduce atingere „principiului protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor cu privire la un anumit nivel al protecţiei şi securităţii”. Acest principiu nu este însă consacrat constituţional, iar drepturile rezultate din actul de pensionare sunt previzibile, şi anume îndrituirea persoanei la cuantumul aferent pensiei din sistemul ordinar de pensionare, restul cuantumului pensiei (cea suplimentară) fiind supus elementelor variabile amintite mai sus, şi anume optica legiuitorului şi resursele financiare ale statului care pot fi alocate în această direcţie.
Ca atare, Curtea constată că nu au fost încălcate dispoziţiile art.47 alin.1 şi art.135 alin.2 lit.f) din Constituţie.
În sfârşit, analizând conformitatea prevederilor art.1-5 şi art.12 din legea criticată cu dispoziţiile art.53 din Constituţie, raportate la dreptul la pensie la un nivel de trai decent, Curtea constată, prin prisma celor statuate mai sus, că aceste dispoziţii constituţionale sunt lipsite de relevanţă, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obţinută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituţional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat.
Raportul de proporţionalitate este compromis dacă se suportă o sarcină individuală excesivă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială şi asemenea concluzii sunt stabilite de exemplu când reclamanta este lipsită total de respectivul beneficiu social, iar când acesteia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistenţă.
Astfel, reclamanta nu a fost lipsită de beneficiul social, reducerea cuantumului pensiei respectând astfel raportul de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite, astfel încât să nu fie obligată să suporte o sarcină excesivă, disproporţionată care să excedeze marjei de apreciere a statului în reglementarea politicilor sociale.
Ca atare, dreptul reclamantei de a primi pensie în regimul de asigurări sociale nu a fost atins în esenţa sa pentru a se opina asupra încălcării dreptului de proprietate, garantat de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la CEDO.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, de la bun început, că art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie se aplică doar pentru bunurile unei persoane. Astfel, veniturile viitoare nu pot fi considerate „bunuri”, cu excepţia cazului în care dreptul a fost deja câştigat şi este sigur că va fi plătit (Koivusaari şi alţii c.Finlandei, decizia din 23 februarie 2010, nr.206), toate acestea, în anumite circumstanţe, o „speranţă legitimă” de a obţine un „bun” poate beneficia, de asemenea, de protecţia art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat în jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c.Slovaciei [MC], par.52).
Cu toate acestea, nu poate fi vorba despre o „speranţă legitimă” în situaţia în care există o divergenţă cu privire la interesul şi aplicarea corectă a legii interne, iar pretenţiile reclamantei sunt, prin urmare, respinse de instanţele naţionale.
În speţă, pretenţia reclamantei care priveau modalitatea în care pensia ei ar fi fost calculate nu pot fi considerată ca o bază suficientă în jurisprudenţa internă, cât timp interpretarea dată de instanţe materiei a fost divergentă. În plus, având în vedere speţa dosarelor, nu există vreun indiciu că, la data admiterii acţiunii reclamantei exista o jurisprudenţă bine stabilită a recunoaşterii creanţei acesteia.
Rezultă că reclamanta nu au avut „un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
Aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant, art.14 din Convenţie completează celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei sau ale Protocoalelor sale adiţionale. Art.14 nu are o existenţă independentă, deoarece acesta are efect numai în legătură cu „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” protejate de aceste dispoziţii substanţiale. Dreptul garantat de art.14 poate fi autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil ca el să fie încălcat fără a se constata şi o încălcare a dreptului cu care a fost invocat. Constatarea existenţei unei discriminări se poate face însă numai în legătură cu un alt drept din Convenţie (Hans-Adam von Liechtenstein c.Germaniei [MC], nr.42527/98, par.91).
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza dispoziţiilor art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, precum şi a dispoziţiilor art.291 din Codul muncii, a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă şi a modificat sentinţa, iar pe fond a respins contestaţia.
